SALTUL PISICII 4

  12 mai. Tună şi fulgeră de la cinci dimineața

 Pe la 9 am fost în piaţă, am cumpărat varză şi bobițe, biscuiți, croanțe sau gorgoaze pentru Fatam, de la o frumoasă vânzătoare cu piele fragedă. Plouă torenţial cu tunete şi fulgere în timp ce toc varza. Dimineaţa intermitent ploioasă, e ca o sonată: are temă, dezvoltări conflictuale, reprize, reveniri, urmate de coda Fatamei lipită de gamaba mea. Aburul se ridică din oală spre tavan. Nu numai varza din oală, ci tot ce există, nu e decât o infinită fierbere; totuși, dincolo de fereastră, arţarii sunt fericiți că plouă. Îi dau să bea apă şi plantei braziliene Afelandra şi fierb o mătură nouă care produce un ceai acru, de mătură. Saschia în schimb, nu dorește să facă  nimic altceva decât să se uite la televizor, să mângâie pisica şi să-mi spună că mă iubeşte. E ființa cea mai serioasă din familie, pentru că toate sunt prostii și nu merită să faci nimic într-o lume în care ai venit fără să fii întrebat și vei pleca la fel cum ai venit. Când termin mâncarea de varză, coda sonatei e o nouă şarjă de ploaie din norii întunecaţi, peste frunzele  arţarilor. Pe unde o fi Di Ana pe vremea asta? Dacă ea face să vibreze acum mobilul care tremură şi geme pe cristalul mesei din cuhnie înseamnă că-mi citeşte gândurile.

-          Alo? Sunt la Bărcăneşti! Plouă torenţial! M-am gândit la tine şi mi-am zis să te sun să văd ce faci pe vremea asta.

-          Pe tine te apucă amocul în maşină. Pe mine noaptea.

-          Zi-mi ce faci în clipa asta! Simt nevoia să ştiu!

-          Fierb o mătură nouă.  

-          Bravo! Ești echilibrat! Am nevoie de tine!

-          Şi eu de tine. Ieri am tras de fiare o oră, pe muzică şi m-am gândit la tine.

-           Ce bine! Pe vremea asta e greu să fii singur. Plouă de rupe!

-          Trage pe dreapta cinci minute.

-          Bine! Ştii ce voiam să fac dacă nu ploua?

-          Nu

-          Să particip la un concurs de pedalat. Durează 5 ore, dacă rezişti. Dacă ajung la timp, sper să rezist măcar 2 ore. Singur în cuhnie, păzesc berea să nu se încălzească și cartofii să nu se ardă, să se prăjească. Radioul spune că americanii ar fi găsit remediul pentru SIDA - Trovado sau Trovato. Ce să fi fost cu acest telefon de la Di Ana? Parcă voia să-mi spună chiar mai mult decât mi-a spus. Soarta mea a fost Saschia. Soarta prânzului meu sunt aceşti cartofi deshidratați pe care i-am curăţat. Soarta Fatamei până acum, a fost luxul, calmul și voluptatea lui de Chirico, dar cine știe cum o vom sfârși fiecare? Fatam are deja 13 ani. Cartofii aveau sub coaja frumoasă, niște găuri negre, urâte – boală ascunsă, instalată doar pentru că a trecut timpul lor şi au apărut cei noi, fragezi şi plini de iod. De toate relele e răspunzător numai timpul. Dar poate că există pe undeva, în infinit, un tribunal care să-l judece şi să-l condamne și pe el la moarte!

     23 mai. Un loc al tău pe lume, e uneori

o săptămână ploiasă de mai, în care vezi aceeaşi sclipire umedă pe chipuri şi când ajungi obosit acasă, asculţi ca şi ei aceeaşi melodie: ploua infernal în luna lui marte şi noi ne iubeam prin mansarde ştiind că fiecare cuvânt şi inflexiune impregnează la fel sufletele lor ca pe al tău. Dacă eu am supravieţuit pe aceste meleaguri verzi, ploioase, răutăţilor animalice ancestrale, e pentru că m-am lăsat dus de undele râului şi nu m-am opus aşa cum îmi dicta firea mea vanitoasă. Dacă m-aș fi născut pe vremea duelurilor, când acceptarea unei jigniri  cât de mici era imposibilă, aş fi murit foarte tânăr.  În umezeala vegetală, mierlele negre cârâie ciudat, ca ibişii în junglele tropicale - sublinieri punctiforme ale infinitului impasibil la trecerea timpului vieţilor. Chiar în clipa asta există deşerturi, munţi arizi şi jungle înecate în aburi, există piscuri şi poli îngheţaţi, locuinţe troglodite, drumuri subterane prin găuri de vierme, istorii neștiute în orice piatră, nor, insectă, suflet. Noi, existând printre ele, suntem în plus, dar tocmai din acest motiv ar trebui să ştim totul, în calitatea noastră de evadați, atât din adânc cât şi de lîngă orice suprafaţă. Îmi amintesc de o discuţie cu Dia Ana în Foişorul de pe tăpşanul scufundat în verdeaţa Sinayului, când îmi spunea despre ea, că e  simplă în aparenţă, dar complicată în sine. Mă întreba:

-          Tu știi cum ești?

-         Un tip singur care-și face iluzii că nu e singur. Fatam e un peştişor în acvariul apartamentului, iar Saschia un balon în stratosferă.

-          Ne plătim libertatea.

-           Prea multă libertate înseamnă deşert. Odată ajuns acolo, vrei să te cuibăreşti într-o grotă, să tragi oblonul de piele peste lumină, să fii un troglodit adăpostit de exteriorul care mușcă fără milă din tine.

-          Dacă te-ar  exila cineva acolo, ai tânji după viaţa de la oraș.

-          Totul pare să se repete. Dar când revii deasupra unui punct de pe vechiul cerc, nu mai ești tu.

    E ora indecisă dintre zi şi noapte când cerul e ursuz ca oamenii bătrâni care ştiu  că nu au cum s-o mai ducă mult și arţarii par negri - un dagherotip funerar.

  24 mai. Plouă, e umed ca în junglă, de două săptămâni

 și eu trag de fiare pe muzică ritmată, cu un zâmbet idiot sau mistic. Bine că nu mă pot vedea. Dar astfel reușesc să plec din prezent. Nu iau pastile, mă droghez cu sport și sunt dislocat, obosit. Dau muzica în surdină ca să pot auzi pe tabla acoperișului, ploaia aşteptată cu disperare pe caniculă. Îmi doresc o carte şi o umbrelă nouă. Dacă toate lucrurile şi fiinţele au o energie a lor, care le ţine împreună sub pieliţa formei, energia lor emite radiații reflectate în alte suprafeţe. Când suntem fericiți sau mâhniți, când facem sau spunem un lucru, asta se reflectă în altul şi de acolo mai departe. Matematica topolgiilor nu are nevoie de contribuțiile mele empirice dar astea sunt gândurile mele -  un joc pe care-l joc amuzat, fără patos. Plouă insistent, continuu, uneori se intensifică incredibil. Ploaie, muzică și mişcare. În galeria de artă a petelor umede de pe pereții chiliei laborator, al cărui acoperiș a fost reparat de curând dar prost, unele combinații sunt deosebite: nu seamănă cu nimic cunoscut din mintea mea. Majoritatea aduc cu niște capete de animale sau de oameni cu guri deschise a devorare, cum e capul de mort semidescompus, cu un ochi închis, cu care  priveşte în propriul interior. Femeia cu crinolină, cu aripi de liliac și un sex mascul erect, e călăre pe spinarea unui leu voinic; de sub humă nu  a apărut tot animalul dar capul mare, cu coamă frumos ondulată, ca pletele Lolobrigidei mă îndeamnă să iau creionul și să întăresc contururile. Dacă în circulația apei în natură s-ar fi strecurat în creirul meu o moleculă din Michelangelo, aș putea fi mânat acum de imboldul de a contura toate petele de pe tavan și de pe pereți, meritând să nu mai zugrăvesc. Dar nu sunt dotat pentru o astfel de extravaganță. Conformându-ne convenției  trăim aiurea, ne mutilăm, ca să nu ieșim din uniformitate. Plouă. Un elicopter trece de două ori foarte jos. Ploaia și elicopterul sunt frenezii care se intersectează. Privesc pentru prima dată cu răbdare (în timp ce exersez cu ganterele pe muzică), gravurile florale de pe tipsia de aramă agățată pe perete, imprimate cu dalta și cu ciocanul: în cercul din centru două frunze de laur pornesc dintr-o tulpină comună și se bifurcă bicefal în capete de elefant cu urechi late și trompă deși după trupul lung și subțire ar fi mai degrabă cameleoni – ce sunt? Elefanți cu trompe îmcrucișate, împletite, sau cameleoni afrontați, care vor să se devoreze ? Seara în cuhnie, în timp ce Sara trimte vederi cu dragoste, fără a primi vreodată răspuns și aştept să fiarbă legumele pentru salta beuf, îmi aprind o pipă cu tutun Danske Club  privind corabia cu pânze de pe pachet şi încercând să descifrez decoraţiile de pe farfuriile berbere: una are un ornament floral cordiform dar eu văd în el două cozi de păun  cu doi ochi care mă hipnotizează. Pe alta, în spaţiul de un galben deşertic  mărginit de două picioare de broască în salt, pluteşte în văzduhul luminat de lună, o pasăre răpitoare. În a treia, într-un spaţiu identic dar pe verde, lăsat de două cobre, se plimbă brav, un scorpion. Sting cântă ca și Sara, cu disperare romantică iar vecina din B2, îşi face de lucru cu o perdea, cocoțată pe pervaz cu coapse superbe. Sunt sigur că mă vede cum stau cu fereastra larg deschisă şi luminată şi trebăluiesc în cuhnie. Suntem personaje simetrice, ne petrecem viaţa la etajul 5, cât timp ne va lăsa să trăim vulcanul vrâncean care se întoarce în somn de pe o parte pe alta. Ne-am depistat! Eu cu bustul gol, arăt  mai bine de când trag de fiare, mi s-au mărit deltoizii iar ea nu poate face ceva mai bun în noaptea asta ploioasă decât să-şi să-şi expună coapsele pentru mine - e și păcat să se piardă în timp neadmirate, astfel de podoabe. Dacă mirosul omletei mele a juns la ea şi pofteşte, n-am ce-i face. Saschia doarme ca o anacondă îndopată cu salată beuf iar Fatam se strecoară prin uşa cuhniei să spioneze ce fac locuitorii miezului nopţii. Nu ştiu dacă-i place fumul de tutun de pipă danez, onctuos, continuu. Continuitatea în ardere e esențială pentru un tutun fumat pe mare. Fatam urmărește atentă, totul. Ar fi putut fi o bună pisică de marinar.

   Vineri 25 mai. Continuă să plouă iar brusturii

din grădină sunt cât roata carului. Ieșind din bloc am adăstat sub copertina de sticlă albastră, să mă lămuresc ce are de gând ploaia, când, un fulger urmat de un tunet violent m-au făcut să mă întorc la Fatam și la Saschia, să le liniștesc pentru că în mod sigur una s-a speriat și una s-a gândit că pe mine m-a lovit trăsnetul. Pe scările muzeului o ceată de micuți au sfidat ploaia cu curiozitatea lor, sosind înainte de ora deschiderii. Îi las să intre în hol și mă ofer să-i ghidez. Am o discuție cu un băiețel care mă întreabă mereu dacă peștii mari sunt ”adevărați”  Întrebarea e veche și am răspunsul pregătit: i-am arătat înotătoarele somnului uriaș și l-am întrebat dacă nu seamănă cu cele bine prăjite, pe care i le dă mămica lui să le ronțăie, presupunând că-i place peștele. Cu el am nimerit-o dar lucrurile nu s-au oprit aici. O fetiță cu pupile mari și adânci, ca ale Fatamei în crepuscul, mă întreabă: - De ce muriți? - Nu înțeleg - De ce muriți voi animalele? De ce le muriți?  De ce le ucidem adică, pentru a le naturaliza. Grea întrebare, pentru care nu am răspunsul pregătit nici pentru adulți. Îi spun: o gâză are viața scurtă, nu trece peste iarnă, un șoricel trăiește un an doi dar împăiat în muzeu rămâne și o sută de ani, etc. Explicațiile nu au convins-o - a rămas neconsolată, cu toată tristețea ființelor muritoare în privirea și în glăsciorul ei nevinovat. Am urcat în laboratorul de sub streașină și am tras cu ură de fiare ca să uit privirea copilei, privind petele umede ca niște umbre, pe pereții de un gălbui deșertic, încercând să pătrund din nou în universurile circulare stratificate, ale tăvii de aramă ciocănită: un cerc de creneluri la exterior, altul mai în interior dintr-o linie ondulată, cu câte un punct în fiecare ansă, o barieră circulară din frunze și flori iar în centru, arteziana cameleonilor elefanți, explodând din miezul ca o stea. Încercarea de  a vedea ce se află dincolo de aparență, e o formă de libertate sau e nebunie? Așa a trecut lunga zi ploioasă cu mici ferestre însorite, drogat cu muzică și cu mișcare, la fereastra mea deschisă spre lăstărișul tânăr. Galeria mea de pictură murală e dominată de Diana călărind leul, (al fresco) și Sentimentul trecerii timpului (ulei pe carton). Credeam că doar eu sunt o iluzie printre obiecte reale dar se pare că toate sunt numai iluzii. Nu contează ale cui. La plecare, o  rupere de nori colosală, transformă Piața Gloriei într-o lagună. A trebuit să intru cu pantofii printr-un ”râu” iar în metrou să-mi scot ciorapii și să-mi pun picioarele și ciorapii pe un ziar. Credeam că metroul nu se urnește pentru a mai culege naufragiați dar văd că pasagerii dispar ca niște șobolani speriați, fără un chițăit măcar, din cauza fumului venind în vălătuci dinspre capătul sudic. Trenul a luat foc! Gândindu-mă că a pătruns apa și în subsolul casei Di Anei, urc la suprafață, traversez piața și intru în curtea de fier forjat ecranat cu tablă, unde Molossul  dă din coadă prietenos, pe treapta cea mai de sus. O găsesc pe Di Ana în subsol, în apă până la genunchi, încercând să pornească sistemul contra inundațiilor. - Ce bine că ai venit! Nu știu ce are pompa de nu pornește! Și mi-e frică de curent și de scurtcircuit. Îi cer o cârpă uscată, șterg mufa de plastic, pornim pompa, pompăm apa, după care ne încălzim cu un coniac. Apoi intrăm la duș. Demult îi pusesem gând rău acestui jacuzzi de un bleu azuriu, mediteranean. Acasă îmi amintesc că citisem că sponsorii lui Lucian Bute îi pretind să piardă meciul, să se lase învins și uite-l că pierde la Karl Froch, după cum și Mandinga pierde la Eurovision iar eu sparg din greșeală o mică  farfurie berberă, pe post de scrumieră. Ca să evit o insomnie care-mi dă târcoale ca o panteră, citesc o povestire de Sven Hassel și adorm.

Marți, 30 mai, seara târziu. Cât de mare poate fi,

până unde poate merge contrastul dintre umbră și lumină, mă întreb deși știu că o delimitare absolută nu e posibilă și că importante rămân treptele, trecerile, tonurile, nuanțele cerului din ce în ce mai gri, mai întunecate, pe care se proiectează frunzele negre ale arțarilor. Peștele cu două cozi sau două capete, Amphioxus, de pe perdeaua cuhniei e silueta unei ființe pregnante, evidențiate de cercurile unde s-a refugiat de bună voie. Adevărul e că trăiesc de unul singur de câțiva ani de când Saschia se droghează și doarme cam 14 ore noaptea, secondată de Fatam care poate e bătrână dar nu poți crede așa ceva când te privește cu mutra ei de copil. Cine crede că nu e singur se înșală. Renunț să mai dau vreun telefon cuiva.

1 iunie Munți tabulari, vapoare,

ozeneuri sau stele căzătoare, prezintă cinemascopul ferestrei unui bloc îndepărtat; printre frunzele arțarilor bătuți de vânt tălăzuiesc umbrele serii, opace ca valurile  unei mări întunecate. Saschia strigă din cameradormitor că nu i-am dat pastilele de somn deși i le-am dat cu semnătură iar Fatam miorlăie la ușă să-i fac o friptură din vițelul început. Ar fi cumplit ca strigătele și miorlăiturile astea să nu mai existe în viața mea. – Poftim friptură, fiară ce ești, îi spun Fatamei. Nu ți se pare ciudat cum sună ”vită cu legume”? E ca și când un extraterestru inteligent și feroce, ar comanda ”om cu portocale”. – Crezi că e ceva așa de rău? mi-ar putea răspunde ea dacă ar avea glas. Radioul argintiu continuă duetul cu foșnetul arțarilor verzi: ai fost un înger rău, mințind că mă iubeai ca în duetul  celor două echipe ale noastre stabilite de un arbitru necunoscut: Saschia, Eu, Fatam - Di Ana, Elis, Ariadna. Sunt pornit pe un drum alunecos ca o sanie pe pârtie, ca o bilă într-un jgheab la capătul căruia nu știu ce e: neantul, o nouă zi ca asta? 1. Recad în poezie/ și în dimineața asta, ca un săritor de pe trambulină / într-o apă cu fund necunoscut / poate stâncos, poate scund sau prea adânc, ce contează?/ dacă e soare, e viață și moarte, / venind împreună ca valurile oceanului/ la fereastra cuhniei cu platani și guguștiuci 2. Di Ana e alergătoarea mea preferată / aleargă de când o știu, dimineața, / inhalează aerul proaspăt în pieptul ei puternic/ de insectă mică,/ cu carapace dură, aptă căzăturilor, / soarbe roua sănătoasă, în care întristarea a redevenit  veselie. 3. Când platanii ”gheară de cocoș”/ își înfig cu ură încă verde/ ghearele în azur, / făcând să țâșnească în toamnă / lumina de aur a verii, / în cuhnia-mi asumată, / prăjesc euforic cartofi, / frig cârnați, ascult guguștiucul / și o iubesc în continuare, ca în viață, / pe mama adormită sub stejari / la marginea orașului pitit în inima mea.

 3 iulie. Pentru modul meu actual de a trăi,

o descoperire în fizică – bosonul Higs găsit azi, după ce fusese renegat atâta timp – contează. Nu e ceva peste care pot trece. Nu numai pentru că Ledermann l-a botezat ”particula lui Dumnezeu” și pentru că acest boson ne-a dat massa, fără de care totul ar fi fost doar o întretăiere de străfulgerări virtuale, ci pentru frumusețea revanșei, a revenirii, a celei de-a doua șanse, într-un fel chiar a credinței în viața de apoi. Cea mai frumoasă promisiune a lui Dumnezeu e nemurirea. Ce n-aș da ca această minunată privighetoare neagră, Whitney Huston, care-și înflorește trilurile vesele doar în virtualitate în clipa asta, să nu fie moartă ci încă vie cu adevărat, așteaptând să ne reîntâlnim cu toții, odată ce secretul vieții și al fericirii eterne va putea fi descoperit și împlinit. Cum se poate ca niște simple informații să îmi aducă atâta bucurie.. fizică? Totuși, Dumnezeu nu va lăsa niciodată omul să descopere adevărul suprem, spune un ascultător. Nu explică de ce crede asta. Poematizez în noapte: 1.  Am stat atât de mult singur, ca o stâncă, /neluîndu-mi în seamă gândul, până când / din mine, fără ca eu să știu și să vreau / a pornit  izvorul alergând nebunește spre ocean. / 2. Dacă vrei să-mi pretinzi ceva,/ ar trebui să afli mai întâi tu cine ești, deși totul e acelaș lucru, sub alt aspect,/ spune înțeleptul subnutrit de bună voie,/ ca să ajungă mai ușor le spirit.  Arta fiind mereu la graniță cu neantul, luptă cu moartea și o învinge mereu. Dacă lucruri atât de gratuite, de impalpabile, ca muzica, arta, sunt cele mai importante  pentru om, ce înseamnă de fapt omul? Muzica deschide izvorul lacrimilor neplânse de nimeni niciodată. Poetul e un stil de viață.  Ofranda Di Anei constă azi în: 4 avocado foarte verzi, întunecate, 2 grepuri enorme, 2 lămâi de un galben fosforescent, o casoletă cu ouă de țară, o carte despre minciună. Din discuția cu portarul a reieșit că sudul României este deja, o zonă tropicală.

   7 iulie. O peliculă subțire, impenetrabilă

ne desparte de noi și de fericire. Mi se pare stranie lupta dintre lucruri concrete, consistente - o luptă de coloși grei, perfect conturați, care vor să vină unul spre altul dar nu pot trece de o barieră invizibilă. De aceea mi-au plăcut oamenii fără diplome dar pricepuți în traversarea barierelor inventate. Elis mă roagă că dacă vin  la Sinay să-i cumpăr un kilogram de miez de nucă, așa cum Di Ana mă rugase să-i cumpăr un kilogram de ulei de argan când eram în Africa. Umblați cu aceleași unități de măsură fetelor! Totul pare simetric, deși nu e. Provine doar din încrederea noastră reciprocă, i-ar spune punctul, punctului cvasiidentic deși trăsăturile lor personale (sex, vârstă, culoare), le rămân veșnic necunoscute.  Stau în cuhnie și-mi bag din greșeală fum într-un ochi de rechin ciocan. De ce? Pentru că fumez. De ce fumez dacă sunt rechin ciocan, nu știu. Îmi place așa, când sunt cuprins de singurătate și de sictir, în zilele fierbinți, orbitoare, în nopțile oarbe, să fumez și să maculez  file imaculate cu rânduri  scălâmbe, să nu-mi pese dacă le pătez cu cafea sau le ard cu scrum de țigară, (sunt într-o pasă proastă și tocmai acum ai uitat să mă suni de o săptămână). Stau singur în cuhnie, înjurând fierbințeala caniculei nescontate în antimpul fraged, simt o revoltă erectă, diformă, elefantină, o revoltă uriașă cât cerul gol, căscat spre infinit ca un dos de elefăntoaică deshidratată, în așteptarea picăturilor. De ploaie. Scriu fără să știu de ce, în vara nebună a județului tropical, în care au început să crească  kiwi și banane, după cum relevă portarul instituției. Patinez pe căldură ca pe gheață dură, delirez din amintiri tropicale în răcoarea cercurilor polare: pe nasul nasicornului se așează și-l gâdilă teribil, un strop de spumă de bere. Se poate asta? Nu. Dar venind pe cumplita caniculă la mine, în câmpie, Amoc îmi spune că Akad l-a introdus în cercul narvalilor transcendentali și trebuie să facă, de dragul menținerii tradiției, o expediție în Antarctida. Pleacă Amoc, spre Antarctida sau spre Svalbard și eu rămân să pândesc pe râuri reci, la scocuri, păstrăvi ca pe scopuri, să adun de pe apa rece și iute, mierlele de apă ucise de Braconier cu precizie, cu o singură alică. Halucinez pe canicula câinoasă, ca pe o mare răcoroasă: Corinne, am înțeles târziu, fascinația ta juvenilă, pentru vocea  fachirului catifelat, carnal, Elvis. Ochii plânși nu se pot cu nimic usca, nici cu năframa trecutului reînviat, năframa în care te înfășurai ademenindu-mă de probă, pe malul râului timpului. Iluminat de nebunie –corect sună ! – te-am privit fascinat, fericire pierdută, și tu erai oarbă și mută, cu cât ne vorbem mai mult și ne priveam în ochi senini, de primăvară.

   8 iulie. Ființele cele mai greoaie, dificil de înțeles

  din cauza asta, ca balenele și țestoasele, trăiesc cel mai mult – peste 200 de ani, pentru că au metabolism lent. Pe când cele sprințare, jucăușe, vesele în chițăiala și privirea lor neastâmpărată care spune totul fără să întrebi nimic, cum sunt chițcanii și șoriceii, trăiesc cel mai puțin. În aceeași ne ordine de idei, mă întreb dacă reclama e ceva bun, dacă ea ne trage înainte sau e ceva rău? Aș urmări o dezbatere serioasă pe tema asta. Iată ce repede și de unde nu te aștepți, ajungi la problema  binelui și a răului. Dragomir și Liiceanu le rezolvă pe toate cu ”grecii”. Dar cu turcii, cu sirienii, cu nemții, englezii, francezii, ibericii, românii, nu se pot rezolva? Liiceanu spune că ”în Grecia” omul și-a pierdut virginitatea morală a eroului homeric, când a început să facă politică, devenind zoon politicon. După greci, Machiavelli a fost primul politician modern pragmatic, realist, nu pervers, cum greșit se consideră. Ce altceva a făcut Machiavelli decât să pună firesc, ne ipocrit, răul la baza unei lumi deja căzute, mincinoasă, înșelătoare, crudă, criminală, violentă? Răul care slujește binele (ca rău), e infinit mai productiv politic și istoric. Machiavelli descoperă ca și Sofocle, că binele nu poate fi apărat eficient de rău, decât prin rău. Liiceanu, în Despre minciună:  Heidegger, comentând primul vers al corului din Antigona lui Sofocle – Multe sunt chipurile pe care le ia cumplitul nefamiliar dar cel mai cumplit dintre toate este omul – spune că omului îi place să iasă din ograda obișnuitului, să înfrunte copleșitorul, provocându-și sistematic ruina și nenorocire  Omul e obligat să-și caute libertatea înfruntându-l pe deinos – cumplitul, răul , spre orbul mut, tot mai liniștit și nepăsător, al pietrei.

13    iulie. Sunt deja pe partea cealaltă a lumii plate,

în lumea accidentată a muntelui, la Sinay. Trecerea n-a fost ușoară dar nici dureroasă. Problemele le-au creat amănuntele epuizante, gradele Celsius nemiloase, atenția diabolică în jocul mortal al șofatului. Iată-ne trecuți totuși cu bine de pragul dintre lumi, trecere de care în principiu, atât de mult ne temem noi, ființele. Ce-a însemnat părăsirea unei lumi de luptă și renașterea în altă lume, a odihnei, decât câțiva nebunești kilometri parcurși în viteză? -Ne schimbăm rămânând aceeași, mi-a spus Di Ana, care venise special, înaintea noastră din capitală ca să ne primească pe noi, iubita Fatam, Saschia și eu. Di Ana are dreptate: ne schimbăm toți și toate. De la un an la altul când revenim în acelaș loc la munte, întâlnim pietre mai sparte, mai erodate, mai șlefuite, frunze născute și ucise sub ochii noștri, în anotimpuri, drumuri vechi și noi în pantă, în curbă acccentuată, drumuri dinspre - înspre, drumuri în exterior și în sine, drumuri intenționate sau zadarnice, de plăcere, drumuri fără capăt, absurde, fidele nouă sau drumuri infidele, trădătoare. Dacă așa arată una dintre celelalte lumi, e ea într-adevăr alta sau e aceeași? Privind norii, am dat cu creștetul de o  muchie de lemn natur, până acum nebăgată în seamă, a mansardei. Întrebare: Cât de mult putem rămâne aceeași schimbându-ne? / Și ce rămâne  dintr-o viață / decât  o așchie fără rost,/ o sclipire nevăzută de nimeni, / o fremătare, un vaer inutil, imperceptibil?

   14 iulie, Sinay. Împac relaxarea cu  munca

 citind din plăcere, un gros jurnal al lui Radu Petrescu ”Pentru mai buna întrebuințare a timpului (1971 – 1976)”, de 372 pagini – e continuarea poveștii unei vieți și o încercare de a  afla ceva despre propria mea viață și continuarea ei. Sunt fericitul posesor al ultimelor volume din jurnalul ținut de scriitor toată viața. Spun fericitul, pentru că sunt ale mele și pot sublinia în ele după plac, astfel de rânduri: doar opera există, artistul este o inexistență care în sinistra dar îndreptățita logică a lumii, nu are dreptul să fie altceva dar fiind totuși altceva, devine obiect de oprobiu..marile daruri spirituale nu trebuie să fie acordate decât acelor oameni neexpuși prin bani sau nume. Adică anonimilor ca mine. Iau micul dejun pe la două deși îl pregătisem de la opt. A fost cald aproape ca în câmpie, minus  indicele de disconfort termic.

   15 iulie. Duminică. E a patra sau a cincea oară

   când mă aflu în acest loc, în aceeași lună și cam la aceeași oră, entuziasmat de aerul minunat, de libertate și de un scriitor care nu știu cum s-a întâmplat să-mi devină duhovnic, nu model, ci oglindă în care văd mereu ceva bun sau rău, ce nu știam despre mine. Ascuns  în cerdacul de lemn, ascult țipetele lăstunilor și observ  zâmbetul relaxat al blondei cu coc bogat ( chelnerița de serviciu la terasa de vizavi), cum deschide portbagajul matizului alb din care își iau zborul nu mai puțin de 20 de porumbei. Frumos început al zilei! Din radiouil argintiu adus din cuhnie, aud un cântec de Laura Stoica. Spune că nu știe care din ei doi va muri primul (au murit împreună), dar acum, deși e ploaie și frig, ea nu simte asta pentru că este a lui iar acest fapt schimbă din temelii lumea. Foșnetul continuu produs de trecerea trenului prin vale, provine din rostogolirea sutelor de roți care vor atinge depărtarea rămânând fidele osiei lor. Trece și un fluture cu fâlfâiri rare, mari, neauzite. Asta e biologia necunoscută a ființei mele: să absorb imagini, sunete, reflectări, să le capturez și să le diger. Radu Petrescu consideră că jurnalul e superior romanului. – A trecut pe aici Arginis paphia! Strigă Saschia din camera rustică. – A intrat pe ușa dinspre prăpastie! – Pentru el singura prăpastie e iarna. Îi spun: cunosc acest fluture: e leopardul nostru zburător, cu pete argintii, din Retezat. Astăzi Iorguțu și-a desenat admirabil vechii pantofi, subliniez în cartea de lectură. De câte ori n-am fost cuprins și eu de tristețe față de vechile ciubote înainte de a fi nevoit să le arunc? Rămânând riguros, cinstit cu sine și concret, scriitorul  e mai nebun decât pare.

SALTUL PISICII 3

8  mai. Oboseală plăcută după drumul de Duminică

în Oraşul Pitit, unde Ariadna spunea că turtureaua e o pasăre biblică. Deşi nu s-a exprimat în clar, considera cuibul turturelei adăpostite sub streaşina ei, un semn benefic. Fericiţi  trăitorii în ocrotirea credinţei! În drumul spre gaura de vierme a metroului, câinele mort aruncat lângă gardul fabricii de pâine parcă râdea, cu un picior ridicat să urineze. Se umflase. La Sven Hassel, descrierea cadavrelor, şuturile date mâinilor şi picioarelor smulse de grenade și proiectile, arată  absurditatea cantonării vieții în ceva atât de stupid de degradabil - trupul.  - Ştii cum mi-am dat seama că a venit vara? Au venit la birou doi oameni îmbrăcaţi colorat. - Şi? - Au meşterit ceva la aparatul de aer condiţionat, spune crainicul la radio în laboratorul meu din muzeul împăieturilor unde îmi petrec ziua cu nasul în cutii cu insecte mirosind a naftalină. Acasă, în peisajul suculent al ferestrei cuhniei, în preaplinul umezelii care întreţine verdeaţa şi în manejul tabieturilor, îmi trăiesc prima amintire detaşată, a călătoriei la ocean. Viața mea reală din cartier, a fost un cerc părăsit şi regăsit.  Când l-am părăsit şi am zburat departe, el m-a urmărit ca o umbră. Depărtarea are aceleaşi caracteristici ca şi apropierea, numai jocul e altul. Pare ciudat, chiar ridicol, ca unui cetățean de cartier să-i fie dor de cămile şi de tufișuri ţepoase, când are în faţă blocurile A2 și B2 , în șifonier pe Fatam tolănită pe lenjeria intimă și reflectat în cristalul mesei, peştele cu două cozi sau două capete din cercurile brodate pe perdeluțele numite de bănățeni feranguri (ferang, vine de la vorhang sau vorhängen, perdea sau ceva atârnat în față). El preferă să se adăpostească în ele; deși are pe unde evada, nu vrea s-o facă pentru că astfel de cercuri sunt alese de el ca adăpost în vastitatea necunoscutului de dincolo de orice. Preferinţa, alegerea unei poziţii, a unui loc şi a unei culori, e un semn de gândire. Ce să admir mai întâi în concertul de Dvorak pe mezzo?: patosul compozitorului, sinceritatea violoncelistei, discreţia dirijorului? Cât de sus s-a suit pentru a avea de unde coborî, acest final! După Dvorak, un bariton bronzat, hirsut, cântă cu voce puternică, în contrast cu interpreta fină, senzitivă, de la vioară. E contrapunctul perfect. Poate că în vastitatea lumii există contrapuncte pentru toate punctele, numai că se întâlnesc greu iar când se întâmplă „îşi dau cu sete lovitura de iubire” ( Poemele Pierdute); tuba accelerează ricoşeul în răsucirile ei de alamă, trombonul e un bivol înjunghiat din care ţâşnesc arteziene sanguine, harfa fuge ca sub ameninţarea cuţitului spre circumferința cea mai îndepărtată și din toate răsare fără s-l poată opri nimic, adevărul privit cu cruzime, în față - Walkiria e creaţia dumnezeiască a lui Wagner. Dumnezeu are în compozitori, fraţi mai mici, muritori cu trupul. Stau noaptea în cuhnie și scriu pentru că fumez și pot ține fereastra larg deschisă și pentru că Saschia adoarme încă de pe la nouă, cu somnifere. Ce scriu? Nu știu: niște rânduri. Nu le dau titluri, doar le numerotez: 1. Ești un prost că mă iubești./ Eu nu sunt aceea din mintea ta, / îmi spunea iubita, / dar eu nu mă puteam împiedica să  nu fiu un prost și s-o iubesc din ce în ce mai mult.  Mă vizitează astfel de amintiri inutile seara, în cuhnie, când obosit, beau și fumez și-mi fac cartofi prăjiți și cârnați iuți  de Ardeal. Mă dedublez de la o vreme: ziua om serios, noaptea pohet bahic. De fapt toți ne dedublăm, ne triplăm, ne cvadruplicăm, ne multiplicăm până pe la 50 de personalități cum scria un poet evreu român avangardist, în Franța. Nu știu de ce simt nevoia să notez ceea ce notez. Parcă aș vrea să prind clipele trecătoare care-mi par tot mai importante, mai valoroase, deși nu mă simt bolnav sau anxios. Nu merg nici pe sistemul premonițiilor deși de ale altora mi-e frică.  2. Doctorița cu păr de liane exotice, / agreează romanele mondene și Convorbirile cu Dumnezeu / (carte pe care o recomandă). / E frumoasă, are toți dinții în gură, /și o fire poetică / deși măselele stricate pe care le extarge / par să spună că nu există nimic/ în afară de microbi în lumea viului..  3. Prinși în convențiile regulilor artistice, / elevii liceului Floria Capsal / vor dansa și vor învăța să facă teatru (să mintă?) / în laboratoarele nopții. / Ei vor exersa treji, când lumea doarme ca moartă. / Somnul e tărâmul vieții de apoi / și visul ei - lumina zilei noastre. 4. Când balonul de săpun al clipei nocturne  se fisurează, / curg din el  cuvintele mute și se adună pe file, /  în hemoragii secrete. / Asta au pățit-o cei talentați, demult, când abia le dădeau tuleiele /și nu știau ce spun. / Acum ei sunt bine: morți, anonimi sau genii  / Dar mie mi-a venit rândul abia acum: / sângele meu incolor, / se strecoară noaptea târziu, din mine, / în volute superflue, / pe marginea  jocurilor jucate.. 5. Nu știm să-i prețuim pe cântăreții mari, / pe care-i ascultăm în timpul vieților noastre împreună, / până când unul dispare. / Și încă unul și încă unul și încă unul../ Nu înțelegem  de ce survin aceste dispariții. / Partea proastă a seriilor / e că  urmăm noi, / într-o lume tot mai neînțeleasă, deși tot mai iubită.  Sunet cristalin, atmosferă divină! Interpretul nu e zgomotos, pentru că știe cum să iasă din tăcere grațios, fără să o spargă. Este Menahem Presstler, într-o sonată de Schubert. Ce altceva sunt în fond evreii, decât niște arabi albi? Harapi albi? Harap Alb, arab alb sau român, e cel mai frumos erou al poveștilor noastre. Ca și Isus. Cine știe de unde vin lucrurile și numele lor și ce rost au pe lume ? 6. Mă irită trecerea timpului în gol / (deși asta e treaba lui ), / când iubirile sunt puse la încercare / de trădările trupului./ ”Nu are nici o importanță trupul, / viața și moartea lui, ci  ideea, / teoriile minunate cărora le-am fost rob din convingere” / spune bărbatul cu chelie, ceracăne grele, mustață căruntă, / în timp ce cantautoarele infantile,/ cu sâni debordanți / abia așteptă pauza de țigară / să se hlizească cu puștii pe holuri.

SALTUL PISICII, 2

  6 mai. Voi pleca cu Saschia spre Orașul Pitit

 prin lumina strălucitoare a acestei duminici dar nu înainte de a-mi bea cafeaua și de a-mi arunca un ochi de cameleon spre  televizor unde e un film despre termite: ele au doar 2 mm,  iar termitiera 6 m - raport dublu față de cea dintre un om şi un Zgârie Nori care ar fi trebuit să fie de două ori mai înalte ca să păstrăm proporția; pentru construcţie termitele folosesc nisip, salivă, excremente, confraţi morţi. Dacă le-am lua exemplul ne-am construi ziduri din excremente şi cadavre? Naturalia non turpia? Am văzut odată o casă cu mobilă din oase umane și arăta ciudat dar poate natural; e natura noastră, pe care ne-o ascundem, mințindu-ne în fiecare clipă că suntem nemuritori. Facemm drumul în viteză, pe sub nori albi, pe cer albastru. Când intrăm în oraş, lumina senină a dimineţii pare că vine direct din sufletul senin al  mamei adormite sub stejarii din Trivale. În localităţile pitite în suflete, își au sălașul sufletele dispărute din aparenţă. Reîntorși acasă, în filmul de seară, privesc lupta acerbă între exterior și interior, dusă de niște  trupuri aparent prospere, bronzate, dar măcinate de un virus mortal, care nu modifică celulele și astfel nu poate fi depistat. Fără nici o legătură cu filmul îmi amintesc că pe hornul cuhniei afumate, negre de funingine, a străbunicii Tămăşoaia, era obiceiul să se strige ceva, am uitat ce. Trebuie să-l întreb pe tata, cum voiam s-o întreb tot felul de lucruri despre perioada de dinainte de a mă naşte, pe mama. La ce  folosesc aceste sclipiri de memorie, fulgurații ale unor istorii pierdute în oceanul uitării? Aflăm că  ne-a murit un cunoscut care a trăit deci, cu 32 de ani mai puţin față de vârsta de 91 de ani cât ara tata acum. Când îţi moare un cunoscut moartea e mai evidentă, deși nu e decât capătul unui proces pornit demult, chiar de la început; totul nu e decât învechire, oxidare: bobocul când înfloreşte şi copilul când creşte, îmbătrânesc – sunt niște foarte tineri bătrâni. O termitieră îmbătrânește în sus, zborul e o îmbătrânire orizontală, oceanul îmbătrânește adâncindu-se, balansul e o îmbătrânire a staticului iar staticul, o mişcare foarte, foarte, bătrână. Așa văzând lucrurile, nu există moarte. În timp ce o lumină ciudată se oglindea în geamurile blocului B2 de la cea mai mare lună a anului, am adormit citind și subliniind în Sven Hassel: „Să nu dezarmăm prin toate ororile nemiloase cu care clipele sunt generoase. Să fim îngăduitori cu răutăţile altora şi ale noastre. Dacă poţi fi bun, dacă poţi iubi neputinţa, eşti în posesia unei soluţii majore.”

SALTUL PISICII 1

      

Dacă intri prin pod și ai cuibul sub streașină

ce ești, șobolan, liliac sau bufniță? Mă întreabă Ion Dichter, în timp ce coboară cele 16 trepte spre laboratorul meu cocoțat în marchiza igrasioasă de sub streașina muzeului  Împăieturilor. – Mai degrabă pisică. Dintre toate ființele care trăiesc pe lângă casa omului cel mai mult îmi plac pisicile - Femeile nu? Știi ce e o femeie? - O mâță blândă care zgârie rău?  - Un animal care trăiește pe lângă casa omului și se hrănește cu zilele lui fripte. – Neadevărat dar nostim! Ce mai faci? Îl întreb privindu-l atent, căci nu are figura lui zâmbitoare, obișnuită; își descheie doi nasturi de la cămașă și-mi arată un pansament sub claviculă: - Stimulator cardiac. Am îmbulinat-o! - Cum spui în germană rezumat? - Zusammenfassung. De ce? – Asta ai făcut tu adineauri. Dar uite care-i treaba: există îngeri și diavoli nevăzuți lângă noi, în noi; nu vedem lumina îngerilor dar nici dracii nu sunt atât de negri cum par.

   Aceste rânduri le-am găsit pe niște hârtii, pe care mai erau niște însemnări grăbite, neglijente, din lipsă de timp sau din cauza vitezei cu care le-am ”prins”, ca să nu se piardă în jocul  baloanelor de săpun ale clipelor. De fapt știu data la care  a fost Dichter pe la mine, după poza care mi-a făcut-o. Are acest melic, pentru că e jurnalist și fotoreporter de meserie iar acum, de când cu pățania cu inima, obiceiul a căpătat o tentă jenantă, în contextul lumii lui, tot mai nesigure, mai efemere. Indispus că nu am datat filele, le transcriu pe calculator împrăștiate cum sunt, promițându-mi să nu mai scriu nimic fără să fixez timpul – altfel vor deveni o maculatură inutilă; aveam bunul obicei de a numerota paginile în dosarele mele documentare, abandonate și ele, de o bucată de vreme. Mă îngrijorează aceste abandonuri. Până unde mă vor duce? Transcriu continuarea: 1.  Dichter, îți spun nemțește, în față: / ești cineva important pentru mine./ Nu pentru că ești jurnalist și vorbești germana, / nici pentru că am fost în deșert împreună / sau pentru că suntem singurii din clubul oceanic / care compunem poeme, / ci dintr-o pricină la care nu te-ai fi așteptat/ (deși ca visător știi că lucrurile se îmbracă în haine ciudate): / pentru ochii tăi negri, de gândăcel poetic, / scormonitor prin nisipurile melancoliei / - Bun, și ce e cu asta? umblă mulți prin  deșert,/ chiar și Fata Morgana / iar probleme cu gândacii (chiar mari!)/ a avut și Kafka./ – Nu-nțelegi, că pentru mine ești un țărm între zi și vis, o pură, nefugară../ - asta e din Saint John Perse. Dar ce treabă am eu cu el?/- Gut! Richtig! Cine e în stare să prindă ca tine,  în instantanee, / bucuria de a fi?/ De aia trebuie să continui să exiști, / să crezi în nemurire. Totul e doar  o chestiune de impresie, de credință, / timpul.. Mă indispun trădările soartei și ale propriului organism, pierderea unora  unii dintre camarazi, ar zice Sven Hassel dar n-o spune el ci eu și nu e vorba de un război cu arme, în care se moare pe loc, ci de viață. Orice viață, oricât de bicsnică e un război pustiitor dar are și Bicisnicia, eroii ei. 2. Există în toamnă seri calme ca asta (sau tu exiști în ele), seri mai mult calde decât răcoroase, / în care fata din lună (fata cu coc) / se înclină galeș peste blocuri dar nu cade / pentru că nu există decât în mintea ta / și asta e  nostim,/ seri în care-ți vine să -ți dai ultimul bănuț pe băutură, /  banul neavând altă valoare/ decât cumpărarea unei impresii de bine ,/ seri în care pisicile bine hrănite / din pensioarele pensionarilor de bloc, / te întâmpină cu petele lor frumoase, / pe scări, înainte de se duce cu cozile în sus /  să se tolănească pe iarba fragedă a peluzei. / Sunt seri în care te vezi pe tine/ îndepărtat, / uitat în vârste înfierbântate,/ asudând pe poteci abrupte / și nu te mai simți nici de tine, cel de acum, / nici de acela, aproape, / ci plutind într-un tărâm necunoscut / și nu știi dacă asta e rău sau bine. 3. Erau zile lirice/ zilele cu lichioruri  și lecturi în biblioteca / în care cărțile despre fericire și durere/ nu mai aveau loc pe rafturi / și zăceau în teancuri suprapuse, / în mari coșuri de rafie / sau direct pe podeaua de lemn. / Atunci scriam multe poeme/ (mi-e groază să mă gândesc câte au rămas nescrise) /- realizam asta a doua zi. / Citeam și scriam și o luam de la capăt / și nu regretam nici o clipă / că alesesem singurătatea. 4. În după amiezele optimismului bahic, artificial, / în care te îngropi în Poesie și în miraje tabagice, / ascultând vocea schizofrenic de proaspătă a șpicheriței/ totul moare blajin, neobservabil;/ pe când marile edituri editează, editează și reeditează,/ repere tot mai credibile.  Cum poți să nu vezi, orb de-ai fi, recitindu-l pe Elliot, cât de vană, de împăiată, de moartă e proza și de vie Poesia?: Noi suntem indivizi / umpluți, căci suntem vizi. / Ni-i tigva plină / cu paie. Spune el iar eu comit zeci, sute de poeme noaptea - comit, cuvânt din domeniul criminalisticii; dintr-un punct de vedere e chiar o crimă să fii poet, când există războiaele necunoscute ale mamelor pentru copii lor bolnavi sau suferința mută, incurabilă, a îndrăgostiților  neînțeleși - dar asta e soarta crudă a poeților. 5. Amant vicios și fierbinte al zădărniciei, mă dezlănțuiam patologic, dăruindu-mă orei despletite a nopții, mirosind irezistibil a neant și a moarte. Făceam asta pentru că nu mai aveam speranța ajungerii la vreun capăt, nu mai tânjeam după darul vreunei întâmplări favorabile. La ce bun vulturul bătrân și-ar mai întinde aripile și ar mai jeli paragina vreunei domnii? La ce bun să mai lupt pentru ceva din toate astea? Inima mea nu mai speră să cunoască gloria clipei false”,  îl am imprimat nu știu cât de exact, în memoria mea, pe Eliot. Mai contează ce se va întâmpla cu toate poemele scrise și nescrise ale disperării mele de om echilibrat în aparență? Aproape că nu mai contează viața mea de carne, îmi spun, când mă oglindesc singur în lumina moartă a serii, printre arțarii întrezăriți prin geam. Dar ce voi face după ce voi termina ”Jurnalul turturelei de silex”? Oricum nu voi putea să renunț să scriu în timp ce gătesc și mă încurajez cu un păhărel în bucătărie; îmi amintesc că în cabana Curmătura din Piatra Craiului, pe ușa bucătăriei scria: Bucă+Tărie! Bucătăriei nu-i voi putea zice altfel decât cuhnie ca și până acum ( deși în dicționar e cuhne; în Banat i se spune cuină iar în Ardeal cohe), căci pentru mine orice bucătărioară, oricît de sclipitor de albă sau de vesel colorată,  nu e decât o cuhnie negră și afumată, ca în trecutul rămas în amintire. Cred că paginile cu poeme, pătate de stropi de ulei și mirosind a pătrunjel și cimbru, ar trebui să le grupez în ceva separat, născut ca un norișor din el însuși, devenit turmă de balauri gri, deveniți ploaie cu clăbuci cum a fost cea de pe drumul în matiz, spre spitalul veterinar, cu Fatam bolnavă (asta de fapt s-a întâmplat după 15 august, când ne întorsesem de la Sinay, din concediu); acum e un vânt însorit, care patinează peste arțarii uzi, înainte de a intra în cuhnie. Aceste însemnări înseamnă mult pentru mine deși pentru alții nimic nu înseamă.

SALTUL PISICII

eșantion (pag. 67)

                           6 a XII a 2012.  Cantonat în cantonul singurătății de chilie

ziua, și de kühe noaptea, între motanii negri, am două obsesii de bază (ca toată lumea): viața și moartea. Iubirea, fericirea, gloria, sunt flori înflorite și vestejite în poiene cu inorogi ieșiți la pensie. A rămas piatra care nu m-aș mira să fie la fel, până în cele mai adânci cotloane ale universului, fie el și multiplu, suspendat în sine, fără nici un fundal și atunci tot ce e aici e și acolo, cu toate mărunțișurile prăfuite, printre care și viața - începută și sfârșită ca o afacere moale, spârcâită prin canale. Prin canalul uretral și cel anal. Recunosc că nu e prea corect să vezi lucrurile de atât de departe când e destul de departe și bietul nostru aproape, aproapele nostru de toate zilele. - Cască ochii băiete, că lumea e rea, îmi spunea degeaba tatăl meu, mecanicul mecanismelor foarte fin îmbucate, că eu tot aiurit am rămas, chiar până în clipa asta când iau pixul electoral oferit drept mită de catindatul de sector de cerc cu care scriu (sicriu cum zice Portos, fost Morsă în altă viață). Pentru mine scrisul e o bălăureală de extracție artistică deci nu pot ști niciodată exact ce e și ce vrea să spună: o preumblare seara sub lună, un zbor de balauri, niște răgete sau niște râgâilei după ghiftuiala cu prada plăcerilor copioase, o găinățare din zbor de Pterosaur sau o târâre, o târâială de malaci transpirați printr-o climă caldă ca o clismă sau o fugă de mașini 4x4 cu o viteză de orgasm pe piste blonde, în soare. Sau poate bălăurelile sunt ființe suple, respiratorii, descărnate, cu oase ușoare ca păsările, cine știe? Ei, cine știe? Nimeni..nimeni. Oricum păsările rămân atât de neînțelese pentru mine încât aproape că devin a treia mea obsesie: cum se poate împăca zborul atât de ușor, de delicat, care se întrece pe sine și plutește deasupra lumii, cu ferocitatea clonțului ca glonțul, cu ghearele ascuțite ca oțelul înventat de maimuța om - cu privirea lor diabolic de penetrantă, chiar dacă au nevoie de ea ca să vadă șoarecii săritori, șocâții grași, îmbuibați cu semințe oleaginoase antioxidante? Bălăureala are talentul hipertrofiei gigantice în minuscul, când poți vedea departele din aproape iar în acest nescontat departe, se deschid orizonturi nebănuite.

 - Ce-ai mai citit pe net? Mă întreabă Tacitus la telefon, ca să mă facă să schimb vorba (el auzise tot ce gândeam eu, pentru că de aia e tăcut, ca să audă ce nu se aude). Iaca, despre Canonul celor din Vest al lui Harald Bloom care făcu ieri boom în discuții despre literatura puternică, valoroasă. - Și ce zice? Ce zice? - Că sunt două chestii: literatura estetică și extraliteratura. - Și care e bună? - Unii zic că prima, alții că a doua, alții că amândouă. - Halal! - Asta se spune când se taie oaia! - Mă rog, la orientali, dar la occidentali care-i treaba cu literatura valoroasă? - După Bloom ea trebuie să fie stranie, bizară și anxioasă. Și trebuie să mai ai și obsesia predecesorilor - Și atunci cum poate fi valoros ceva ce exultă ciudățeniile, temerile nevindecabile? - Păi nu poate fi. E o viziune, o vizuină greșită. Mai sunt și lucruri frumoase pe lume: plăcerea de a mânca, plăcerea textului privit ca pe o femeie frumoasă (deși parcă Baudelaire spunea că o frumusețe banală e un nonsens). - Și Levantul lui Mircea? - O levănțică. O levențică cum zic kivuțele catindatului de sector de cerc. Adică inutil, desuet, minor, ca și când te-ai spăla cu săpunariță în loc de săpun franțuzesc. - Iar ești rău? În Zen se vede că suferă sincer. Da, dar aia nu e literatură, e extraliteratură, iar anxietatea e demodată după criticii lui Harald Bloom care făcu booom.  Acum se poartă legea terțiului inclus și teoremele poetice ale marelui gânditor de renume mondial (are ăsta o frunte mare de tot), Basarabă Nicolaescu. Clik, făcu telefonul și rămăsei iar singur în kühea cu un singur ochi de buhe (plafoniera), să întrezăresc orizonturile infinite, nebănuite cu ochii mei de melc pentru care toate mărunțișurile sunt mari, mult prea mari în jungla relativității  pohetice. - Greșit! Poetice sau poietice! Îmi pare că-l aud pe Tacitus în cască, în timp ce motanul Bobutz cască de-i trosnesc fălcile. Doar n-am început să-i aud gândurile lui Tacitus? Nasoală e totuși lumea gândită, gândesc stând cu cârnatul cald într-o mână, cu recele castravete murat în cealaltă, iar cu cea imaginară (întotdeauna am avut mai multe mâini), mângâind motanii negri ca noaptea de afară. Asta-i domnule, îmi amitesc o frază dintr-o teză de doctorat: gestul ne tragic al omului postmodern, nu mai constă în sfâșierea aparențelor ci în mângâierea și împăcarea contrariilor, nu în reflectarea realității ci în crearera altei realități pur și simplu, în care evadezi chiar păstrând legătura cu realitatea cum țin eu cârnatul cald și castravetele rece în câte o mână (chiar dacă din fiecare nu mai e decât jumate). Asta ne permite să facem salturi în memoria culturală cum sare pisica de pe o creangă pe alta, după mierle. Ah, frumos mai psalmodiază englejii din tranzistor pentru tot globul globalizat, în noaptea kühei! Despre marile farfurii berbere de pe peretele gangului, pline ochi cu ochi pândindu-mă după văluri de glazură, sunt nevoit să scriu altădată, pentru că Marc Aureliu s-a căcat iar (scuze!), în cada de duș, deși am mânjit-o cu boiaua cea mai iute din lume - Harissa.