BALENE ÎN DEŞERT
Multe fosile se găsesc în deşert, după cum tot un fel de deşert informaţional, a fost paleontologia acum 100 de ani. Dar, descoperirile s-au înmulţit nesperat de mult, iar azi, reînvierea virtuală a dinozaurilor îi fascinează pe cercetători şi pe copii deopotrivă. Pentru un naturalist, găsirea unor ramuri lipsă din arborele vieţii, e un subiect de eternă şi puberală uimire. După ce am muncit conştiincios, ani de zile, pentru completarea inventarului de specii de insecte din fauna României, bătând ţintă după ţintă, în talpa acestui pantof, în speranţa că-l voi face să păşească, acum consider că am şi eu dreptul, măcar cât un copil care vizitează muzeul, să recad în vraja altor istorii naturale, ba chiar să perseverez în aceste preocupări marginale, cu riscul de a mă prinde în vârtejul lor, către un centru imprevizibil. Ignorând pericolul, consider şi eu, că fiecare potecă neurmată, e o ratare a unei minuni, la care râvnesc şi pe care n-aş vrea să o mai las să-mi scape.
O astfel de potecă începe la 100 de km de Cairo, într-o zonă deşertică izolată, la sud de Oaza Fayoum, în rezervaţia paleontologică numită Wadi Al Hitan-Valea Balenei. Aici ies din nisip câteva sute de schelete de balenă din genul Basilosaurus care a trăit acum aproape 40 de milioane de ani. Cum au ajuns la lumină aceste schelete de balenă protejate printr-un cordon să nu fie zdrobite de vehicule sau călcate în picioare, ştie numai acel domeniu fascinant aflat dincolo de suprafaţa oricărei aparenţe, numit istorie naturală.
Însuşi Egiptul, acum 34 – 40 milioane de ani, a fost drenat de cel puţin 3 sisteme hidrologice diferite, care s-au concurat (până şi bazinele hidrografice se concurează!) odată cu ridicările tectonice ale horstului sirian şi schimbările climatice. Nu e deci vorba de un singur sistem hidrologic imaginar, un Protonil, ci de mai multe sisteme, între care Nilul modern a avut un rol minor. El datează doar de 250 de mii de ani iar câmpiile de nisip şi dunele actuale sunt doar o pătură subţire, adusă de vânturile puternice şi persistente care au acoperit roci mai vechi (marne mâloase şi argile calcaroase), cu fosile de moluşte, rechini, ţestoase, crocodili şi multe schelete de strămoşi ai balenelor (arheocete) rămase captive în sedimente odată cu ridicarea uscatului.
Cele mai vechi arheocete, ca Pakicetus din Pakistan, se pare că au intrat în mare din cauza prădătorilor, ajungând ca Basilosauridele cei mai tineri strămoşi ai balenelor, să fie răspândite virtual în Eocenul târziu (acum 35 de milioane de ani) pe tot globul, din Noua Zeelenadă, Senegal şi Europa până în Iordania, Egipt şi sud estul SUA. Deşi mai există un Sanctuar al Balenelor în Mexic, la Vizcaino , cel de la Wadi al Hitan are fosile de cea mai bună calitate, conservate în mediul lor natural geografic şi geologic (păduri piterificate de mangrove) şi care demonstrează că strămoşii balenelor aveau picioare.
După 10 milioane de ani de la intrarea strămoşilor lor în mare, Basilosaurus isis din Wadi al Hitan avea încă resturi de picioare posterioare care nu le mai puteau folosi la mers dar le-au păstrat ca să-şi poată ghida corpul serpentiform în dificila acuplare acvatică aşa cum fac rechinii cu apendicele lor.
Cele 406 schelete de balene ce răsar în soarele fierbinte printre nisipurile şi rocile milenare au în spate o luptă dintre uscat şi apă. În jurul marelui cerc al Bazinului Fayoum se pot trasa cercuri mai mici, ca Valea Balenei, Templul Crocodilului (Qasr El Sagha), o mulţime de situri arheologice cu vestigii paleolitice, neolitice, faraonice, greco romane, copte, islamice.
Nu ştiu dacă noi, naturaliştii conştientizăm suficient cât de mult datorăm acestei invenţii a naturii numită os, fără de care n-ar fi existat viaţa terestră superioară, scrutarea orizonturilor de sub fruntea ţinută vertical de coloana vertebrală şi nici înregistrarea istoriilor naturale în runele fosilelor. Ceea ce mă impresionează şi mai mult, e că şi osul şi întâmplările uimitoare care l-au precedat şi îi succed, numite specii terestre şi gânduri, s-a născut în adâncul Oceanului care doarme acum în nisipul fierbinte al deşertului. Pentru o vreme.
POEŢII LUPTĂTORI
(Războiul balenelor)
Războiul poeţilor se poartă în sufletul lumii, cu lăncile sentimentelor. Dacă sufletul e ceva străin pe pământ, atunci poeţii sunt extratereştrii noştri cei buni. Poate n-ar trebui să se supere nici un om când este acuzat cu ironie că în loc să fie realist, e „poet”. Am citit undeva adevărul istoric şi deci verificabil de către cârcotaşi, că în ultimul război mondial, un poet a salvat aurul unei ţări nordice, plimbându-l într-un tren prin Europa. La fel, am aflat că una din cele mai bune cărţi ale Hertei Muller cea viril realistă, e o suită de poeme în proză. Pot şi poeţii adică, să treacă la fapte şi atunci o fac cu magnificenţă. La fel se întâmplă în „Războiul Balenelor” în care Paul Watson după ce s-a separat de greenpisiştii care acţionau prea lent şi indirect, el s-a autointitulat un pirat- haiduc, salvator de balene şi acţionează de vreo 6 ani cu vasul ce poartă numele eroului australian al protecţiei naturii, erou „petrecut” sub ochii noştri, Steve Irwin, în salvarea imediată a balenelor.
Mărturisesc că din tot ce se poate vedea pe „televizorul planetar”, acest război pentru balene mă ţine cu sufletul la gură. L-am văzut pe Watson făcând greşeli copilăreşti, periclitând viaţa coechipierilor sau izbindu-şi pur şi simplu vasul fragil în gheţari şi în coca blindată a aşa ziselor nave de cercetare japoneze. L-am văzut pozând intenţionat sau nu, în erou de operetă în faţa presei şi mai ales l-am văzut luând parte nedreaptă şi periculoasă, prietenului lui fatidic, neavenitului Peter Brown, o adevărată bombă de stângăcie ce poate arunca în aer totul, în orice clipă. Dar îi iert (şi eu) până şi asta. Prea suntem absurzi în perseverenţa criminală cu care omorâm balene de 800 de ani încoace! Cine şi de ce a stabilit că japonezii au voie să ucidă „pentru cercetare”, 935 de balene pe sezon?
Am mai descoperit un poet care-şi scrie cu propria viaţă pasiunea pentru balene: Roger Payne care şi-a stabilit locuinţa în golful Valdez din Patagonia pentru a putea privi şi asculta cântecul balenelor, din cerdac. Centrându-şi existenţa (casă, soţie, copii) pe studierea comportamentului balenelor, el ajunge la o concluzie cât se poate de pilduitoare pentru comportamentul omului: balenele sunt un exemplu cum cel mai mare şi mai deştept mamifer (dacă ne luăm numai după structura creierului şi a comunicării) a putut trăi în armonie cu natura. Atât cât l-am lăsat noi. Morala lui Payne sună aşa: poţi avea un creier complex şi fără să distrugi lumea.
Epilog. Îmi tot notez câte ceva în timpul serialului amintit dar nu am mai avut răbdarea să se termine ca să am o imagine de ansamblu. Ultimul lucru pe care l-am notat a fost că în timpul unei furtuni ce îi putea fi fatală şi în care a intrat cu bună ştiinţă, ca de obicei, Paul Watson nu găsit cale mai bună de a o sfida decât recitând din propriile poezii, surpriză foarte plăcută pentru mine, deşi n-aş putea spune neaşteptată.
BALENELE ANTROPOFILE
Balenele cântă în ocean şi sunt conştiente că fac asta. Cântecele din perioada împerecherii sunt suave. Sunetele acestor îndrăgostiţi de talie mondială se aud de la un mal la altul al oceanului. Dacă putem spune că Oceanul are maluri. Puii lor rămân câteva luni în cântecele adulţilor. Nu sunt cântece oarecare, sunt cele mai complexe cântece non umane (omul percepe 8 octave, balenele 12): le putem compara cu ariile, cantatele şi oratoriile.
Balenele nu se plictisesc să înoate toată viaţa în ocean. Se luptă, se îndrăgostesc, îşi cresc copii dar se mai şi distrează. De exemplu, când bate vântul îşi ţin deasupra apei marea lor coadă pe lat, ca pe o velă şi se lasă împinse de vânt. Oare cum râd balenele?
Nu ştim dacă balenele au uitat sau au iertat ce le-am făcut dar se pare că îi plac pe oameni. Oricât ar părea de paradoxal, manifestă o vizibilă antropofilie. În Florida există o adevărată industrie turistică: mii de oameni pe an, vin să vadă balenele iar lor le place treaba asta atât de mult încât bărcile cu turişti sunt disputate teritorial şi sunt chiar lăsate ca „moştenire” de la o generaţie (de balene) la alta. Merităm o astfel de simpatie, noi care în insula Faial din Azore mai păstrăm ca pe o mărturie a propriei monstruozităţi vinciurile uriaşe cu care erau trase pe uscat balenele ucise, noi, care sub pretextul cercetării (cercetare prin hăcuire) răspundem şi azi iubirii lor cu un harpon în inimă? Dar răul pe care li-l producem este mult mai vast şi mai complex. Le îmbolnăvim prin poluarea necontrolată. Noi, care ne pretindem administratorii Pământului poluăm oceanul cu zeci de mii de otrăvuri din care doar vreo 50 de substanţe toxice sunt monitorizate. Policlorobifenilul dă boli de piele, benzopirenul este cancerigen, altele distrug sistemul imunitar; numai o singură centrală nucleară americană deversează 4 milioane de litri de apă radioactivă pe minut, vapoarele emit infrasunete care le paralizează sistemul de comunicare iar noi ne mirăm că eşuează în masă pe ţărm. Vin oare mânate de nostalgia uscatului, vin să-şi susţină o rudă bolnavă, riscând conştient să ajungă în locuri cu apă prea mică? Nu ştim, dar ştim că furtunile împing poluanţii până la Poli , că nu mai avem unde ne ascunde pe cerc şi că avem nevoie ca de aer de o minimă moralitate de care nu suntem capabili. Iar balenele cântă şi ne iubesc. Merităm?.
ÎNTRE VIS ŞI ZI
(aşteptând trăsnetul)
Cui nu ni s-a întâmplat ca după un vis intens, în care psihicul a fost implicat profund, lumea din vis să i se pară pentru câteva momente mai reală şi mai ademenitoare decât cea din trezie? Realitatea palpabilă este atunci confuză, soliditatea pare ceva de necrezut, uitată şi greu de reamintit, iar lumea onirică îşi prelungeşte acaparant aroma şi ecourile.
Eram antrenorul unei echipe de fete, într-un sport necunoscut, ceva ce semăna cu „bob” ul, pentru că un canal orizontal totuşi, se prelungea pe mulţi kilometri prin oraşul necunoscut din Nord. Canalul era protejat de o husă cu fermoar delicat, care se putea deregla (dar şi regla) cu o cheie ce acţiona cu o marjă de 2 mm . De 2 mm depindea nu numai succesul dar şi dezastrul unei accidentări mortale. Nu ştiu cum mi se strecurase informaţia că echipa mea va fi sabotată tocmai prin această dereglare de 2 mm . Aşa că am hotărât să mi-o apropii pe managerul echipei ca să o determin să luptăm împreună, în subteran, pentru a bloca sabotarea. Trebuia să găsesc un colţ ferit dintr-un restaurant sau o cameră sigură într-un hotel, pentru a nu fi „ascultaţi” sau filmaţi cu camera ascunsă. Eram atras irezistibil de această aventură, de promisiunile ei de luptă şi de violenţă pentru că era vorba de o viaţă ce putea fi trăită mult mai intens decât ceea ce ofereau vechile domenii ale treziei – o răcire plictisită, pe şi printre pietrele tocite ale obişnuinţei.
Nu e om care să nu fi fost fascinat de veridicitatea unor vise. Fie că sunt o necesitate fiziologică a activităţii cerebrale, fie că sunt doar scântei colaterale ale unei baterii electrice, visele există acolo, în întunericul jumătăţii dormite a vieţii. Acolo se întâmplă ceva şi nu chiar orice: se întâmplă o altă lume, cu multe vieţi, veridice până la infinitezimal şi mult mai libere ca spaţiu şi timp. E faţa nevăzută a Lunii care posedă şi ea un relief, în lumina imaginaţiei. Pentru mine visele sunt la fel de valoroase ca şi consolarea poetică a anonimatului.
Trebuia să ajung neapărat, eram obligat de o conjunctură neînţeleasă dar imperioasă să văd o piesă de teatru într-un oraş din nordul ţării. Fusesem anunţat în ceasul al 12 lea şi era foarte probabil să nu mai găsesc bilete. Nu ştiu cum am ajuns dar eram deja la hotel, iar recepţionerul amabil, suna la Casa de Bilete a Teatrului Lumii (aşa se numea). Recepţia hotelului se afla chiar pe marginea piscinei care de fapt era însuşi Oceanul.
Eram obligat să locuiesc în acest hotel şi în acelaşi timp obligat să înot în piscină deşi eu nu ştiam să înot iar în ocean erau rechini: li se vedea înotătoarea atât de temută, cum dă târcoale discrete pe lângă o fată cu coc care râdea fericită, inconştientă de pericol.
Râsul era al femeii de care aş fi vrut să-mi leg viaţa dar n-am reuşit iar oceanul era o baltă de 2 m în care era să mă înec odată. Teatrul Lumii? Joacă aceeaşi piesă de care nimeni nu are nevoie.
Doream să ajung la Essaouira , pe faleza unde Atlanticul îşi desfăşoară cavalcadele de valuri, vânturi însorite şi orgiile de orizonturi intangibile. Pentru a-mi realiza acest vis secătuisem deja toate rezervele financiare ale familiei mele reduse, alcătuite din Dona şi pisica Fatam, aşa că încercam din răsputeri să obţin o sponsorizare pretându-mă la gesturi de care nu mă credeam în stare, cum a fi trafic de influenţă pe lângă Director sau cutii ale milei, din plexiglas, plasate prin supermarket uri, pe care scria: indiferenţa ucide! Salvaţi delfinii şi exploratorii români! La un moment dat, o foarte apreciată actriţă cu ochi albaştri, cu care eram rudă – cea care jucase rolul domnişoarei şoricărese în Micul Eiolf de Ibsen – m-a chemat la o măsuţă rotundă din holul Teatrului şi mi-a arătat un teanc gros de bancnote forte, noi nouţe, pe care l-a despicat în două spre a i se vedea carnea macră şi marmoreeană. Sunt banii noştri de înmormântare dar eu şi soţul meu, actorul Nabâkodonosor, am devenit nemuritori şi nu mai avem nevoie. Fiind rude, cunoşteam prea bine umorul absurd al neamului. Nu pot face aşa ceva, nu văd de ce v-aş sărăci ca să pot bântui eu după muşte printre baobabi. Am făcut o mare tâmpenie că n-am luat banii jignindu-mi singurele rude pe care le respectam tocmai pentru respectul lor pentru visele altora. Am ratat cea mai mare surpriză pe care o puteam face prietenilor mei din Clubul Oceanic, îmi spuneam la crăpatul zorilor în geana pleoapei, reproşându-mi fără să realizez, pe trezie, ceea ce mi se întâmplase în vis.
Eram un emigrant tânăr şi frumos, într-o ţară latină. Avusesem la un moment dat o foarte mare sumă de bani, în bancnote roz dar un bun amic mă furase fără scrupule. Acum eram atât de sărac încât dormeam într-un cămin de vagabonzi şi adunam resturi de prin gunoaie, disputându-mi cu nişte chivuţe două amărâte de bancnote verzi, de un leon, mototolite şi umede. Mă vedeam atârnând într-un ştreang, eu, care nu avusesem niciodată gânduri sinucigaşe, decât să cer bani din ţara natală. Asta a fost viaţa mea intens nefericită şi fără nici o speranţă de scăpare.
După ploaia de la 4.30, când un uriaş trăsnet sec m-a trezit, m-am bucurat că totul nu fusese decât un vis care poate nu durase decât câteva secunde. Am rămas totuşi cu o amintire grea ca de piatră şi cu o persistentă întrebare în suflet: oare viaţa asta carnală, în care scriu acum, nu e şi ea tot un vis din care nu mă pot trezi? Aştept un nou trăsnet.
