Turtureaua de silex II Oceanul

                         9 aprilie. Direct în China! Direct în China!

mormăie Amoc, sapând cu o lingură de metal în pământ. Nu s-a țicnit - a găsit o monedă veche, de bronz și acum speră să dea peste aur și argint.

-          Am mai văzut unii care au ajuns direct în Kazahstan după o sticlă de palincă

-          Eu ajung nu pe drum, ci direct! Prin pământ!

A fost prea cald noaptea, din cauza bolovanilor încinși; acum cerul e voalat și executăm în silă, mecanic, manejul ridicării taberei pe zăpușeală. Câteva păsări albe, suple, trec pe deasupra noastră pe cerul ca lacrima, cu un fâlfâit muzical.

- Guguştiuci ordinari! Spune cu dispreț profesional Braco. Până unde merge felul diferit de a vedea aceeași lume?

   Muştele care ne tapisează fețele, ne îndeamnă să ne grăbim să ridicăm ancora. Plecăm și în curând pătrundem între munţii arizi ca niște deșerturi verticale. Se înmulțesc oazele şi cimitirele – plantații de curmali alternând cu „plantaţii” de silexuri înfipte în pământ, majoritatea  cu vârfuri tăiate oblic, ca nişte săbii frânte. Ce alt material decât silexul ar putea marca mai bine veşnicia pe această planetă a durității climatice, unde fierul rugineşte iar lemnul plesneşte? Numai în Ţara Munţilor Verzi unde totul e moale şi răcoros, lemnul pare tare. Aici, libertatea spaţiilor nesfârșite are un preț: ariditatea. Locuinţele apărate de pustiu printr-un parapet din pietre, par misterioase dar dincolo de ziduri  misterul e decât o crasă banalitate: o curte cu două trei răzoare, câteva capre şi un balot de paie. În văile mari, adânci și uscate, o prea mare iubire a pierit devastând totul, în primul rând pe sine. Fotografiez cu zoomul micile puncte negre de pe munte şi la mărire observ un animal ciudat: partea din faţă e de capră neagră, cu coarne ascuţite, cea din spate e albă, flocoasă, de oaie. Dincolo de munţii mari se zăresac crestele înzăpezite ale unora şi mai mari, în timp ce un verde timid irizează pantele proximităţii care a născut un oraş de lut. Pe munţii seci apar puncte de vegetaţie rotunde ca nişte negi, în contrapunct cu găurile locunţelor troglodite. Față de orașele noastre încarcerate în ramele ferestrelor rectangulare, realitatea pare complet răsturnată aici: sub arsura luminii spaţiile ridică în cer munţi cu drumuri interminabile, cavalcadele vântului gonesc alături de hergheliile norilor deasupra scheletelor albe. Noaptea, Fata din Lună ascultă sub ciripitul stelelor, ţipătul prăzii încolțite fără scăpare. Tot ceea ce vedem, nu e decât impresie. Ca și în încercarea de a înţelege un suflet, descifrarea chipurilor grandioase ale munţilor și oceanelor, nu e posibilă până la capăt. Dar dacă atât de multă neanimare poate pătrunde în tine prin privirea ta, înseamnă că  tu o conţii şi asta e înspăimântător.

   În micul oraş de munte curat, bine finisat, plin de  coloane şi arcade de culoarea untului, unde ajungem pe seară, plutește o muzică serafică - sufletul oriental, suav, opunându-se asprimii. Cum s-r putea traduce numele de  Errachidia?

                 10 aprilie. Am pătruns pe piste întortochiate, cu Prado 1,

în spirală descendentă, până aproape de malul Lacului. În criza de seară a căutării locului de campare, Amoc susținea că duba nu intră și transmitea prin stație această eroare, pe care am fost obligat s-o jugulez din nou, din fașă. Am reuşit să aruncăm corturile fix cu o jumătate de oră înainte de căderea nopții şi seara s-a încheiat fericit, cu ciorbă de linte cu crutoane, pârlite de Sena în tigaia chinezească. Mi-am pus cortul cât am putut de departe de mijlocul taberei dar în mod ciudat, se  aude cea mai slabă tuse şi cel mai mic fâşâit, ca fiind la un metru de mine. Suntem în fundul unei mari depresiuni circulare, unde se manifestă efectul amfiteatrului și al ecoului multiplu. Am adormit uşor, în gâgâiturile anseriformelor, în vocalizele buhaiului de baltă şi scrâșnetele subțiri ale liliecilor.

-          Vedeţi că  sunt scorpioni!

Ne-a avertizat Sena dar Saxa i-a replicat că asta e o poveste de speriat fetele. Substratul nisipos e tapisat cu un mozaic de pietre atâ de frumoase că mi-ar plăcea să car acasă o tonă. Pentru diversitatea acestor bijuterii opace, lucioase, translucide, de la cele cât bobul de mazăre la bolovanii mari, ar fi necesare cataloage cu mii de pagini color. Nu mă pot abţine să nu iau micul bumerang de gresie gri șlefuită, acadeaua glazurată ca un glasspapir, pe cea sticloasă ca zahărul candel şi cubul verde de rahat turcesc. Când spun negru - metalic sau verde - vegetal, pun un regn în oglinda altuia. Această așchie de silex are forma și tonurile bej cu crem, ale turturelei din laboratorul de sub streașină iar asta e  o aripă de pescăruș în zbor. Lacul văzut razant, e o anacondă verde, trasată cu mână expertă, la poalele coamelor îndepărtate, înzăpezite.

-          Asta  roz şi zbârcită e creier de cimpanzeu! Intră Saxa în joc.

-          Poți să negi că ăsta e un cap de şarpe? Uite-i ochiul şi botul!

Așa stau lucrurile unul în faţa altuia, oarbe la frumuseţea lor, imperceptibilă în vecii vecilor, fără mintea noastră.

 Clipocitul valurilor încreţite de adierea vântului nu reușește să tulbure liniștea dimineții. Cupola cerului e tăiată silenţios în două, de linia de vapori a unui avion iar nisipul umed e granița dintre stâncă și apa lacului. Furnicile negre aleargă pe poteci cu un lipăit neauzit de urechea mea uriaşă. Dă semne de trezire broscoiul de azinoapte sau e doar o pasăre cu voce guturală în mijlocul apei? În liniştea subliniată de plescăitul unui peşte enorm, mă dezbrac între tufele unde m-am refugiat spre a mă deconecta de realitate. Nu știu dacă voi reuși: în acest îndepărtat aici, se naşte mereu aproapele și se ţine ca scaiul după mine. Încins la soare, simt izvorând din mine, trecând peste mine şi ascunzându-se în nisip o şopîrliţă fierbinte de sudoare. Pe drumurile lor, furnicile pleacă şi vin, cu o viteză mai mică decît cele din cercul izolat, în care se învîrtesc cu o viteză ameţitoare. În timp ce Akad încalecă coama dealului cu sacoşa cu capcane, un bâtlan aterizeză şi se plimbă pe mal cu mers sacadat, înclinând capul în ritm lent, solemn ca o sondă de ţiţei, ignorând zburătăceala libelulelor acuplate: ea, ca un avion cu fuselaj drept, el curbat ca un arc peste fuselaj. Cum ar fi ca noi să avem organul femel pe o parte a gâtului şi cel mascul în vârful degetlor de la picioare? Dacă am zbura ca libelulele ar fi  normal.  

-     Cum e apa? Aud o voce urmată de un plescăit de peşte mare

-     Răcoroasă.  Saxa îl ademenește pe Portos în apa lacului.

Un deal seamănă cu o focă fără cap - a fost decapitată în timp ce privea de pe malul lacului? Altul e o spinare de animal mare şi fierbinte, al treilea e o cocoaşă de dromader iar al patrulea e un sân de negresă încinsă de soare, spre care mână vântul un călăreţ noros, pe cal alb. Scăldătorii gălăgioşi mă determină să caut alt refugiu, dincolo de un gorgan de piatră verde, unde se află un golf cu o peninsulă, iar pe ea se văd ruinele unui Qsar vechi, în picioare. De aproape, observ o arcadă cu dantelă de marmură – fie că locuitorii satelor din pustiu sunt cinstiţi, fie că luxul îi lasă rece, sau și una și alta. În tabără, Amoc găteşte în soarele fierbinte, ciucit lângă primus. Nu mi-e milă de el. Aseară era să ne rătăceacă pe toţi, când nu era momentul și cine ştie unde am fi fost acum. Vântul dezlănțuit brusc vrea să ne smulgă corturile şi abia le proptitm cu bolovani mari. Aici și acum, închei primul caiet: în vânt şi în soare arzător, în timp ce mi-e foame și mă ustură ochii de la nisipul fin care plutește în aer. Portos mi-a oferit o mică agendă frumos învelită în imitație de piele de șarpe, pe care am început-o cu aceste rânduri. Nu-mi pasă de mine și de nimic! Am ajuns în stadiul de nepăsare totală, nesperată la plecarea de acasă. Călătoria m-a adus cu picioarele pe pământul realităţii, măcar a celei geologice. Lecția din primul caiet pare să fie una singură: trăieşte dezlănţuit! Exteriorizează-te! Dacă vei trăi înlănţuit în interior şi-ţi vei face probleme din orice, vei fi nefericit. Vântul aduce miros de carne prăjită de la primus, saltă din ţarcul de pietre salteaua pneumatică a lui Saxa și o aruncă peste pietre unde se poate sparge; cuibul odată deranjat, toate obiectele lui Saxa încep să zboare spre lac. Să nu-mi pese? Le adun, pentru că şi el ar fi făcut la fel. Problema mea e că nu pot aduna toate pietrele care-mi plac deşi am umplut veranda cortului şi buzunarele sacoşii și mi s-au terminat şi bateriile aparatului foto. Fotografierea ar fi fost  o soluţie. Nu-mi rămâne decât să încerc  să descriu câteva: o aripă de pasăre galbenă, un calmar, peştele lui Brâncuşi, o halva cu alune, un munte mic de calcar cu nori de mâl, o bufniţă mov cu ochi aurii, o focă cu pui, un colț de brânză grasă, o za dintr-o brăţară de jad, o bibilică gri cu puncte albe, piramida lui Keops în marmură macră, un avion în picaj, o ancoră, ghinde şi jir dintr-o pădure de piatră. Toate, pe un singur metru pătrat. În şanţurile nisipoase tăiate de şuvoaie, rădăcinile şi crengile şlefuite, sunt scolopendre, scorpioni, păianjeni – fulgurații ale istoriilor tulburi ale potoapelor care înghit din când în când lumea. Ne devorăm prânzul cu multă carne, piper, ciușcă, usturoi în vântul care-i face vâlvoi mustăţile lui Portos, îi zboară pălăria de piele a lui Akad şi-i smulge din mână sticluţa de vodcă plină cu „şoricioaică”, lui Saxa. Băieţii sunt bine dispuşi, nu se lasă impresionaţi de vânt și o spun.

- Ce-ați vrea mă să fie, ca să vă impresioneze? O viitură, că tot suntem în calea ei? Întreabă Amoc

- Daa! Una mare, să ia salteaua lui Saxa şi să se trezească cu ea noaptea, în mijlocul lacului! Jubilează Papion

- Să mă ia, da să mă treacă dincolo, să nu vă mai aud! zice Saxa.

- Nu vii printre noi, să ne pui un film? Ne-am dat cu cremă Nivea şi avem şi şerveţele umede pentru când facem pipi, îl strigă Portos pe Sena care are o criză de singurătate

- Dacă vin, o să vă intre o sulă de măgar în urechi! Amenință el.

   Încântat de noua mea agendă de piele de șarpe, un peşte abisal cu gura căscată şi ochi fosforescenți mă priveşte insistent dintr-o piatră mică de sub pragul dubei, în timp ce Akad intră pentru siestă în cort ca să se apere de praf.  La munţii cu creste înzăpezite nu ajunge niciodată praful şi căldura meleagurilor de jos. Întâmplările prin care au trecut pietrele de aici par mai numeroase decât mica întâmplare numită viaţă. Habo strigă de departe, arătând cu braţele deschise lungimea animalului prins într-o capcană: o şopârlă de peste o jumătate de metru, de un ocru aprins. Habo crede că noi n-am mai văzut aşa ceva dar de fapt el n-a mai văzut. E lovită lombar şi nu-şi mişcă picioarele din spate. Va deveni exponat de muzeu? Mai fragilă şi mai pieritoare, viaţa e mai rapidă decât metabolismul ființelor lente care sunt pietrele. 

Turtureaua de silex partea a II a, Oceanul

                          16 mart. – Cel mai greu de înregistrat e trecerea  

de la staticul placid  la dinamicul dezlănțuit. E păcat, pentru că deși efemeră, lumea intermediarului e atât de interesantă în nedeterminarea ei! Când începi să te torni din stagnare în acţiune, ca nisipul dintr-o cupă de clepsidră în alta, în locul de pornire totul se dislocă, se orientează spre noi tărâmuri. Urmează parcursul halucinant prin tunelul găurii de vierme şi în sfârşit destinaţia care nu e nici ea simplă, punctuală; e colonizată mai întâi de cercetașii imaginaţiei, abia apoi se acumulează nisipul complet restructurat, în noua cupă. Spaţiul de unde ai plecat, de unde te-ai lansat pe povârniş, nu rămâne gol: persistă vibraţia amintirii tale  în tine şi în alţii. Trecerea e gât de clepsidră sau geam, prin care se vede în ambele părţi dar nimic nu se mai poate atinge, întoarce din drum. Pregătirea călătoriei e mai grea decât drumul. La ora asta sunt mai mult plecat decât rămas. Să nu uit să-mi fac timp să gătesc o oală mare de sarmale pentru Dana, cum i-am promis.

                        17 martie.  Abia după miezul nopții termin  

”Orientări şi stiluri în filosofia contemporană”, ca să n-o car cu mine pentru câteva pagini necitite. Din tot ce a însemnat viaţa mea de până acum în Capitoliu, o carte e rădăcina cea mai greu de smuls? Când am ieşit în logia nordică, mici păsări de lumină navigau dinspre est către vest, în formaţie de câte două, peste colţul de sus al lui B2. Nu erau nici avioane, nici ozeneuri, erau stelele din Carul Mare. Jos, printre crengile mişcate de vânt, semnalizau alte păsări din jarul rece al inimilor lor – becurile de pe alee. Scriu la lumina lanternei ca să n-o deranjez pe Dana. Cineva spunea că excesul de imaginație duce la defazare, că din cauza ei nu recunoaştem valoarea prezentului. Eu savurez clipa și când mintea îmi umblă aiurea. Cum poți să condamni imaginaţia când ea produce poezia? Telefon de la Portos: Mercedesul Negru cu remorcă al expediției, a trecut de Franţa şi Spania şi totul merge bine.

                             Dum. 18 mart. Decolăm mâine dimineață!

 Aseară, după ce am jugulat frecușurile domestice mărunte, am ieșit în logia nordică, unde un avion huruia foarte sus, apropiindu-se vertiginos de o stea - nu s-au ciocnit. Piloţii îşi petrec o mare parte din viaţă în văzduh, ca păsările. Stau pe muchia îngustă dintre goluri şi nu zăresc nimic, nici înainte nici înapoi. Imaginaţia nu mi-e de folos. Sunt alcătuit din două feţe fără trup, dar temătoare: temerea de desprindere şi temerea de plonjare. Minunată e clipa de după străpungerea ecranului! Atunci ești deja la adăpostul unei coerenţe chiar dacă nu o cunoşti - faci parte din ea și ea te apără cu masivitatea ei de turmă de antilope sau banc de pești. Universul, care e ceva atât de schimbător, acumulează o cantitate infinită de curaj dacă adunăm toate victoriile contra temerii de  schimbare. Plictiseala are in extremis, o parte bună: se adună din ce în ce mai multă, până când explodează. Problema e că noi vrem să ne schimbăm rămânând aceeaşi. Nu ştiu dacă voi mai dormi până la ora 5 când vine şoferul muzeului cu Mercedesul Argintiu să ne ducă la aeroport.

                       19 mart. La ora 6 suntem deja în aeroport.

   E aproape lumină și foarte frig. Fumez afară, privind cum coboară avioanele dincolo de cortina plopilor. Nişte vrăbii se bat cu o dușmănie urâtă, omenească. Ne îmbarcăm în aeronava scurtă şi groasă ca o gâscă şi rulăm cu hurducăieli pe pistă. Neglijez pantomima stewardesei care ne învață cum să ne salvăm în caz de belea. Săltăm pe toboganul de aer în sus, în timp ce pământul fuge în jos. Pe marginile pistei, maluri de zăpadă murdară. Bălăngăneli, scârţâieli, trosnituri, ca o căruţă pe uliţă și pale violente de soare orbitor ne ridică pe umerii norocului de a ne debarasa în sfârşit de Glomerula de tină pe care ne facem veacul. Am ca vecini un nor şi un univers plasmatic, nenăscut. Braco şi Akad  n-au dormit azi noapte (eu da), așa că, după ce-și beau cafeaua adorm instantaneu, cu nasul în bărbie. Urmăresc prin hublou „gâsca” noastră cum înoată în lumină pură şi probabil sclipeşte orbitor, dacă o vede cineva acum, de jos.

-          Puteţi să-mi aduceţi nişte apă dacă sunteţi drăguţă? O întreb pe stewardesa cu ten măsliniu și cu ochi verzi. Mi se pare că ezită.

-          Nu-i nimic, tot drăguţă rămâneţi şi dacă nu-mi aduceţi.

Şi mirosiţi  bine (asta o spun în gând). Nu putea să nu miroasă foarte bine, dacă meseria ei e să se fâțâie pe sub nasul bărbaților, în spațiul îngust dintre rânduri. Uite că îmi aduce apă şi-mi oferă și un zâmbet cu dantura ei de iapă de rasă, semn că a auzit complimentul. Deasupra norilor Cumulus plutesc nori Stratus scămoşi şi deasupra lor, plutim noi, doar în cămăşi. Na! că mi-a ieşit o rimă! Dincolo de interval, un tip efeminat, cu costum de mătase gri şi cravată de mătase azurie, citeşte ceva în engleză, of curse. Dar vai! adoarme cu capul pe spate şi cu gura deschisă,  stricând farmecul sclifoselii. Mă consolez privind pădurea ecuatorială de nori albi, fără rădăcini şi fără de tulpine. Suntem sus de tot, deasupra munţilor cu zăpadă. Pe geamul hubloului sclipesc ace fine de gheaţă. Peretele aeronavei e rece ca peretele băii din cartierul de cuburi, iarna. Planeta vieţii mele are alți poli și alt ecuator: polul nord acolo, în Capitoliu, polul sud dincolo, la ocean, ecuatorul numindu-se ciudat acum,aici. Umbra neagră a aripii stângi indică micile înclinaţii. Facem escală în oraşul unde se întâlnesc toate drumurile – Roma, într-o atmosferă de primăvară umedă, răcoroasă. N-am  fugit eu de umezeală și frig?!

   După al doilea zbor suntem recuperaţi din Casablanca, la miezul nopţii de Amoc,  cu Mercedesul Negru, cu care ne repede în Rabat, la casa nelocuită a bunicului lui Imad, pusă încă odată la dispoziţia românilor sosiţi înaintea noastră cu „duba”, cum numim Mercedesul Negru.

   Dimineața deschid un ochi, trezit de fumul de havană, care intră pe sub uşă, dinspre curtea interioară unde doarme Saxa pe salteaua pneumatică, sub cerul liber. Cunosc mirosul – i-a oferit-o Portos. Încerc să zăresc ceva în obscuritatea încăperii dreptunghiulare cu tavan foarte înalt: 5-6 bărbați zac ca nişte omizi întunecate în saci de dormit dar nu disting mare lucru din cauza perdelelor groase, orientale. Când Saxa se opreşte din fumat, înainte de începe eu, simt aerul tare şi curat, ca un balsam pentru plămânii mei îmbâcsiți de igrasie. Amoc e ocupat cu închirierea a două vehicule de teren 4X4, așa că am timp să bântui prin Medina cu Saxa: coridoare înguste, intrări ogivale ornamentate, mărfuri şi mulţime colorată, furnicar greu de descris. Facem poze documentare. Nimic din această lume nu pare să poată ieşi din cercul realului.

                         21 mart. Ameninţaţi cu o masă tradiţională

cu cuşcuş, am aşteptat vreo 4 ore aseară, până când, morți de foame am apelat la pâine şi zacuscă dacică, din remorcă. Când au sosit în sfârșit Platourile Uriaşe cu carne, legume, făină frecată cu unt, credeam că nu vom mai putea decât să ciugulim ca nişte domni dar bucatele erau prea gustoase, așa că..

-          Ne-am ghiftuit ca nişte anaconde, zic.

-          Ca nişte pitoni, ca nişte șerpi Boa, completează Portos mângâindu-și abdomenul  de gravidă în luna a noua.

-          Ca nişte constrictori! Ne trebuie o noapte lungă să digerăm! supralicitează Saxa.

-          O noapte? Poate o săptămână! N-avem nevoie decât de trei mese ca asta în trei săptămâni! Intervine  Papion.

  Noaptea, în Patio ul casei vechi de 300 de ani, e frig şi curent. Cerul de deasupra e decupat într-un pătrat pe ecranul căruia clipocesc stelele şi le răspund becurile de poziţie ale avioanelor.

  Sfidând concertul baroc al sforăielilor şi al altor contribuţii sonore, am dormit bine în aerul tare, venit de la Ocean.  Pregătirile de plecare la drum cu manevrarea lăzilor, sacoşelor, corturilor, produc un vârtej de ecouri reverberate de pereţii de faianţă, dar găsesc timp să conștientizez că trag în piept acest minunat aer marin. Nu se compară cu cel din laboratorul meu. Gata, totul e repartizat, gaşca pleacă să se plimbe prin Cetate iar eu rămân să gust liniştea Patio ului gol, umplut de lumina cerului albastru şi de ţipetele lăstunilor. Curtea interioară se numeşte Wassat Dar – Centrul casei. Casă e Dar.

   Pornim la drum cu trei maşini: duba şi două Toyota Prado, 4x4, tot negre. În faţă rulează Prado 1, condusă de Amoc; eu și cu Saxa suntem pasagerii. Părăsim în grabă blocurile şi curmalii ornamentali fasonaţi şi după o bucată de drum apare o fâșiuță de apă verde albăstruie, pe un teren roşu, împestriţat cu plante de sărătură și căcăreze de capre. Incredibil! Această acuarelă anemică, derizorie, e chiar Măria Sa Oceanul! Numai ceea ce e atât de mare încât să nu-i pese de aparenţe îşi poate arăta fără protocol, cu modestie năucitoare, o sclipire din trupul lui uriaş, în chip de băltoacă la marginea drumului. Ascultăm muzică arabă amestecată cu franceză, afară e soare, soare, vânt, 20 de grade şi mai creşte! După cum unii ştiu prea bine, Saxa nu are decât un singur scop, nedeclarat: să se bronzeze. Se dezbracă în maşină, având soarele de partea lui. Nu se îmbracă decât când, pentru a aplana un conflict minor de rutină, produs de o rătăcire a traseului, îşi pune ”halatul” de lână de cămilă (kaşabia, zice el) şi le fredonează preopinenților, ţopăind pe loc, în intersecţie:

         Ţa! Ţa! Ţa! căpriţă ţa

          Duceţi-vă-n pula mea!

   Continuăm drumul prin peisaje tot mai vaste, liniştitoare, cu rare localităţi din căsuţe izolate, a căror prezenţă în spaţiile uriaşe nu pare justificată de nimic. Ţin ochii închişi iar soarele care trece printre eucalipţi şi migdali catapultează în creierul meu o cavalcadă de zebre cu dungi purpurii şi de malachit.

   Când soarele mai are un cot până jos, la orizontul zero, suntem ca şi „aterizaţi” la ţărmul oceanului. Lăsarea serii e stresantă până găsim locul de campare aşa că dăm cep la nişte beri, deşi recensământul cutiilor din cutii arată că mortalitatea a depăşit natalitatea. Saxa  ordonă:

-          Halt! Pishpause! E nevoie după Pishwasser!

Caravana se opreşte, soldaţii războiului de plăcere se aliniază cu logistica spre orizont şi irigă deşertul.

-          Uite-l pe hoţ cum ne face figura! Şi-a băgat picioarele în apă până la buric! Se aude vocea lui Papion din flancul stâng

-          Cine și-a băgat mă picioarele?

-          Soarele! O să punem corturile pe întuneric.

   E aproape miezul nopţii şi tabăra e deja adormită. Notez la lumina lămpii frontale, pe scăunelul tripod. Concertul de sforăituri face o concurență anemică izbiturilor Oceanului în faleză. Mă îndrept spre duba în care-şi are culcuşul Portos pentru că nu încape în nici un cort. L-am văzut cum se foieşte cu lumina frontală ca un extraterstru naufragiat pe o planetă străină şi i-am cerut o conservă de gulaş dar neavând acces la lada de sub bagaje mă mulţumesc cu restul de cuşcuş rece. Înainte de a intra în cort ridic cu piciorul trei bolovani, de curiozitate şi sub fiecare e câte un scorpion gata să plece după hrană. Mi-e somn, mă culc, nu mai scriu despre stele.

                                   22 martie. Oceanul cu trupul de uriaș liniștit

 s-a frecat de timpanul cortului, mi-a ros pieliţa somnului şi a intrat în mine cu zori cu tot. Pe plaja cu nisip fin și ud, pietre rotunde, deformează ”spațiul” ca niște mici planete cu greutatea lor. O rădăcină mare e o ţestoasă zburătoare, un înger al ţestoaselor. O iau, o pozez din diferite unghiuri şi o plantez lângă cort. Am găsit și ootecă de rechin - un mic portofel dreptunghiular, brun, cu prelungiri filiforme la fiecare colț. Îmi place  oceanul înspumat, dimineaţa. Nisipul e atât de fin încât regret că nu sunt miriapod, să merg pe el cu câteva sute de picioare. O să fiu cândva.

   Țărmul fiind un loc cu puține insecte, introduc cu Portos câteva pahare de plastic în sol, pun în ele puțin lichid de frână (asta le place insectelor) și o capcană Malaise tip cort, pentru gâzele zburătoare, apoi mă întorc la oceanul de dincolo de dunele fixate cu vegetaţie,  ca  nişte cămile îngenunchiate. Stau pe tripod la limita dintre nisipul ud şi cel uscat, privind brâul lat de spumă de la granița dintre ele. Timpul stratificat în carnea falezei miroase a scoici şi alge zdrobite. Oceanul bate calm din coadă, ca o balenă, pe ţărmul clipei uriaşe. Vântul nu dăuneză luminii. Saxa mă întreabă dacă n-am la mine pensa anatomică lungă.

-          Pentru ce ai nevoie?

-          Ca să-l scot de sub piatra care mi-a servit drept pernă pe tovarășul meu de azi noapte. Sforăie! Era un scorpion mare, negru.

Seara curăț legume cu Amoc care găteşte ciorbă cu carne de pui proaspeţi. A fost la cumpărături cu Pardo,  în apropiere, la Sidi Kaouky.

-          După cum arată e chiar proaspătă

-          Mai proaspătă e imposibil! Au fost tăiați pentru mine, în fața mea! Știi tehnica: li se taie jugulara, nu şi gâtul, apoi sunt puşi cu capul în jos, în pâlnii de tablă. Sângele cald…

-          Taci! Că nu mai mânc!

  Plec să văd ce s-a colectat în capcanele entomologice, apoi pe ţărm şi nu mă întorc decât la lăsarea nopții, când aud cârâieli ciudate în dubă: Braco, la lumina lămpii frontale despăduchieşte  mierle. Le ciufuleşte pe burtă, le suflă în puf şi ele cârâie ca găinile. Le extrage cu penseta paraziţii cât gămălia de ac, notează datele şi le eliberează.

                      23 martie. Foşnetul valurilor şi al pădurii

alcătuiesc un ocean sonor, geamăn celui de apă, pentru că sunetul e oglinda mişcării La 5.30 ies din cort să caut broscoiul (deşi nu sunt broaşte pe aici) și îl găsesc: un bidon prins între doi bolovani, săltând în bătaia brizei. Braco vine de la plase vorbind singur în bătătură:

-          O pasăre şi gândaci mari, care au rupt plasele

-          Ce pasăre? Il întreabă o voce

-          Guşă Roşie - Erithacus

-          Iritacus?

-          Las-o moartă!

   E un dialog prin pânza corturilor între Braco şi Papion. E înnorat şi cald. Pozez arbuştii de argan, pentru că au o structură atât de sofisticată încât pe moment nu îndrăznesc să-i descriu. În funcție de cum mă răsucesc pe tripod, cu faţa spre ocean sau spre tabără, lumea se schimbă complet. Ascunderea parţială sau totală a lumii nu e intenţionată. Fenomenul are cea mai simplă explicație: schimbarea unghiului de vedere. În pătura gri de nori, o mică scamă albă devine o monedă de argint rotundă: soarele care se ascunde repede la loc, speriat de răgetele biblice ale unui măgar. Până se trezeşte echipa, umplu cu Portos marele burduf cu apă agăţat în argan – lavoarul de campanie. Akad e treaz - dimineaţa se scoală  primul ca să-şi controleze capcanele pentru şoareci săritori.

   - M-ai auzit cum râdeam azi noapte? Mă întreabă

   - Da, dar am crezut că visezi, sau nu ești singur. Că ai vreo ciobăniţă în cort.

    - M-au gâdilat furnicile.

    - Te rezolv eu: cere-i lui Braco spray de păduchi de mierle

    - Cred că ştiu de ce am furnici: au venit la biscuiţi. Apropos de vise: Grigore Moisil, matematicianul a fost întrebat de o reporteră dacă crede în vise şi el a răspuns: cu ceva timp în urmă visam că eram în Aula Academiei şi conduceam o şedinţă. Când m-am trezit chiar eram în Aulă şi eram Preşedintele Prezidiului.

   La prânz se face foarte cald şi atunci intră în acțiune arta de a te ascunde şi de a-ți pierde timpul în așa fel încât să nu pară că leneveşti. Iau fileul pentru insecte şi mă pitesc la umbra unui argan,  în spatele dunei ce ne desparte de ocean. Ascult mult timp vocea oceanului dar nu înţeleg ce spune. Valurile emit infrasunete pe care noi nu le auzim. Una dintre răbufniri e mai intensă şi mai lungă decât celelalte. O afirmaţie categorică pe care nu o pricep. E supărat oceanul?. Răbufnirea aduce o adiere răcoroasă. Aţipesc cu sandalele sub cap.. nu-mi pasă de scorpioni și scolopendre veninoase. Mă trezesc muştele cărora le place transpiraţia mea din dosul urechii. Fructele de argan se află în diferite stadii: cele din pom sunt verzi  ca nişte corcoduşe mari, astringente, cele de pe jos sunt galbene ca lămâia, destul de acre şi ele iar cele uscate sunt brune, cu coajă ca de fistic. Uleiul de argan se extrage din sâmbure. Sub umbrela deasă de frunze a coronamentului boltit, crengile întortocheate au scoarţă cenuşie, cu licheni verzui. Partea concavă sub care stau nu are frunze, dar cea dinspre soare e verde. Fiecare creangă are 5 ramuri ţepoase, frunzele sunt mici, lunguieţe, cu o singură nervură. Până la urmă am descris arganul! O silvie cu cap negru (Silvia melanocephala), coboară din creangă în creangă, ciripind ca o vrabie dar mai melodios, apoi piuie şi scârţâie ascuţit. Mă ceartă şi vrea să mă alunge; după scufia neagră clar conturată, e mascul. Brusc îmi trimite cu precizie, exact între ochi, un strop de cremă verzuie, ca să nu mă ardă soarele. Nici lui, nici iedului care behăie subţire pe aproape, nu le pasă de marele nostru vecin, Oceanul. Mie da. Sună mobilul. E Di Ana.

   - Ce faci, unde te afli?

   - La umbră deasă. De argan

- Poți să-mi faci rost de un litru de ulei cosmetic?

- Caut.

Nu știu care e originea pietrelor albe şi roşii, cu oxizi de fier dar știu că îmi e foarte sete şi mă întorc în tabără, unde se discută despre femei. Când vede că am nevoie de apă, slovenul mă intreabă ironic pentru că observase că beau mai multă bere decât apă:

   -   Water, no beer?

-          La vie est dure monsieur.  Îi zic, pentru că bungheşte şi în franceză

-          La vie est dure, les femmes sont cheres..

-          Raison!

-          Mes, les enfants facile a faire.

-          Jolie poésie!

Fiind ultima seară la Sidi Kaouky, parcurg 10 km dus întors pe graniţa dintre nisipul ud şi cel uscat. Adun cochilii şi pietricele pentru că geaca mea marca Geologic, are destule buzunare. Una e perfect triunghiulară şi una perfect ovală-  remember al geometriei inițiale.  Pe unele sunt pictate chipuri umane iar pe altele pescăruşi albi în zbor – nu sunt intarsii, sunt doar pete de sare. Un melc spart are aspectul şi carnaţia unei ciuperci albe. Marea repetă ce a creat uscatul, de când există. Mecanismele sunt aceleaşi. De fapt marea nu a făcut nimic, sunt halucinaţiile mele. Dacă tot ce există, nu e decât o halucinaţie a unei minţi mai cuprinzătoare, aflată pe plaja unui ocean și mai mare? Iar dialogul insisitent, nesfârșit, dintre ocean şi țărm, ce spune? Pentru că ce altceva este marea venirea sonoră a marii mişcări spre marea nemişcare, decât o spunere, o vorbire? În afară de acest dialog, am uitat vocea clară a vântului şi privirea semnificativă a cerului. Cum de îngăduie marii giganţi blânzi,  mica ogradă a taberei, mica ogradă a vieţii noastre, a fiinţei și a lucrului?