6 iun. Am ajuns acasă la
Saskia și motani la 2 noaptea,
după cinci ore de zbor cu o
hardughie uriașă dar fragilă: o cutie de plastic cu compartimente ca interiorul unui frigider și niște aripi de
tinichea inflamabilă la exterior. În Lubnatsi un puști m-a lăsat să fumez în wc
contra a 15 euro și asta numai pentru că crut
ii sunt prieteni adevărați cu nâmor ii deși în trecut ne-am ucis unii
pe alții cu tot ce am avut mai tăios și mai eficient: iatagane, topoare săbii,
ștreanguri și otrăvuri.
7 iun. Am șmotruit toată ziua călărit de
motani.
Bobutz l-a întrecut în greutate pe frate său, pentru că fură mâncare de la
gura Saskiei, dar Aurică al meu, m-a recunoscut cu un miorlăit mirat, după o
lună de absență. Din nou în chilialaborator: îmi aranjez cochiliile, pietrele
și colecția de excremente uscate aduse din pustiuri, de pe țărmuri și munți.
România e Raiul sculptat în aur verde, umezeala e mirul – vis încarnat al
Maicii Domnului, pe care nu știm să-l apreciem.
- Voi nu aveți nevoie de nimic. Puneți o sămânță în pământ și sunteți bogați
și fericiți, îmi spunea un nacoram, pe
vremea când nu verificasem câtă dreptate are. Poate că așa sunt toate în viață:
ai fericirea și nu știi că o ai decât după ce pleci departe și plătești aproape
cu viața pentru călătorie, ca să afli că o aveai în locul de unde ai plecat.
Seara, radioul de cuhnie zice că
ploile torențiale au creat probleme în NV țării iar cele 50 de posturi
hidrometeo arată cod galben de vreme rea pentru 10 zile. Privesc pe fereastră
și văd conopide albe, verze verzi, albăstrui, vegetații celeste generoase care
ne fericesc teritoriul cu promnisiuni sincere, de cele mai multe ori ținute:
ploi torențiale, tunete, fulgere, furtuni cu multă apă. Regnului umed din cer
îi corespunde regnul vegetal de pe pământul blagoslovit de soartă. Simt mana
cerească prin toți porii, după ce m-a ars ariditatea și m-a supt deshidratarea.
Oamenii acelor locuri sunt eroi chiar dacă nu-și dau seama cum nu-și dădea
seama zeița de Tia Libreh, unde ea baleta în vântul nemilos cu fuste vaporoase
care nu-i ascundeau ci îi evidențiau secretele. Arțarii se bucură ca niște
copii de tunetele și fulgerele promițătoare de ploaie, Radu Lupu interpretează
magistral Beethowen și Brahms iar Daniel Goiți născut la Reșița și devenit
celebru în America, interpretează genial concertul nr. 2 de Rahmaninov. Daniel
a îngenunchiat departele ca pe un bicisnic ”aproape” și așa se întâmplă de
multe ori: orice departe și orice necunoscut sunt niște banalități plasate în
inaccesibil iar cele mai mari mistere sunt niște simplități bine ascunse.
9
iun. Am prea aproape în memorie deșertul
ca să nu mă gândesc, când văd mulțimea copacilor și a norilor, cât de scump plătită e libertatea
orizonturilor: cu moartea vegetației. Tihna noastră de toate zilele e o tihnă blândă,
tihna nomazilor e o una aspră. Uneori
îmi e frică de prea marele dar făcut nouă de Pronie și de care noi ne batem
joc. Îi tentez pe motani cu balconul unde am plasă de sârmă și eu stau în
cuhnye și-mi adimr cumpărăturile ieftine din piață: un ceas de ”aur” cu curea
de piele ecologică de 25 de lei și un
ceas deșteptător de 5 lei, cu baterie cu tot. Nu avem nevoie de aur și de piele
de ființă ucisă pentru plăcerea noastră atavică, de vânători. Dacă acceptăm
plasticul din interiorul avioanelor de ce n-am elimina ipocrizia de a purta
obiecte de piele? Suntem inconsecvenți,
ilogici și de aici vin toate relele lumii: nu știm să fim modești. Când am
venit din piață am trecut prin grădina prin care se plimba vecinul Miki, ”tatăl”
motanului Norocel, care a preluat
hobby ul de grădinar al domnului Spirescu, plecat pe spiralele eternității.
Dincolo de gardul de aluminiu e mormântul Fatamei, care își doarme somnul de
veci în grădină, în marea catedrală a marilor copaci cu mierle. Mormântul ei e deci
o biserică iar norii albi din cerul albastru sunt îngerii din lumea cealaltă -
a fericirii. Saltul ei brusc în moarte, e simbolul saltului terminal al
întregii vieți nebune de nefericire. N-am prea găsit definiții ale morții, ci
mai mult ale vieții, deși poate că ea e ușor de explicat rece, științific, ca un
final secvențial al unui program genetic. Numai că noi, viețuitoarele nu
existăm prin logică și explicații, ci prin trăire iar în universul trăirii
acționează alte legi decât cele științifice, capătă importanță gesturile,
atitudinile, subiectivitatea exacerbată. În lumea trăirii funcționează o altfel
de economie, o altă rigurozitate, în care risipa e monstruoasă iar frumusețea
are valoare incomensurabilă. În aceste meleaguri spirituale batjocura trebuie
pedepsită cu moartea iar dreptatea și prietenia sunt mai prețioase ca aurul.
10 iun. Veneam din munți sălbatici, de departe,
după zeci de ore de urcușuri abrupte
și coborâșuri bruște spre lacuri glaciare de o rotunjime cvasiperfectă; de
acolo coboram spre lumea omului prin vegetația care părea să fi cucerit
definitiv, să fi anihilat amintirea balaurilor de piatră ai grohotișurilor.
Eram bărbați puternici în înconștiența noastră, îmbătați de iluzia că putem
învinge împreună totul. Cum puteam gândi altfel, când în pustietățile verticale
de unde veneam, făcusem față eforturilor supraomenești de a escalada vârfuri și
văi, murați de ploi ciobănești și imuni la atacul ursului feroce care ucisese
un cal - l-am văzut umflat, cu copitele în sus, pentru că ursul nu-i mâncase
decât ficatul și bojocii. Integritatea noastră ne dovedea că eram foarte
vii și puternici, deși nu era vorba de mușchi ci de rezistență. Năzuiam să
ajungem acasă, jos, undeva, chiar dacă nu știam cum arată această casă
presupusă, care s-a dovedit a fi un canton părăsit, o cabană fără geamuri, fără
paturi, dar cu podea de lemn uscată, pe care am întins paie și am bătut în cuie
în fereastră, o haină veche. Ne aflam de bunăvoie în ținutul ciobanilor și
tăietorilor de lemne uitați de lume, al vânătorilor de urși și al braconierilor
la păstrăvi. A doua zi, după ce am mâncat o ciorbă de brânză (apă fiartă în
care am pus brânză grasă și pită uscată), am continuat coborârea lungă. printre
stâne rare, unde puteai mînca o mămăligă
fierbinte cu caș și bea o țuică tare, oferită de bărbații bărboși și zâmbitori
dar iuți de cuțit la cea mai vagă jignire, clipire strâmbă scăpată din
neatenție. Demnitatea lor sclipitoare nu
suporta nici o umbră. Ei se priveau în noi ca într-o oglindă și noi ne continuam
drumul la vale, tot mai bine dispuși, printre poiene excedate de iarba stânii, prin pajiști cu măcriș și
păpădii trecute, al căror puf ne gâdila nările euforic, făcându-ne să ne simțim
tinerețea eternă, frăția inefabilă. Eram și noi, ca și ceilalți bărbați ai
tăpșanelopr dintre nori, niște zei ai acestor munți ai noștri pentru totdeauna.
Și totuși, seara noptatică ce ne-a prins pe valea cabanelor miniere părăsite, a întrecut amintirea norilor, a circurile
glaciare și a potecilor înierbate, senzația de invincibilitate, și ne-a frânt
cerbicia. Părăsirea care plutea în rama ferestrelor fără geamuri, în rugina
utilajelor – roți care nu se vor mai roti niciodată, osii, șasiuri, volane care
nu vor mai ține nici o direcție - pârâul susurând singur în van, au mușcat din
iluzia noastră mai puternic decât fiarele care ne-au dat târcoale zile întregi.
Nici beția subită, în acord tacit, nu ne-a mai redat încrederea. Ne amăgisem că
moartea e un fleac evitabil, chiar improbabil dar noaptea petrecută în camerele
abandonate, cu paturi de fier ruginit și saltele mucegăite ne-a înmuiat, ne-a arătat
că de fapt viața e un nimic fără importanță și că muntele însuși poate muri de
moartea numită părăsire.
Am
retrăit toate astea în seara asta tot mai umedă, mai întunecată, fără să știu
ce element a declanșat reaprinderea amintirilor. Se spune că universul e cel
puțin pe jumătate, creația minții noastre, hibrid adică: jumătate piatră, materie, mișcare,
mecanică, jumătate imaginație
