TURTUREAUA DE SILEX

TURTUREAUA DE SILEX

                                         (I. Chipul din geam, II. Oceanul)

  Așa arată cele 185 de pagini din această scriere încheiată, cărora le-am schimbat titlul și le-am prefațat cu următoarea introducere:

   Când intri în curtea din spatele muzeului ca să-ți parchezi mașina pe timpul vizitării, sau doar să bei un capucino în cafeneaua cu fațadă de sticlă, poți observa pe zidul din stânga, sub streașină, un ochi de geam cu rama scorojită şi crăpată ca o piele de elefant. Nu se ştie de ce muncitorii care au renovat clădirea stând cocoţaţi pe schele un an întreg, au plecat fără să-l atingă. Eşantion al trecerii timpului, relict conservat de dragul imaginaţiei puştilor fascinați de o specie de animal misterios, uitat într-o cămăruță sau rezultat al simplei neglijenţe – eu am motive să nu pot trece ușor peste acest amănunt. Orice exterior ascunde ceva dincolo de suprafaţa lui - interiorul - şi nu e dispus să-l devoaleze, deși uneori lasă la vedere un semn, un călcâi al lui Ahile, cum e acest geam cu ramă crăpată. Dacă cineva ar fi curios să ştie ce se ascunde în incinta secretă de dincolo de geamul uitat, ar putea afla din acest „jurnalul de bord” ţinut acolo de mine o vreme, pentru că aţi ghicit, eu sunt specia necunoscută, de dincolo de geam.

                                    acum continuarea celor postate sincopat..scuze

      NOIEMBRIE 2011

                                          Marţi.  Sfidând probabilitatea

de a fi considerat ridicol de  doamna ale cărei tocuri le aud din ce în ce mai aproape în spatele meu pe trotuar - ridic o mare  şi frumoasă frunză galbenă şi o introduc în despărţitura pentru hârtii a genţii. O las pe doamnă să treacă de mine şi scot frunza: cordiformă, cu trei lobi ondulaţi, curburi elegante, peţiol lung, proporţionat cu suprafaţa - o pot răsuci între degete ca pe o paletă. Sau planetă. Deşertică, după uedurile secate ale nervurilor. Pe trotuarul din fața muzeului girafa butaforică e umedă de la condens. Soarele rece, luminos, e dizolvat într-o ceaţă fotonică strălucitoare, greu de privit. Lumina e tot ce mai pătrunde din vară prin ecranul toamnei. Toate se nasc și azi, din relaţia lor reciprocă. Istoria infinită și necunoscută a acestor relații sunt izvoarele din care se acumulează oceanul amintirii şi oceanul viselor – două oceane care nu știu unul de altul. Urăsc obligaţia de a dormi, dar somnul ne recompensează printr-un dar pe care nu-l apreciem destul: la fiecare trezire beneficiezi de o viață nouă nouță, ca de o limuzină.

   Noile vieți ale unor dimineţi ca asta, au uneori micile lor neajunsuri: femeia care face curat mi-a schimbat ordinea „capetelor de strămoşi” -  tărtăcuţele de la geam, l-a întors cu cealaltă faţă, cu cea hidoasă, pe Ianus, trovantul de gresie, mi-a pus pe calorifer   „Ciocănitoarea” (un nod de lemn), mi-a mutat microscopul şi  două cărţi groase despre balene și binențeles a dărâmat dromaderul. Nu mai caut alte schimbări - le voi descoperi pe rând. Din Cearta cu filosofia reiese că fragmentarismul e valabil ca metodă de cunoaştere într-un univers discontinuu. Deci şi cei cu educaţie ”pe sărite”, pot înţelege câte ceva. Iar din cărțile de fizică reiese că în profunzimea micimii lui, universul e nu numai foarte mic dar și  foarte agitat, agitația reflectându-se în universul mare şi de acolo în oglinda lumii: noi.

                                       Miercuri..ziua ceţoasă, umedă,

are contururi incerte. Pe trotuar sunt tot mai multe şi mai diverse frunze moarte: palme galbene, suveici ovale, brune, altele cu margini obtuze, teşite. La „Iurtă” e veselie: gunoierii fac cinste nomazilor, cu cafea la pahar şi covrigi calzi. O onomastică? La Secondhand a fost adusă o nouă vedetă de ghips: fără cap, cu o bluză mulată pe sânii opulenți, mult mai reuşiţi decât ai vedetelor de pe micile ecrane. Fizicienii şi matematicienii văd lumea ca pe o poveste al cărui început și sfârșit nu-l cunoaștem. Am citit până mi s-au înroşit ochii, concluzia fiind că știinţa de azi trebuie să se expliciteze ademenitor, prin metoda artei, că logica cuantică seamănă cu felul în care leagă oamenii conceptele - prin asocieri lejere şi graniţe incerte, flexibile, indistincte. Aiuritul şi aiuritorul par superiori pragmaticului şi moralistului.

                                       3 noiembrie - zi pierdută

în şedinţă. Acţiunile care se devorează unele pe altele, se numesc timp. Citesc pe sub dunga mesei gazeta din care aflu că Tony Judt a demistificat ”opiul intelectualului”. Deci intelectualul e un drogat. Se dă un citat din Cabana memoriei: „boala îţi dă libertatea să contempli în tihnă şi cu minim de disconfort deteriorarea catastrofală a propriei condiţii”.     Nu înțeleg: e imposibil să-ți contempli în tihnă și cu minim de disconfort deteriorarea catastrofală. Știu că dacă nu ai încotro începi să accepți tot mai multe lucruri care se petrec fără ca tu să le poți schimba dar asta nu se poate face decât cu seninătatea inconștienței.

   La întoarcerea acasă, vagonul de metrou aleargă ca o omidă nebună prin galeria de sub coaja oraşului şi mă scoate ca pe un şobolan în lumina cerului de toamnă. Cartierul văzut de sus pare un joc de cuburi în care eu sunt o şaradă nedescifrată. Ce vreau să spun prin „văzut de sus”?. De unde, ”de sus”? Poate din exteriorul ochiului imaginaţiei. În vizuina de beton a muchiilor verticale, mă scufund în lirismul secret, închis etanş, al anonimatului. „Vizibilii” „cunoscuţii”, ”celebrisimii”, beneficiază ei oare, de un milimetru de veşnicie în plus? Numai eu, moi, ego, contează. Deci pot să-mi permit să fiu visător, poet, nepractic, să cumpăr carne de porc, s-o duc în cúhnie şi s-o frig, sfidând întunericul precoce al zilei de toamnă. Becurile cu argon luminează feeric aleile cu frunze galbene, de pe asfaltul negru iar pentru grupul de bărbaţi deja în formă (magnetizaţi, veseli, glumeţi), seara şi lumea abia încep – femeile în schimb, sunt palide, obosite, apatice. Ele nu beau, nu se iluzionează artificial. Totuși și ele perpetuează lumea printr-un drog – opiul iubirii. Impulsul şi scopul lumii sunt imposibil de aflat, pentru că pur și simplu nu există. Sau există într-o lume ce depășește viteza lumnii. Dar nu e lumea noastră.  Mai sănătos şi reconfortant pare concertul la saxofon deşi seamănă cu delirul unei broaşte râioase sub lună: monolog intermitent, înregistrare veche, alb negru, în care bărbatul povesteşte cu ochii închişi despre frumuseţea lumii solitare. Ne dă nouă singurătatea lui – dar suprem. Concertul mă emoţionează pentru că îmi aminteşte de trei prieteni morţi fiecare în câte un accident – toţi trei, amatori de jazz. Fumez în logia nordică cu ochi umeziți de fum și de depărtarea în care o stea clipeşte, comunicâdu-mi în alfabetul Morse: Nu există moarte. Nici viaţă. Numai călătorii.

                                      Vineri - din alfabetul frunzelor galbene

 învăţ azi o literă mare, cordiformă, de 18/ 15 cm, după ”măsurătorile de laborator”. Dana a adormit cu două somnifere iar acum, când vorbim la telefon, a uitat că aseară a mâncat friptură de porc. Memoria e raiul şi iadul nostru. Realul şi oglindirea lui nu pot exista decât împreună iar orice joc e în egală măsură  frumos şi morbid, pentru că are început, mijloc şi sfârşit.

 Soare, dar orice adiere, cât de mică, stârneşte migraţia în jos a stolurilor de frunze galbene. Sensul „în jos”, imprimă melancolie zilelor de toamnă..

   În drum spre casă un avion urcă în unghi abrupt în sus, în cerul albastru ca vara. O găsesc pe Dana ascultând Chopin.

-          Cum a putut să moară un astfel de om? Oamenii ca el ar trebui să fie nemuritori

-          Toate frunzele pleacă toamna.

-          Și ale brazilor?

-          Pe rând, pe neobservate, pleacă și ele. Chiar și cele tropicale.

   Obosit de toamnă şi de viaţă mă retrag între pernele divanului şi mă las purtat de exotismul animalor exotice, în mediile lor exotice virtuale: pui de morsă fragili, în pericol, din cauza topirii gheţii, Proghorn ul cu coarne şi cu urechi îndoite împreună înainte, armăsarul de zebră care îl convinge pe puiul mamei moarte să-şi transfere (în minte) modelul dungilor ei în modelul dungilor lui şi îl îndepărtează de la spectacolul sfâşietor al sfâşierii ei de către vulturi.

- Acum ce scrii și de ce?

Mă întreabă Dana dar nu ştiu ce să-i răspund. M-am trezit scriind, când s-a născut în mine un izvor, apoi mai multe, iar izvoarele îşi fac drum  spre suprafaţă.

                                          Sâmbătă.. Râurile lente curg

uneori cu pete de spumă ce se învârtesc în jurul unui punct din centru.  Dacă moleculele de apă din vârtejurile liniştite ar avea conştiinţă, acolo s-ar naşte o cultură, o literatură, o filozofie, o morală, entităţi preocupate să-şi savureze rotirea,  concentraţia sau diluţia, barbotarea sau spumuirea dar ar fi şi poeţi dezinteresaţi de dinamica şi chimia secundei. Ei ar vedea în plutirea lentă, veşnica poezie a prezentului.  Pe unii i-ar interesa, pe alţii nu,  dacă mai sunt alte pete de spumă pe râu, de unde vine şi unde se duce râul, dacă le vede cineva şi dacă petele au vreo importanţă în peisajul universului care aici se poate numi Landschaft.

   Ieri am avut o şedinţă de Consiliu urâtă, în care unul dintre masculii tineri, dornic să-şi consolideze poziţia de viitor lider s-a purtat ca o fiară nespălată, cu blana miţoasă plină de excrementele din padoc. Nu m-a vizat pe mine. Eu când văd astfel de lupte între semeni recăzuţi în capcana animalităţii, mă refugiez în regiunile abstracte de dincolo de prezentul în care par probabil la rândul meu, o jivină apatică.

    Dar asta a fost ieri, azi e Sâmbătă, e week-end iar Fatam, mă priveşte degeaba cu atenţie  când vede că mă dau jos din pat. S-a păcălit dion nou: nu plec la serviciu. Marele plop din grădină e o fântână arteziană de frunze aurii a cărei spumă trece de balustrada acoperişului lui B2. Şi-mi pusesem atâta speranţă că frunzele lui groase şi lucioase nu vor îngălbeni! E 9 dimineaţa şi Dana doarme dusă, cu pisica readormită la picioarele ei. Deşi mă simt tot mai obosit de toamnă şi de terminarea anului, trebuie să spăl şi să duc Matiz ul la revizie, să plătesc taxele, etc. Până la ora 14 rezolv tot, inclusiv prăjirea pulpelor de pui dar m-am întors de la Service cu o tristeţe în plus: un pisoi părăsit pe care nu l-am putut aduce acasă, ca pe toți ceilalți, de-a lungul anilor, din cauză că Dana refuză categoric să-și împartă iubirea pentru Fatam cu alt pisoi. Simţind ceva, pisicile frumoase care stăteau la soare pe scările blocului m-au primit pozând impasibile, în sfincşi miniaturali. Grupul de amatori de tărie era în faza a doua, în care îi luau la întrebări pe trecătorii plictisiţi iar frunzele zdrobite pe alee, emanau un parfum taninos.

                                   Duminică. Pervazurile și geamurile  

sunt invadate de ploșnițe verzi; unele au virat de la verde la brun şi au încremenit agăţate de perdele, cu aripile desfăcute.  Una şi-a mai schimbat de câteva ori poziţia dar degeaba! A murit în trei zile. După ploşniţe, e rândul buburuzelor negre cu 4 puncte galbene – quadripunctatele- să pocnească pereţii şi geamurile. Aduc una în casă unde la lumina veiozei se înviorează şi patrulează pe marginea noptierei şi pe mâna mea caldă.

   Nu mai plecăm cu maşina nicăieri deşi doar de asta am făcut revizia.  Dana pregetă şi eu zic mersi. Îl întreb pe băiatul de serviciu care scormoneşte în frunzele aurii de pe tăpşan:

-          Cauţi aur?

-          Nu dom le! Nuci!

Nu fac nimic azi, doar beau cafea, fumez şi privesc la TV cum a fost pescuit un somn uriaş, în râul Capitoliului cu albie betonată - un monstru în plin oraş, dar el nu ştie asta, are lumea lui, a apei, alta decât a noastră. Patinatorii execută piruete fantastice pe albul gheţii, boxerul Butie a învins din nou în Canada iar Transilvania e din ce în ce mai ademenitoare pentru englezi - dacă vine Prinţul lor de ce n-ar veni şi ei? Măcar la asta să ne foloseasă şi nouă snobismul lor endemic.

- E frumos aici, sunt culori impresionante dar abia aştept să revin în Capitoliu, îmi spune la telefon Di Ana de la Sinay

- Nu spuneai că abia aştepţi să vină weekendul ca să pleci la munte?

- Da, abia aştept să plec şi când ajung abia aştept să mă întorc. Viaţa mea e mai mult o plecare decât o sosire.

- Plecând, dorim să ajungem lângă cineva care doreşte să plece spre altcineva şi  aşa la infinit.

- Încercăm să nu mai fim singuri dar Elis, cu depresia ei e tot mai departe de mine, Dana cu depresia ei e tot mai departe de tine, noi doi…

- Fuga e libertate

- Impresie de libertate

- Care e libertatea reală pentru tine?

- Momentan banii. Care înseamnă: benzină, cauciucuri, plata facturilor, a menajerei. Cu bani cumpăr timp.

- Eu am nevoie doar de 2 lei pentru orice variantă: classică, cu rom, cu ciocolată, cu vanilie. Astea’s toate, nu ?

- Vorbeşti de capucino? Ai auzit de Hazelnut?

- Nu.

- E cu alune. Cu bani mai mulţi, mult mai mulţi decât 2 lei, poţi cumpăra senzaţii, stări..

- Sex, beţia puterii..  prinţii moştenitori care au totul, poftesc la borşul noatru cu mămăligă, la cârnaţi picanţi şi merg pe jos prin ploaie pe drumuri desfundate.

                                          Am ratat iar  Războiul Balenelor

de luni, din cauza unui film cu un porc frumos, alb cu pete negre, căruia i se sfredelise o gaură în gât (prin înjunghiere şi răsucirea cuţitului în inimă), gaură prin care şi-a pompat ritmic, tot sângele, ca o fântână arteziană. Apoi a fost curăţat, agăţat, spintecat: maţele s-au revărsat singure în jos, gravitaţional, ca într-un tablou de Dalli ( Salvador. Ce salvează Salvador?) În aparatul numit porc, alimentele se transformă în carne de fiinţă - aliment pentru alte fiinţe într-un şir de devorări nesfârşite.  Filmul nu era de fapt despre porc, ci despre ea, care îi spunea lui în timp ce o poseda: opreşte-te! opreşte-te! dar nu pentru că o viola (deşi aşa părea), ci pentru a o lua de la capăt, într-un şir de devorări nesfârşite. În logia nordică cerul era acoperit cu o pătură groasă, umedă, de nori. În toamnele petrecute în singurătatea muntelui, nu-mi percepeam turgescenţa juvenilă ci eram dominat de visare. Azi aş trăi altfel? Nesincronizările mănâncă mult dintr-o existenţă. Mai ales dacă trăieşti o singură dată. Dar dacă am putea trece dintr-un univers în altul, ne-am putea retrăi orice vârstă. Acolo Al Gore e Preşedintele Americii, nu doar Vicepreședinte iar Elvis e încă în viaţă, scriu bloggerii inteligenți. Cu o condiţie: memoria să rămână unică, neafectată de trecerea graniţelor. De aceea clonele nu au nici un farmec: nu sunt în stare să iasă într-o nouă existenţă ca dintr-un cerc desenat pe nisip. Dar gravitonul - coardă vibrantă fixată în altă lume, (în materia neagră), poate părăsi universul nostru, pe când lumina nu.  Fizicienii actuali plutesc într-un univers mai intens poetic decât orice poet. Hugh Everett explică aşa lumea cuantică: un obiect neobservat şi nemăsurat e într-o suprapunere a tuturor stărilor. Când e văzut, se află într-o singură stare, de obiect „obişnuit”. Bulele universurilor care se ciocnesc lasă urme în radiaţia de fond: vânătăi sau cicatrice circulare. Universul nostru s-a ciocnit de cel puţin 4 ori, deci au fost patru  Faceri ale Lumii .