eșantion (pag. 67)
6 a
XII a 2012. Cantonat în cantonul
singurătății de chilie
ziua, și de kühe noaptea, între motanii negri, am două obsesii de bază (ca
toată lumea): viața și moartea. Iubirea, fericirea, gloria, sunt flori înflorite
și vestejite în poiene cu inorogi ieșiți la pensie. A rămas piatra care nu m-aș
mira să fie la fel, până în cele mai adânci cotloane ale universului, fie el și
multiplu, suspendat în sine, fără nici un fundal și atunci tot ce e aici e și acolo, cu toate mărunțișurile prăfuite, printre care și viața -
începută și sfârșită ca o afacere moale, spârcâită prin canale. Prin canalul
uretral și cel anal. Recunosc că nu e prea corect să vezi lucrurile de atât de
departe când e destul de departe și bietul nostru aproape, aproapele nostru de
toate zilele. - Cască ochii băiete, că lumea e rea, îmi spunea degeaba tatăl
meu, mecanicul mecanismelor foarte fin îmbucate, că eu tot aiurit am rămas,
chiar până în clipa asta când iau pixul electoral oferit drept mită de
catindatul de sector de cerc cu care scriu (sicriu cum zice Portos, fost Morsă în altă viață).
Pentru mine scrisul e o bălăureală de extracție artistică deci nu pot ști
niciodată exact ce e și ce vrea să spună: o preumblare seara sub lună, un zbor
de balauri, niște răgete sau niște râgâilei după ghiftuiala cu prada plăcerilor
copioase, o găinățare din zbor de Pterosaur sau o târâre, o târâială de malaci transpirați
printr-o climă caldă ca o clismă sau o fugă de mașini 4x4 cu o viteză de orgasm
pe piste blonde, în soare. Sau poate bălăurelile sunt ființe suple,
respiratorii, descărnate, cu oase ușoare ca păsările, cine știe? Ei, cine știe?
Nimeni..nimeni. Oricum păsările rămân atât de neînțelese pentru mine încât
aproape că devin a treia mea obsesie: cum se poate împăca zborul atât de ușor,
de delicat, care se întrece pe sine și plutește deasupra lumii, cu ferocitatea
clonțului ca glonțul, cu ghearele ascuțite ca oțelul înventat de maimuța om -
cu privirea lor diabolic de penetrantă, chiar dacă au nevoie de ea ca să vadă
șoarecii săritori, șocâții grași, îmbuibați cu semințe oleaginoase
antioxidante? Bălăureala are talentul hipertrofiei gigantice în minuscul, când
poți vedea departele din aproape iar în acest nescontat departe, se deschid
orizonturi nebănuite.
- Ce-ai mai citit pe net? Mă întreabă Tacitus la telefon, ca să mă facă să schimb vorba (el auzise tot ce
gândeam eu, pentru că de aia e tăcut, ca să audă ce nu se aude). Iaca, despre Canonul celor din Vest al lui Harald
Bloom care făcu ieri boom în discuții despre literatura puternică, valoroasă. - Și ce zice? Ce zice? - Că sunt două
chestii: literatura estetică și extraliteratura. - Și care e bună? - Unii zic
că prima, alții că a doua, alții că amândouă. - Halal! - Asta se spune când se
taie oaia! - Mă rog, la orientali, dar la occidentali care-i treaba cu
literatura valoroasă? - După Bloom ea trebuie să fie stranie, bizară și
anxioasă. Și trebuie să mai ai și obsesia predecesorilor - Și atunci cum poate
fi valoros ceva ce exultă ciudățeniile, temerile nevindecabile? - Păi nu poate
fi. E o viziune, o vizuină greșită. Mai sunt și lucruri frumoase pe lume: plăcerea
de a mânca, plăcerea textului privit ca pe o femeie frumoasă (deși parcă Baudelaire
spunea că o frumusețe banală e un nonsens). - Și Levantul lui Mircea? - O levănțică. O levențică cum zic kivuțele
catindatului de sector de cerc. Adică inutil, desuet, minor, ca și când te-ai
spăla cu săpunariță în loc de săpun franțuzesc. - Iar ești rău? În Zen se vede că suferă sincer. Da, dar
aia nu e literatură, e extraliteratură, iar anxietatea e demodată după criticii
lui Harald Bloom care făcu booom. Acum
se poartă legea terțiului inclus și teoremele poetice ale marelui gânditor de
renume mondial (are ăsta o frunte mare de tot), Basarabă Nicolaescu. Clik, făcu
telefonul și rămăsei iar singur în kühea cu un singur ochi de buhe (plafoniera),
să întrezăresc orizonturile infinite, nebănuite cu ochii mei de melc pentru
care toate mărunțișurile sunt mari, mult prea mari în jungla relativității pohetice. - Greșit! Poetice sau poietice! Îmi pare
că-l aud pe Tacitus în cască, în timp
ce motanul Bobutz cască de-i trosnesc
fălcile. Doar n-am început să-i aud gândurile lui Tacitus? Nasoală e totuși lumea gândită, gândesc stând cu cârnatul cald
într-o mână, cu recele castravete murat în cealaltă, iar cu cea imaginară
(întotdeauna am avut mai multe mâini), mângâind motanii negri ca noaptea de
afară. Asta-i domnule, îmi amitesc o frază dintr-o teză de doctorat: gestul ne
tragic al omului postmodern, nu mai constă în sfâșierea aparențelor ci în
mângâierea și împăcarea contrariilor, nu în reflectarea realității ci în
crearera altei realități pur și simplu, în care evadezi chiar păstrând legătura
cu realitatea cum țin eu cârnatul cald și castravetele rece în câte o mână
(chiar dacă din fiecare nu mai e decât jumate). Asta ne permite să facem
salturi în memoria culturală cum sare pisica de pe o creangă pe alta, după
mierle. Ah, frumos mai psalmodiază englejii din tranzistor pentru tot globul
globalizat, în noaptea kühei! Despre marile farfurii berbere de pe peretele
gangului, pline ochi cu ochi pândindu-mă după văluri de glazură, sunt nevoit să
scriu altădată, pentru că Marc Aureliu
s-a căcat iar (scuze!), în cada de duș, deși am mânjit-o cu boiaua cea mai iute
din lume - Harissa.
