Vineri, 14 dec. Foarte frig noaptea
însă cald în cameradormitor, unde aseară, fie a încetat devreme ”războiul motanilor”, cuibăriți între gambele mele, fie am
adormit eu și am visat asta. Cred că am adormit cu toții pentru că preșurile
sunt neîntoarse și sulul de hârtie igienică e la locul lui. În curtea interioară
a muzeului împăieturilor, spinarea cu o fâșie de zăpadă a Narvalului Alb
seamănă cu Creasta Pietrei Craiului. Fixez pe birou în poziție verticală o
așchie de silex cu concavități, aducând bine cu un pinguin introvertit, cu
concavități către sine; o proptesc cu o bilă de piatră lustruită, ca ou al
acestui pinguin, căci deși face parte din aceeași ”faună de piatră” cu
turtureaua de silex, nu e oul ei. La sfârșit de An, sunt aceeași combinație de
oboseală și melancolie, ca întotdeauna. Poetica
reveriei mi-a dat o mare satisfacție, confirmându-mi aproape toate intuițiile
și răspunzându-mi la aproape toate întrebările, inclusiv aceea de a ști ce să
fac cu viața mea și cum să trăiesc mai departe: excat ca până acum, adică
visând cu ochii deschiși. Știind deci acum ce voiam să aflu, voi lua totul de
la început. De ce? Pentru că din tot ce
a scris marele metapoet B, transpare un
meta răspuns, o sugestie indirectă: modul poetic de aexista – nu poate rezolva
de fapt nici o problemă practică. Dimpotrivă, reveria nefiind un instrument de
aflare ci doar de existare, omul aruncă aceeași ploaie de întrebări de data
asta o ploaie liniștită, calmă, peste lumea văzută și nevăzută. Frământările nu
vor înceta dar nici drumurile nu se vor termina într-o fundătură. Efectuez un
prim drum fizic ”interior”, suind cele 14 trepte până în gangul mansardei laboratoarelor
căutându-l pe Braco (Braconierul Păsărilor) dar acolo nu e decât Tacitus aflat
în plină transă a muțeniei. Când apare
Braco îmi spune că nu are setul complet de poze din expediție dar mă consolează
arătându-mi pielicele galben aurii, preparate cu mâna lui, jupuite de pe
șoriceii săritori de deșert căzuți în capcane în Coram, astă primăvară. E o adevărată lucrare
de artist taxidermist; spre deosebire de Habotnic, care aruncă corpurile, ai
noștri conservă totul în alcool: muaculatură, pui dacă sunt femele gestante, schelete
complete; craniile sunt esențiale pentru identificarea speciei. Osele delicate
sunt greu de curățat dar Braco are o metodă de ultima oră: pune leșurile într-o
cutie de plastic cu gândăcei (Dermestidae)
ale căror larve consumă numai carnea și ligamentele, fără să afecteze suturile dintre
oase. E o prelucrare micromecanică făcută de mandibulele acestor mici Piranha
ai colecțiilor în cazul în care sunt infestate. – Nu ți-e teamă că scapă și
invadează tot muzeul? Îl întreb pe Braco. – Nu. E o tehnică verificată. La Berlin
au pus într-o cameră cu astfel de larve un elefant! Singura problemă era
mirosul. – Avem o meserie împuțită! – Cosmosul miroase a friptură la grătar, a
metal încins și a sudură, intervine Tacitus, dar mie nu mi se pare ciudat: totul
e o retortă infernală și dacă galaxiile sunt vii, probabil că-și fac și ele în
weekend, friptură la grătar. Îi las pe băieți și mă întorc prin gangul
mansardei unde miroase a friptură cu
mujdei de la cârciuma Café Agripa. Universul e cuhnia lui Dumnezeu
unde-și prepară diferite ”feluri” acest mare gurmand, de altfel bun gospodar, păstor
al turmelor de forme pe care le îngrijește numai pentru satisfacerea poftelor
lui nesățioase. Seara acasă, aprind ochiuri albastre de aragaz, oglindindu-mi
freza în geamul de termopan, ca un chip în geam ce sunt. În materie culinară
diferența dintre vulgar și select e ca și inexistentă: o brânză cu ceapă și cu mămăligă,
niște cârnați cu varză acră sau fasole sunt un meniu vulgar - un somon afumat,
o brânză împuțită și o șampanie sunt ceva select, însă totul depinde de
circumstanțe. Amicul meu valon cera mi-a trimis o vedere pe strada ”sforțării”
în loc de ”străduineței”, nu pleca din țară fără o damigeană de borș și varză
murată pentru sarmale. Oricum, modesta mea cuhnie privată a devenit un
contrapunct al muzeului- cuhnie: încă de dimineață, când se fac cafelele și omletele,
până spre prânz, când întră în luptă artileria grea a fripturilor, peștelui,
ostropelelor, mansarda e cuprinsă sincopele înghițiturilor în sec și a
chiorăielilor de mațe. În mansardă există depozite cu mamifere împăiate și cred
că pielicelele au prins deja miros de mujdei și maioneză. Problema nu e a mea,
pentru că în chilia aflată cu 14 trepte mai jos nu ajung aburii de mâncare. Seara,
acasă, pe foamea stârnită de frig și de
iarnă, găsesc în frigider trei măsline storcite, un boț de cașcaval, unul de
brânză și două felii de șuncă obosită. Prea destul! Sunt salvat! Nu va trebui
să-mi sacrific unul dintre pisoi. Scriu în cuhnia plină de căldură ca un trup
de sângele lui, în noapte: ”E miezul nopții –aproape / -n Țara Hyperboreii. /
Deșertul avansează-n amintire. / Sachia doarme, cu motanii. / ”Cu cât mai frig i-afară / cu-atât mai cald e-n casă”
/ spunea rumenul vânzător de morcovi. / E miezul nopții-a proape,/ Saschia și
motanii dorm ca luptătorii morți în Războiul Motanilor și al Viselor / (doar un
război e lumea! / scriu asta pentru mine, în noaptea de iarnă.) / Deșertul continuă
să se rotească mecanic / între scorpioni și lună, între ocean și somnul
turturelei de silex, între mine și tine.
