luni, 29 august 2011

JUNG ŞI OŢOIU

26 august. E una din zilele în care simt nevoia să scriu. Pare o nevoie fericită pentru că, aşa cum spune Marquez  „plăcerea de a scrie este cea mai intimă şi solitară plăcere ce se poate imagina”. Nu întâmplător  am scris pare. Este nu există, ar trebui eliminat din orice limbă. Simt nevoia să scriu pentru că aseară, când răsfoiam o nouă Dilemă Veche doi meteoriţi grei s-au rostogolit cu viteză cosmică, până aproape de centrul fiinţei mele ascunse: Jung şi Oţoiu.
   Eram cuprins de acea vagă tristeţe, ca după o îmbrăţişare totală, privind soarta manuscrisului meu Somnul marmotelor. Fiind doar entomolog şi poet amator, mă blamam că m-am lăsat capturat prea târziu de capcana scrisului atâta timp cât lumea nu e decât o suită de capcane. Mă consolam cu convingerea că orice om, atâta timp cât trăieşte, are dreptul la orice, dacă nu produce răul.
   Scriitorii de care am pomenit, mă fac să fiu recunoscător tuturor celor care au scris vreodată: în acest nou moment de răscruce al vieţii, mă ajută să-mi continui  drumul pe care nu ştiu cum am ajuns: al scrisului.     Întâlnirea pare să-mi dea soluţii la unele întrebări despre anonimat, efemeritate, ştiinţă, mit, stil, care mă frământă şi pe mine, în virtutea dreptului de care vorbeam.. E vina mea că nu le-am rezolvat până acum sau că am recidivat, deşi Paler spune clar că nu-ţi poţi permite să te consideri nici măcar ratat: ai avut oare idealuri atât de măreţe ca să poţi pretinde să spargi emisferele de Magdeburg ale anonimatului? Iar Borges arăta că nici celebritatea nu rezolvă mare lucru: „trufaşele tomuri produse de vanitate nu pot fi niciodată o oglindă  a lumii, ci doar un fapt infim care se adaugă acestei lumi”. Celebritatea nu te scapă de anonimat în faţa neantului. Iată ce spune Carl G. Jung despre el: „pentru a înfăţişa procesul devenirii mele nu mă pot folosi de limbajul ştiinţific pentru că eu nu sunt o problemă ştiinţifică. Ceea ce contează cu adevărat derivă nu din realizările exterioare ale unei vieţi ci din traseul ei interior. Numai printr-un mit se poate exprima ce este omul, conform intuiţiei sale lăuntrice”.
    Poate că Jung o fi fost complet nebun când a scris Cartea Roşie sau cartea nouă (Liber Novus), important e că a ieşit sănătos din rătăcire, că s-a vindecat singur autoanalizându-se într-un mod foarte curajos şi metodic, ajungând la concluzii interesante măcar pentru scriitori dacă psihanaliza şi astrologia sunt considerate în bloc şarlatanii, de către Michel Onfray, filosof la modă în Franţa. Jung spune: „Lucrurile nu au nici un sens. Semnificaţia lucrurilor este posibilitatea creată de voi de a trăi în această lume”. Deci nu dilema anonimat / celebritate contează, pentru că nu îţi aduce nemurirea, ci traseul interior care îţi dă soluţia acceptării vieţii.
   La terminarea jurnalului de la Sinaia, numit Somnul marmotelor,  m-am întrebat dacă poate fi ceva valabil, compatibil cu actualitatea. Şi aflu de la Jung că introspecţia, drumul interior, mitopoetica sunt cele mai importante aspecte ale unei vieţi. Din recenzia lui Marius Chivu despre Coaja lucrurilor de  Adrian Oţoiu aflu altceva care m-ar putea ajuta să folosesc într-un fel  documentaţia neorganizată, stratificată natural, de sute de pagini, pe care eu o numesc  Notele eclectice: stilul de a scrie, numit de  Oţoiu „gaură neagră”, care absoarbe tot. Or eu, în jurnalul de la Sinaia afirm metaforic, independent de Oţoiu, că folosesc în scris procedeul găurii negre. Cum să nu mă bucur dacă ceea ce am scris eu se potriveşte cu optica autorului Cojii, considerată romanul romanelor, mare hit, obiect de studiu academic al poeticii prozei, rezervorul tematic al romanelor postmoderne româneşti din ultimul deceniu (cf. Marius Chivu citând pe Simona Sora).    Pot deci să continui tehnica găurii negre, să mă scufund în interiorul sferelor şi să rămân simultan „în magia iluziilor suprafeţelor lumii în căutarea sensului care nu poate fi decât însăşi (sic!) dansul ei” (Simona Sora). Iată cum  o lectură de seară îţi poate arăta o cale pentru rezolvarea unor probleme dificile şi iată de ce nu merită să renunţi la exerciţiul familiar al  răsfoirii dilemelor altora.