Dacă intri prin pod și ai cuibul
sub streașină
ce ești, șobolan, liliac sau bufniță? Mă întreabă Ion Dichter, în timp ce
coboară cele 16 trepte spre laboratorul meu cocoțat în marchiza igrasioasă de sub
streașina muzeului Împăieturilor. – Mai
degrabă pisică. Dintre toate ființele care trăiesc pe lângă casa omului cel mai
mult îmi plac pisicile - Femeile nu? Știi ce e o femeie? - O mâță blândă care
zgârie rău? - Un animal care trăiește pe
lângă casa omului și se hrănește cu zilele lui fripte. – Neadevărat dar nostim!
Ce mai faci? Îl întreb privindu-l atent, căci nu are figura lui zâmbitoare,
obișnuită; își descheie doi nasturi de la cămașă și-mi arată un pansament sub
claviculă: - Stimulator cardiac. Am îmbulinat-o! - Cum spui în germană rezumat?
- Zusammenfassung. De ce? – Asta ai făcut tu adineauri. Dar uite care-i treaba:
există îngeri și diavoli nevăzuți lângă noi, în noi; nu vedem lumina îngerilor dar nici dracii nu sunt atât de
negri cum par.
Aceste rânduri le-am găsit pe
niște hârtii, pe care mai erau niște însemnări grăbite, neglijente, din lipsă
de timp sau din cauza vitezei cu care le-am ”prins”, ca să nu se piardă în jocul baloanelor de săpun ale clipelor. De fapt știu
data la care a fost Dichter pe la mine,
după poza care mi-a făcut-o. Are acest melic, pentru că e jurnalist și
fotoreporter de meserie iar acum, de când cu pățania cu inima, obiceiul a căpătat
o tentă jenantă, în contextul lumii lui, tot mai nesigure, mai efemere.
Indispus că nu am datat filele, le transcriu pe calculator împrăștiate cum
sunt, promițându-mi să nu mai scriu nimic fără să fixez timpul – altfel vor
deveni o maculatură inutilă; aveam bunul obicei de a numerota paginile în
dosarele mele documentare, abandonate și ele, de o bucată de vreme. Mă
îngrijorează aceste abandonuri. Până unde mă vor duce? Transcriu continuarea: 1. Dichter, îți spun nemțește, în față: / ești cineva
important pentru mine./ Nu pentru că ești jurnalist și vorbești germana, / nici
pentru că am fost în deșert împreună / sau pentru că suntem singurii din clubul
oceanic / care compunem poeme, / ci dintr-o pricină la care nu te-ai fi așteptat/
(deși ca visător știi că lucrurile se îmbracă în haine ciudate): / pentru ochii
tăi negri, de gândăcel poetic, / scormonitor prin nisipurile melancoliei / - Bun,
și ce e cu asta? umblă mulți prin
deșert,/ chiar și Fata Morgana / iar probleme cu gândacii (chiar mari!)/
a avut și Kafka./ – Nu-nțelegi, că pentru mine ești un țărm între zi și vis, o
pură, nefugară../ - asta e din Saint John Perse. Dar ce treabă am eu cu el?/-
Gut! Richtig! Cine e în stare să prindă ca tine, în instantanee, / bucuria de a fi?/ De aia
trebuie să continui să exiști, / să crezi în nemurire. Totul e doar o chestiune de impresie, de credință, /
timpul.. Mă indispun trădările soartei și ale propriului organism,
pierderea unora unii dintre camarazi, ar
zice Sven Hassel dar n-o spune el ci eu și nu e vorba de un război cu arme, în
care se moare pe loc, ci de viață. Orice viață, oricât de bicsnică e un război
pustiitor dar are și Bicisnicia, eroii ei. 2.
Există în toamnă seri calme ca asta (sau
tu exiști în ele), seri mai mult calde decât răcoroase, / în care fata din lună
(fata cu coc) / se înclină galeș peste blocuri dar nu cade / pentru că nu
există decât în mintea ta / și asta e nostim,/ seri în care-ți vine să -ți dai
ultimul bănuț pe băutură, / banul
neavând altă valoare/ decât cumpărarea unei impresii de bine ,/ seri în care
pisicile bine hrănite / din pensioarele pensionarilor de bloc, / te întâmpină
cu petele lor frumoase, / pe scări, înainte de se duce cu cozile în sus / să se tolănească pe iarba fragedă a peluzei. /
Sunt seri în care te vezi pe tine/ îndepărtat, / uitat în vârste
înfierbântate,/ asudând pe poteci abrupte / și nu te mai simți nici de tine,
cel de acum, / nici de acela, aproape, / ci plutind într-un tărâm necunoscut /
și nu știi dacă asta e rău sau bine. 3.
Erau zile lirice/ zilele cu lichioruri
și lecturi în biblioteca / în care
cărțile despre fericire și durere/ nu mai aveau loc pe rafturi / și zăceau în
teancuri suprapuse, / în mari coșuri de rafie / sau direct pe podeaua de lemn.
/ Atunci scriam multe poeme/ (mi-e groază să mă gândesc câte au rămas nescrise)
/- realizam asta a doua zi. / Citeam și scriam și o luam de la capăt / și nu
regretam nici o clipă / că alesesem singurătatea. 4. În după amiezele optimismului bahic, artificial, / în care te îngropi în
Poesie și în miraje tabagice, / ascultând vocea schizofrenic de proaspătă a
șpicheriței/ totul moare blajin, neobservabil;/ pe când marile edituri
editează, editează și reeditează,/ repere tot mai credibile. Cum poți să nu vezi, orb de-ai fi, recitindu-l
pe Elliot, cât de vană, de împăiată, de moartă e proza și de vie Poesia?: Noi suntem indivizi / umpluți, căci suntem
vizi. / Ni-i tigva plină / cu paie. Spune el iar eu comit zeci, sute de
poeme noaptea - comit, cuvânt din domeniul criminalisticii; dintr-un punct de
vedere e chiar o crimă să fii poet, când există războiaele necunoscute ale
mamelor pentru copii lor bolnavi sau suferința mută, incurabilă, a
îndrăgostiților neînțeleși - dar asta e
soarta crudă a poeților. 5. Amant vicios și fierbinte al zădărniciei, mă
dezlănțuiam patologic, dăruindu-mă orei despletite a nopții, mirosind
irezistibil a neant și a moarte. Făceam asta pentru că nu mai aveam
speranța ajungerii la vreun capăt, nu mai tânjeam după darul vreunei întâmplări
favorabile. La ce bun vulturul bătrân
și-ar mai întinde aripile și ar mai jeli paragina vreunei domnii? La ce bun să
mai lupt pentru ceva din toate astea? Inima mea nu mai speră să cunoască gloria
clipei false”, îl am imprimat nu
știu cât de exact, în memoria mea, pe Eliot. Mai contează ce se va întâmpla cu
toate poemele scrise și nescrise ale disperării mele de om echilibrat în
aparență? Aproape că nu mai contează viața mea de carne, îmi spun, când mă oglindesc
singur în lumina moartă a serii, printre arțarii întrezăriți prin geam. Dar ce
voi face după ce voi termina ”Jurnalul turturelei de silex”? Oricum nu voi
putea să renunț să scriu în timp ce gătesc și mă încurajez cu un păhărel în
bucătărie; îmi amintesc că în cabana Curmătura din Piatra Craiului, pe ușa
bucătăriei scria: Bucă+Tărie! Bucătăriei
nu-i voi putea zice altfel decât cuhnie
ca și până acum ( deși în dicționar e cuhne;
în Banat i se spune cuină iar în
Ardeal cohe), căci pentru mine orice
bucătărioară, oricît de sclipitor de albă sau de vesel colorată, nu e decât o cuhnie negră și afumată, ca în
trecutul rămas în amintire. Cred că paginile cu poeme, pătate de stropi de ulei
și mirosind a pătrunjel și cimbru, ar trebui să le grupez în ceva separat,
născut ca un norișor din el însuși, devenit turmă de balauri gri, deveniți ploaie
cu clăbuci cum a fost cea de pe drumul în matiz, spre spitalul veterinar, cu
Fatam bolnavă (asta de fapt s-a întâmplat după 15 august, când ne întorsesem de
la Sinay, din concediu); acum e un vânt însorit, care patinează peste arțarii
uzi, înainte de a intra în cuhnie. Aceste însemnări înseamnă mult pentru mine deși
pentru alții nimic nu înseamă.
