SALTUL PISICII 12

14 nov. Ieri am stat acasă pentru că a plouat,

a bătut un vânt violent, mi-a fost frig. Apoi, pe lângă că știam că la muzeu nu avem căldură, din cauza unor lucrări la centrala termică,  am vrut să văd dacă am puterea să mă rup din inerția rotirii. N-a fost soare, totuși în grădină, frunzele galbene verzui, căzute cu toptanul, emanau o lumină difuză, suspendată, nevenind și neducând nicăieri. Am pozat în medalion pe fiecare din cei doi motani și m-a izbit greutatea de a-i diferenția chiar și la o analiză atentă. În poză, Aurică are o figură mai ascuțită, cu urechi mai lungi decât Bobiță dar în realitate e invers. Am găsit pe net o cronică demolatoare despre Jocul cu mărgelele de sticlă. Cu tot respectul față de Hesse (seriozitatea problematicii), din unele puncte de vedere și eu găsesc cartea un joc de artificii reci.  Apreciez mai mult și eu ca și Saschia,  jocul cu baloanele de săpun. Baloanele de săpun, îmi plac fiindcă seamănă cu noi, ființele. Ca balon de săpun, te naști dintr-o zeamă coloidală, plutești puțin într-o pieliță transparentă, moale, strălucitoare, nedăunătoare, după care dispari rapid, curat, ecologic, biodegradabil, fără urmă – în această perfecțiune absurdul nu e detronat nici o secundă, de pe tronul lui regesc. Ca un balon de săpun mă simt când fac saltul felin de pe trambulina realului în visare și recad tăcut, insesizabil, în anonimat, la cea mai mică atingere cu realul. Când baloanele se sparg, se aude un mic pocnet, perceput de motanii atenți la plutirea, sclipirea și dispariția lor neînțeleasă, fapt pentru care le port o adâncă stimă: ne mirăm asemănător în fața strălucirii și neînțelesului lumii. Sunt suficient de ignorant ca să nu știu să-l încadrez în vreun curent sau stil pe Hesse și nici nu e treaba mea. Eu caut în lecturi doar răspunsuri la întrebările mele. Frumoase și corecte întrebări și răspunsuri am găsit de exemplu în Estul naivității noastre de Liiceanu. Pentru a scrie ai nevoie de ureche muzicală, spune el. ”Scriind, am visat de multe ori să ajung la starea muzicală a scrisului. Scrisul te lasă deopotrivă sleit și vrăjit, ca o frază muzicală care-ți traversează trupul.  O proză bună nu e posibilă fără poezie. Față de meteorologia capricioasă, incontrolabilă a istoriei, în lumea culturii depinde numai de tine să fii cu adevărat liber, să poți evada chiar din situații fără scăpare, să ai o alternativă la o lume închisă, ermetică, fără ferestre și fără uși”. Până aici sunt de acord dar Nu cred cum crede el, că scriitorul lucrează într-o camuflare și discreție totală, din lașitate. Recunoaște că probabil Noica s-a înșelat cu el, L, un ins mai emotiv, mai puțin apt pentru gândire, mai aproape de concret, de literatură. Deci și L e unul dintre cei care au luat-o târziu de la capăt cu altceva, după ce au lucrat mulți ani, cu credință și seriozitate în alt domeniu! Scriitorul e după el, fără discuție un soi de autist care prin tot ceea ce face, speră la marea întâlnire finală. Când ”povestindu-te pe tine îl povestești pe altul” ajungi la o comuniune, scrisul își găsește justificarea, zice el, care e notoriu. Cum rămâne cu cei care nu reușesc să străpungă în veci anonimatul? E o întrebare grea, din categoria celor ultime. În cazul scriitorului anonim întâlirea finală a parcurs drumul doar pe jumătate și atunci cum justifici scrisul? Ce rațiune de a fi, are cel care scrie de unul singur știind (crezând) că nu va fi citit niciodată de nimeni? Al. Dragomir, spune L, a avut o viață împlinită pe fondul desființării ei – să scrii doar pentru tine, așa cum mănânci sau dormi, fără gândul de a publica vreodată. Îmi place de asemenea cum consideră cartea o armă contra timpului, care anulează depărtarea în timp și în spațiu. ”Poți fi contemporan cu Seneca sau cu cineva de pe alt continent...deodată mi-am dat seama că am trăit foarte mult și că într-un fel mi-am câștigat dreptul de a scrie. Ca să scrii trebuie mai întâi să te îneci  în propria viață, să trăiești iluzia și deziluzia, înseamnă să-ți pui în discuție ființa toată”. Când vorbești în cunoștință de cauză despre detaliile ultime ale vieții, care până la urmă sunt lucrurile cele mai importante, cînd ”mai important decât să faci teorie despre ființă este să descrii angoasa în fața sfârșitului,” atunci poți să-l consideri pe Cioran unul dintre cei mai rafinați interpreți ai condiției umane, interpret, fiind bine găsit dacă viața și moartea lumii sunt aceeași muzică. Azi la muzeu ne-au dat în sfârșit căldură! Narvalul Alb plutea deasupra solului prin verdele rarefiat, al copacilor ca o rachetă în vid.

   Seara Saschia se închină la Dumnezeu și adoarme imediat, ca într-o dispariție subită și completă. Poate așa ar trebui să dispară (de tot), orice om: liniștit, în somn, fără să știe că nu va mai prinde o altă dimineață, în fond destul de asemănătoare cu toate diminețile care au existat și vor exista. Motanii aleargă antrenând cu bună știință totul în jur și nu ne neglijează nici pe noi; fac asta în fiecare seară, parcurgând aceleași trepte, ca niște cercuri concentrice ritualice. ”Trebuie să trăiești ca și când ai crede că trebuie să faci ceva. Pentru că orice om cât de cât lucid nu mai are iluzii. Ca să ai iluzii trebuie să fii sănătos psihic, adică să nu-ți pierzi capacitatea de a te minți cu metodă. Un om care nu are iluzii se scoală degeaba de dimineață iar unul care nu are credință moare disperat” spune L.

15 nov. Pata de soare de pe Narvalul Butaforic

 arată ca un punct strălucitor folosit în hipnoză, o sclipire fixă, luminoasă, absorbind orice privire rătăcită în curtea interioară. Pentru mine ea e o constantă nemiloasă, în lungile luni de zile în care mi-am făcut un fel de harakiri lent, în acest nenorocit an metempsihotic în care mi-a murit sufletul Fatam și am renăscut în agitația inocentă a motanilor. Narvalul de un alb dureros, perfect în forma lui fără interior (viu), și inocența puișorilor de diavol, sunt elemente dominante ale toamnei mele târzii, veșnice. Veșnicia ca roată oprită, e tristă; de aceea trebuie să existe viață și moarte, nu doar viață veșnică! Răul necesar numit moarte, măcar  nu permite stagnarea.  Plictiseala e mai rea ca moartea.  

  Chiulesc o oră ca să ajung la librăria Papirus de la Romană, dacă la cea de la Kretzulescu nu mai reușesc să ajung. În capul scării dau peste Adriana Stoikova care ajustează minutele și orele chiulite – Chiulesc de la dirigenție, îi spun. – Ha! Ha!, O.K.! În librărie tronează în zeci de exmplare, volumul gros, alb ca narvalul butaforic, Parabolele lui Isus de  Pleșu, pe care nu o cumpăr din lipsa banilor, a geloziei și din dorința de a nu intra în plasa de pescuit a acestui pescar din alt univers – cel al notorietății, străină mie. Chiar dacă universurile se vânează unele pe altele, am dreptul să fiu gelos? Cumpăr Fortăreața albă de Orhan Pamuk (dacă aveam bani luam toate cărțile traduse), Al. Dragomir, Creția și jurnalul lui Notorius. ro. pe care-l răsfoiesc pe loc, uimindu-mă de nefericirea lui de scriitor cunoscut, chiar celebru. Ce-ți mai rămâne de făcut, nefericit fiind din cauza succesului, a celebrității, a glorioasei ieșiri din anonimat? Nu-ți rămâne decât să te înfunzi într-o cârciumă cu bere, mititei și dame ieftine, să trăiești, să trăiești, să trăiești, până mori de atâta trăit! Peisajul din librărie îl găsesc fermecător și îngrozitor totodată: se scrie mult, sincer, bine, genial, mai mult decât e necesar. Asta e dureros: se repetă imensitatea atât de străină nouă, a universului. E tristețea micii entități, condamnată a fi prea puțin cuprinzătoare. Plec din librărie posac: n-am găsit Coaja lucrurilor de Oțoiu și Caietele timpului de Al. Dragomir, nu m-am îndurat să cumpăr ultima carte a lui A. P., cu prețul de a-i fi lăsat singuri o oră în plus, pe Saschia și pe motani. Viața mea e o carceră asumată. Ajuns în cuibul pisicilor îi spun Saschiei: - Țin să te informez că există viață afară! Ce fac domnii Bobiță și Aurică? - Te așteaptă cu ceva bun. – Cum ar fi? – Șuncă, cartofi prăjiți..De unde știe meniul? Plutim într-o fascinantă imponderabilitate, ca săritorul din balon, Baumgartner. Nu suntem decât niște biete puncte minuscule, neajutorate, într-o spațialitate ostilă. Pentru că tocmai această ostilitate ne-a produs, soarta noastră nu are cum să fie calmă, ocrotită, comodă. Ea nu poate fi decât disperată, nefericită, nejustificată. Nu ne mai rămâne decât reinventăm totul doar pentru noi, pentru satisfacerea micii noastre nebunii. Saschia adoarme devreme, sătulă ca o anacondă de șuncă și cartofi prăjiți și euforică de la babiturice iar eu îmi închei seara în cuhnie, în compania lui Frank Sinatra și a motăneilor. Aurică  gândește, anticipează, e mereu la locul și la timpul potrivit, inteligența i se citește în privirile aurii. Bobiță acționează instinctiv, ca o panteră, dar nu greșește prea mult nici el. Sunt două piese de șah, doi luptători cu arme diferite, care îi duc totuși pe fiecare la reușită, cum fac în jocul de șah, calul și nebunul. Privesc din logia nordică, unde ies la un ultim Dromader, reflectoarele antiaeriene de la cazarama din Sebastian: își rotesc penajul violet undeva în direcția plopilor canadieni, acolo, departe, în întunericul ca o junglă tropicală, plină de păsări ale paradisului.

  Sb. 17 nov. Discreția petuniilor mă pune pe gânduri:

  cum reușesc florile să dispară, să se topească pe neobservate, după ce au fost atât de prezente toată vara și lunga toamnă fierbinte? Cum reușesc să facă asta atât de simplu, de banal, oamenii și toate vietățile?: mai întâi o corolă deshidratată, apoi o frunză, un vrej uscat, o subțiere și o dipariție totală, fără urmă. Și ivirea mugurilor e la fel de discretă, de insesizabilă. Numai înflorirea maximă nu poate fi trecută cu vederea. Florile sunt tăcute. Lumea vegetală, deși e de o pregnanță colosală, e mută. O floare e mai tăcută decât un pește, pentru că peștii scot tot felul de sunete – mi-ar place să posed un catalog sonor al acestor gălăgioși neauziți ai oceanelor. În dimineața asta, o crizantemă albă din logia sudică, e dezlănțuită (tardiv) în grupuri de 10 flori: trei mănunchiuri așezate ca pe trepte, pe un pat de frunze bogate. Albul petalelor suprapuse, iradiind dintr-un centru  gălbui, contrastează ca un strigăt, ca o prăbușire de cascadă, cu celelalte flori roz sau roșii. E nedrept că am neglijat până acum descrierea (menționarea măcar) a vieții florilor din logia sudică. Pentru că sunt discrete?

  La rude, unde facem o vizită, îl întreb pe Tiberiu, vărul din Rontău cum spun ei la bucătărie – Ăleia de vară, îi zicem..cóhe. Seara, la radio aflu că există 30 de centre de studiu a filosofiei imaginarului, într-o emisiune despre Gaston Bachelard - paradoxal și atipic filosof al imaginarului, mai prezent în lumea artei  decât în filosofie.

   Luni. 19 nov. ”Poemele care se scriu singure

  vin singure, cine știe de unde și se așază pe filă ca un bot de mânz în palmnă, ca un chip  necunoscut și cunoscut, apărut pe înserat în rama ferestrei - ninsoare de povești uitate, pe timpanul clipei. Un băiat cântă, o fată plânge, în tremolo ul Edithei Piaf, un român poară cu el 23 de ani în Africa și apoi toată lunga lui viață, un volumaș de Eminescu (îl împrumută doar unui alt român singur care locuiește într-o colibă pe două picioare). Acest român hoinar (ca și cel căruia i-a împrumutat volumașul) a traversat multe granițe spre deosebire de slovenul Boris Parvo care a fost el traversat de granițe, stând pe loc. Nu mai e nimic de făcut, îmi pare foarte rău, se aude de mii de ori la căpătâiul unor  bolnavi, de 155 de mii de ori pe zi pe lume, iar eu care am pierdut ființe apropiate știu că statisticile sunt adevărate. Această expresie zguduitoare mă face să simt cât de nedrept de bogat sunt încă, pentru că ei, cei pentru care n-a mai fost nimic de făcut ne-au lăsat nouă totul: și dimineața asta cețoasă și parfuml cafelei și joaca  motanilor inocenți și speranța care moare atât de târziu încât viața pare veșnică. Poemele care se scriu singure continuă să se scrie: există cavaleri  și ofițeri ai artelor și literelor - o ierarhie a onorurilor și a omorurilor: omoruri din nebăgare de seamă, omoruri în circumstanțe atenuante, în legitimă apărare, deosebit de grave (cele blânde sunt perfect scuzabile). Așa sunt aceste povești: îi aplaudăm sincer pe evreii geniali pe care mai ieri îi gazam, nefiindu-ne milă de pielea lor catifelată când se atingeau goi (după cum povestește un supraviețuitor). Paler din Făgăraș, spune: Nu rupe firul unei prietenii căci dacă-l legi, nodul rămâne. E un om din tărâmurile strămoșilor mei de dincolo de munți, de la care n-au mai ajuns la mine decât niște nume ciudate: Tămașu, Radu, Danu, Dură, Batâr, Boar, Baciu, Vâșcu, Balor, Gúinea (nu Guinéea). De ce zâmbești și nu spui nimic vere Tibiță, în dimineața cețoasă? Pentru că sunteți dulci la privit motanilor! Eu o am pe Crenguța, așa numită pentru că am cules-o de pe o creangă pe care plângea. Îngerii care cântă în radioul lui Tiberiu, argintiu ca și al meu, celebrează reîntâlnirea noastră. Ce minunat e că există îngeri și în sufletul nostru nedumerit, nu numai în vechi ceasloave și biserici! Auzi ce-a făcut Chaplin!? A protestat la introducerea sonorului, ca să nu fie distrusă cea mai veche artă a omenirii- pantomima. Poemele care se scriu singure continuă să se scrie și să se citească în noi și noi suntem în ele, fără să știm unii de alții”.

   Seara muzica e mânjită de paraziți ca de un mucus de moluscă. Tot ce e viu e coloid, emulsie, săpun lichid, mici particule ținute împreună de forțele slabe Van der Vaaals, mai concentrate la noi decât la melci și meduze dar tot băloase. Cele mai deștepte moluște sunt caracatițele cu ochi uriași inteligenți, cu cristalin de vertebrată terestră, mult mai deștepte decât sepiile, pentru că mimează și culorile substratului și textura, gurguiele, irizațiile fluorescente. Cara Catița mamă, își păzește timp îndelungat, flămânzind, puii pe care-i apără atentă, aruncând jeturi de apă asupra păianjenilor acvatici prădători ( le e mai devotată decât sepia care-și părăsește ponta oriunde); caracatița și-a păstrat arma sepiei: cerneala. Există un viitor al suprafețelor în adâncul oricărui interior. Să ajutăm hidra să-și reverse ceața, spune Bachelard în Apa și visele. Astfel de gânduri mă vizitează neanunțate (dar nu mă supăr), de fiecare dată când gătesc pilaf, mâncare de cartofi, ficăței, pulpe grase, ouă ochiuri, cartofi prăjiți, cârnați tocați cu barda lui Mihai Bravu, ilumint de fericirea ființelor frumoase care fac salturi suple, sărind peste dulapuri ca de pe trambuline, în ape. Nu mă pot supăra pe motani, orice ar strica. Nu mă pot înjosi în ochii mei încât să le inspir teamă de mine, prietenul și părintele adoptiv a tot iertător. Când fac o prostie își dau seama dar știu dinainte că-i voi ierta. Asta e frumusețea relației noastre: conștiința egalității dintre ființe, bunăvoința împinsă la extrem. Când mă ating în treacăt, ca din întâmplare sau când forțează nota în momentul de maximă intensitate a jocului, îmi dau cea mai dulce dovadă de iubire. Marc Aureliu urechiatul, lovește cu laba o sticlă goală de plastic și ea se balansează în ritm din ce în ce mai accelerat, până încremenește. N-am știut ce mă enervează în balansul diverselor obiecte ce nu par a conține în geometria lor o astfel de mișcare ciudată, dar acum fac legătura cu niște versuri din Poemele pierdute: În câte-un colț al materiei / resortul vieții noastre se destinde / pân´ la înțepenire, / Mineralia Magna mișcă totul fără nici un rost / atunci când nu încremenește totul .

   Mț. 20 nov. Dacă notorietatea nu aduce mai multă bucurie

decât anonimatul absolut, înseamnă că nu merită să-ți faci probleme din cauza insignifianței tale. Aseară am răsfoit Nez, jurnalul lui Notorius, în care speram să descopăr un om mai normal, care să-mi trezească simpatia și astfel să încerc să-l plac măcar ca om - scriitor, cum s-a întâmplat cu Radu Petrescu la care opera a trecut pe plan secund. Dar nu! Viața interioară a lui Notorius e o văicăreală narcisistă. Petru Creția crede că văicăreții care erijează nimicurile în suplicii nu știu să-și accepte viața tăcând sau chiar zâmbind la inconveniente și disconforturi, nu au destulă imaginație ca să-și reprezinte ce înseamnă adevărata suferință (citat?). Un jurnal e produs de inadecvarea funciară a omului în lume. Asta îl generează și asta e miza lui de a fi citit. Există și jurnale fericite în mod paradoxal, pe dezastru, cum e Jurnalul fericirii. În cel privește pe Notorius, rămân la părerea mea inițială: o artă mare poate fi doar sobră, fără pestilențial sau pornografie chiar dacă în viața cotidiană ele nu lipsesc. Am forțat și eu nota când am scris undeva în Caietul Gri că nu suntem altceva decât ”maț și găinaț” dar mă întreb ca cititor, de ce scriitori sobri ca Hesse, Mann, Jünger, Paler, R. Petrescu, mă atrag, mă acaparează, mă cuceresc, îmi dau dependență, pe când Notorius, (care numește opera ultimului  ”o spârcâială literară”), nu mă atrage, mă irită îmi stârnește chiar milă? Nu zic că se preface nefericit din cauza notorietății, nu zic că viața nu are talentul nefast de a distruge demnitatea omului dar când ești încă în formă, această suferință nu se justifică. S-ar putea ca Notorius să nu fie decât o afacere editorială.

  Radioul ne informează că urangutanii, când trec prin criza vârstei mijlocii nu vor decapotabile ci cât mai multe femele. Deși mâine am prima zi de Congres, recitesc până după miezul nopții Das Glassperlenspiel, în care fac sublinieri. Solemnitatea stilului e impunătoare. Dacă pot citi și vibra la așa ceva în timp ce privesc un film cu niște soți aventurieri cu doi copii într-o mașină de teren în Africa, dacă ieșind în logia nordică pot trage adânc în piept aerul zăpeziu în care se solidifică ceața, gândindu-mă că e minunat să fiu încă viu, dacă pot trăi intens și curat toate astea, de ce mai am o atât de  josnică pornire critică la adresa unei notorietăți nefericite pe care poate nu sunt în stare s-o înțeleg?

    21 nov. Debutul Congresului: dezamăgire totală

 Alocuțiunile introductive, de câte 30 minute, sunt sub orice critică: formale, adormitoare. Singura acidă și deșteaptă e a doctorului Dan Ardelean: reise din ea cumplita noastră capacitate de a ne autoîngropa valorile naționale. Poate nu există nicăieri valoare în Univers ci ea e doar o biată invenție, poate că orice valoare trebuie iute îngropată, scufundată la loc în neantul din care provine. Nu mai pot juca în calitate de actor pe această scenă penibilă anul ăsta (scena mea s-a deplasat spre infinit),  așa că fug, chiulesc și mă întorc în chilia – laborator - termen  contradictoriu  cum sunt și eu. Aflu că am o nouă colaboratoare, Daiana, mutată din altă secție și care vrea să se ocupe cu furnici.

-          E  important să te ocupi de furnici? mă întreabă

-          Dacă le-am înțelege bine, am afla totul.

-          Cum așa?

-          Nu numai pentru că suntem ființe sociale și avem simetric, aceeași biomasă dar mișcările interioare și exterioare ale roiurilor au aceleși legi ca și galaxiile și entitățile abstracte care se agregă și se dezagregă la nesfârșit. De ce fac toate acestea acelaș lucru și care e rostul lor? Asta e singura întrebare la care avem de răspuns.

Amoc evadează și el din plictiseala congresului și vine după mine să-mi arate ciorna unei reviste concepute de el, numită Oceania în caseta căreia m-a desemnat director științific. Îi propun s-o numească Oceanica după numele clubului Oceanic și ca să nu se confunde cu regiunea Oceania unde din păcate clubul nu are intenția să ajungă. Revista aș putea-o umple numai eu cu jurnalele mele, timp de trei ani dar nu țin la așa ceva. Fugim împreună la o librărie unde cumpăr cărți de un milion, ca milionar ce sunt. Dacă m-aș putea detașa de mine, de ființa și de istoria mea punctuală aș contempla liniștit fuga  demențială a lumii înainte, și rămânerea ei vertiginoasă în urmă dar nu pot, așa că așa trag spre casă unde mă așteaptă cei trei piosoi și o cuhnie caldă,  unde-mi pot permite să să fiu eu în lumea mea, să am propria mea istorie. Străinii care au fost și anul trecut la Congres pe o ceață densă și rece identică, nu-și pot imagina că am avut o toamnă atât de lungă, luminoasă ca vara, că țara asta e în cea mai mare parte a anului altfel. Dacă atât de fals se percepe imaginea unei țări, ce pretenție să mai am  în percepția  meteorologiei unui suflet? Cobor în piață sub cerul gri apoi gătesc, lăsând cărțile lui Orhan Pamuk și una de fizică pentru la noapte, după ce adorme Saschia.

 22 nov. Cel mai lung cuvânt din lume, denumește o proteină.

Se pronunță în 3,5 ore și are 190. 000 de litere. Mostra de pronunție e o mormăială fără sens. Curios e că are un sinonim atât de scurt încât nu spune nimic: titin. ”Degeaba ai moralu ridicat dacă nu ți se ridică imoralu”, glumește ieftin la radio un prezentator. Narvalul Alb înoată prin valuri de frunze galben verzui, în eșantionul relict al Codrilor Vlăsiei din bătrânul parc din curtea interioară. - Vii cu atâta entuziasm de departe, ca să te plictisești brusc, într-o jumătate de oră , îmi spune Sena la telefon venit și el la Congres de la Constanța. Am o zi proastă: nu cred că voi reuși să public vreodată altceva, în afară de articole științifice. La Congres colaboratoarea mea Destinée comunică despre insectele necrofage, deși e ultimul domeniu la care m-aș fi gândit - asta o atrage. Am starea asta și pentru că a murit actorul Șerban Ionescu, un tip viril, vioi și armonios. Mă afectează. Acasă, pe micul ecran, cântărețul Cornel Constantiniu evoluează în alb/negru, într-o veche peliculă, filmată prin gangurile medievale ale Hermannstadtului iar motăneii îmi trec chipurile din întâmplare, printre picioare, în lumina aurie a cuhniei. Ce rost au toate astea numite împreună (ca un buchet de flori cu cozile retezate), viață? Nu pare a avea vreun rost tot ce se întâmplă mereu în lume: unul divorțează de nevastă și de tot și se spânzură, altul se iluzionează că viața e frumoasă și că merită trăită nepăsător, sfidător, nebunesc, ca să merite deranjul, când ghilotina bine unsă, așteaptă la capătul drumului. Nu e vorba decât de mine și de încercarea mea de a găsi ceva care să mă remonteze într-un atât de nefericit novembre - cea mai cețoasă, mai gri întomnată lună a anului. Să recitesc Jocul cu mărgelele de sticlă sau să citesc Fortăreața albă de Pamuk? Radioul cântă mecanic, e opt jumate seara și am o atât de lungă noapte neagră în față, prelungită dincolo de capătul oricărie nopți - dacă acolo o fi lumină, cui îi mai pasă? Ochii motanilor și afecțiunea mea pentru ei și-au mărit circumferința în ultima vreme.

    23 nov. Câteva pagini dintr-o carte de fizică

 și câteva drumuri pe potecile care se bifurcă.. în calculator. Devin robot? Măcar dacă asta mi-ar aduce un strop de nemurire! - Unul dintre profesorii mei a murit atât de tânăr, la doar 62 de ani, spunea conf. dr. Dan Ardelean. Contează enorm câțiva anișori de senectute mințită ca tinerețe. Capacitatea omului sănătos de a se iluziona cu noi scopuri, e un fel de  a se minți. Lumea se naște zilnic dintr-o minciună mare cât ea. De ce le place motanilor să stea cu mine în cuhnie unde e fum și frig, cuibăriți pe sacunul de sub masă? Simt nevoia să fie lângă mine deși nu sunt nici motan și nici negru. Rătăcind pe calculator, am revăzut poze cu Fatam și Saschia: cu cât mergeam mai mult înapoi în timp, le vedeam din ce în ce mai tinere și mai ofensive către exterior. E ora 9. Saschia doarme deja; mai e atât de mult până la miezul nopții! La radio se dau valsuri romantice. Valsul romantic se pierde zadarnic în poezia zadarnică a nopții, în sufletele necunoscute ale poeților de cartier. cum se pierde spuma valurilor Simfoniei destinului pe țărmul clipei solitare, în timp ce noaptea înghite vieți în somn și o nouă zi pare ceva puțin probabil. Rămân în noapte acultând izvorul lumii: ”de dimineață am terminat de scris o carte iar după amiaza am început alta, - spune scriitorul deja cunoscut, tot mai lacom de celebritate – am de îndeplinit o datorie din tinerețe”. Muzica gravă, nocturnă, nu ține isonul vanității lui sunătoare a gol. ”Sunt femei în roșu și frunze în galben și asta e frumusețea lumii! Afirmă poetul publicat într-o editură militară, în care eroii nu au nume, ci nume de cod, M1, M2, M3, ca blocurile de cartier; astfel de poeți nu au loc în planul altor edituri deși ”au potențial narativ amplu, de aceea și-au prins degetele în mașinăria scrisului”. În tot acest timp cântă o muzică nebun de romantică și timpul trece cu viața mea și cu viața lor literară cu tot. Femeia în Roșu ar putea fi o carte de vârf, multietajată, de o neobișnuită bogăție de imagini. Sigur nu va apărea, dar dacă ar fi să fie, ar fi citită și citată, s-ar putea da doctorate pe ea, spune poetul cvasianonim. S-ar putea, doar e vorba în ea despre eșecul omului de ajunge la infinit, despre harul lui de bețiv ( am o  pasiune pentru bețivi deși sunt diletant în materie), despre lucrurile care nu pot fi surprinse decât cu coada ochiului. Nu e vorba despre lucrurile care se pot apuca ci despre cele care se visează și unii pot intra în vis, și să te ții acolo distracție! Înțelegeți ce vreau să spun? Scriind nu ne-am îndepărtat ci ne-am apropiat, n-am urcat, am coborât, plecând, n-am știut că nu trebuie să plec ci să mă întorc, să iau lucrurile invers! Spune, spune spune, poetul ca și anonim, căci are acum ocazia și nu văd de ce n-ar avea dreptate.

   Sb 24 nov. N-am mai prins în scris ziua de azi. A  fugit undeva,

pe țărmuri însorite. Am rămas noi: cerul adânc de toamnă adâncă și tipul din film care-i spune ei: - Ești un Căpitan de Pescador nemaipomenit! Ție nu-ți poate plăcea un bărbat care nu iubește ce face! După ce Saschia și-a înghițit sandvișul de seară mai mult dormind, au venit lână mine și motăneii, să vedem filmul cu pescarii cei duri. - Ce știți voi, câte milioane de spectatori credeau ca și mine că Șerban Ionescu și Larry Hagmann sunt nemuritori și uite că sunt morți! Le spun privind cu coada ochiului cum ”lupii de mare” se luptă bărbătește cu valurile dar tot în zâmbetul cald și-n brațele moi al femeilor își găsesc liniștea. Trece vremea, ca o muzică neauzită decât de urechea gândului iar barometrul..Dă-l încolo de film și de timp! Viața mea fizică își urmează destinul. Fizica nu e decât ”o vânătoare de rațe moarte” citesc în Enigma cuantică. Asta ne paște când făcând știință simplificăm lucrurile: chimia e doar o fizică, biologia o chimie și psihologia o biologie. Totuși există ceva care ne obligă să negăm realitatea directă, ”să credem că universul începe să arate tot mai mult ca un gând măreț decât ca o mașină măreață” (Sir John Jeans). Nu înțeleg de ce accelerează motăneii joaca mai mult decât e necesar pentru condiția fizică. S-ar putea ca jocul (orice joc) scăpat de sub control să fie sursa tuturor relelor, a Răului. Motanii mârâie și chiar latră subțire, (- legătura dintre neamul pisicilor și al câinilor! zice Saschia și are dreptate: tot ce există e carnivor, se devorează unul pe altul).

    Luni, 26 nov. Două obiecte care au interacționat vreodată

sunt interconectate pentru totdeauna. Lumea noastră are o conectare universală, dincolo de forțele fizice. Între microscopic și macroscopic nu există granițe. Fizica actuală sprijină gândirea vechilor înțelepți. Lumina în anumite poziții pe retină ne face să ”vedem lucruri”, poziția a ceva care se atinge de pielea noastră ne face să simțim, poziția receptoruilor olfacticvi din nas ne face să percepem efectul de miros. Alte ființe ar putea experimenta realitatea în alt fel. Pentru ele, un atom aflat simultan în două cutii sau pisica lui Schrodinger și moartă și vie în acelaș timp, ar fi ceva natural. Natura terestră alege la întâmplare o singură realitate prezentă dar creierul nostru lucrează pe mai multe planuri simultan. Poate că că viața a reușit, în ciuda oricăror neșanse, să modeleze universul după scopurile sale. Teoria cuantică sugerează că noi am creat universul și istoria lui, că el există doar pentru că noi suntem conștienți de el. ”Oare faptul că privim în urmă acum, dă realitate lucrurilor care s-au întâmplat atunci? Se întreabă John Wheeler în cartea pe care am terminat-o de curând și din care am reprodus câteva sublinieri. Vioaie și provocatoare carte, scrie despre ea Whashington Times. Nu-mi vine să cred că demiurgismul poetului devine ceva atât de grav, de important. Asta mă întreb seara, în kóhe. Speculațiile mele poetice se potrivesc atât de mult cu aflările științifice profunde dar nu sunt mândru de aceste empirii: vin de undeva, din adâncul misterului lumii și e normal ca ele să rimeze cu gândirea celor mai vechi, sinceri, nebuni și adevărați poeți. Îl ascult pe Sting împreună cu Împăratul Marc Aureliu și fratele lui Bobiță sau Generalul Bobutz cum îi mai spun, ca să rimeze cu George Pomutz - cuirasat al americanilor botezat după numele generalului Pomutz - pom mic, pomuț la ardeleni. Ofițerul român originar din Săcelele Brașovului, este unul dintre diplomații care au cumpărat Alaska, părinte fondator al națiunii americane. Realizez că orice restricție pe care o impun motanilor e nedreaptă. Când ei patrulează pe masă, pe aragaz, pe chiuvetă, pe dulapurile de sus, nu vor decât să fim parteneri egali ai jocului. Pricep greu că ei mă consideră un motan mai mare, egal în joacă, în comunicare, în iubire directă, nesofisticată. Saschia mă roagă să ud florile fiindcă fata care îi face masaj nu vrea să le ude, ripostând: - Să le ude valetul casei! Adică eu. E geloasă că Saschia mă are pe mine, care-i fac toate mofturile iar ea nu are pe nimeni, dar nu cunoaște istoria noastră împreună, sacrificiile făcute de Saschia ca să-mi gătească, ratându-și poate cariera artistică. ”Când noaptea neagră cântă la, la, la, chica mea grizonată, se reflectă în geam tra la la, pe ritmul muzicii negre, îndrăcite. Nimic nu se schimbă, deși toate se dau și sunt  date peste cap: viitorul naște trecutul în privirea aruncată peste umăr, lucrurile se văd și nu se văd,  sunt și nu sunt, totul se naște lejer, continuu, pe neobservate, numai din voință și sentiment. Dacă nimic nu are rost, merită să-i dăm unul întrebându-ne? Merită! Tresar într-un foșnet curmalii părăsiți în fericirea unui univers de bule. Există domnule, spunea Saxa, plăcerea liberului arbitru,  demnitatea riscului ce nu pot fi abolite de boli. Gândesc lumea într-un anumit fel și așa se împlinește. Lumea depinde doar de toanele minții mele, de aia avem fiecare, o enormă responsabilitate! Deși e înspăimântător, am ajuns aici din joacă! Ei și ce dacă se duce de râpă libertatea personală de care eram atât de mândru? Orice demiurg e un prizonier în lanțuri și orice creație e o afacere ratată!”. Helas! Sunt buni cârnații tocați cu barda, noaptea în cuhnie, în noaptea negră de decembre, cu motanii negri torcând cuminți în poală. Afară ori înăuntru, din  cerul amintirii, stă să cadă zăpada peste urșii visători de fructe de pădure, peste povârnișurile și crestele sîngelui încins al braconierului, ostoit în lacuril glaciare. Atunci sunt cei mai gustoși cârnații tocați cu barda - altminteri grețoși, necomestibili, pentru locuitorii  câmpiei.

   Marți, 27 nov. Când scrii în fiecare zi câteva rânduri

doar pentru tine, te sedimentezi chiar în condițiile în care barbotarea minții e maximă, nebunească. Îți rămâne ție o urmă din tine, mai consistentă decât urma păsării pe cer, a peștelui în apă și a bărbatului în femeie. Mă condamnam pe vremuri, când știam atât de puține despre lume, că țin jurnale, ca femeile. Apoi am aflat că mulți dintre preferații mei, ca Mann, Green, Jünger și alții au ținut jurnale, deci nu era o joacă de fetițe. Fără notarea meteorologiei zilnice n-ar fi posibilă o situare în realitatea fizică deși realitatea și ireralitatea sunt împreună o problemă controversată. O bizar de constantă zi de toamnă târzie m-a întâmpinat cu o ceață delicată la primele ore urmată de un soare circumstanțial pe narvalul butaforic, din Curtea Interioară. Am găsit destul de multe cărți cu tema curții interioare și am vrut de multe ori să scriu un poem despre ea dar n-am reușit cum n-am reușit să amintesc despre Narvalul Alb deși despre el, ceva grav mă bântuie de când a fost instalat acolo: pata de soare de pe el și chiar el însuși, le consider în mare secret (chiar față de mine) – Sufletul Fatamei. Cum poți să teleportezi un suflet de pisică într-un trup de narval butaforic, asta e o treabă simplă pentru tipii de teapa mea. E ceva vulgar, de mahala, să te pretezi a fi de o anumită teapă, dar e ceva frumos să aparții de ceva, chiar și de o mahala. Probabil că există nu numai o literatură dar și studii serioase, nu numai trăiri și sentimente, vizavi de mahala. Marginea umilă, mahalaua, e îngăduința rigorii centrului, o toleranță de care nu orice entitate severă și limitată e capabilă. Ambianța intolerantă, castrată de omenie și elasticitate e foarte săracă fără mahalale. Uneori  simt tot Orientul ca pe o imensă mahala a lumii pe care nu mi-o pot închipui ca normală și frumoasă fără ea. Nici curtea interioară n-am înțeles-o niciodată ca o lume în sine, înainte de a locui în Banat, în acel colț germanic de românime, un colț colțuros, îmblânzit de lătinie. În Banat, nefericirea mea juvenilă s-a transformat în fericire. Am aflat plătind vama tristeții, că există și alte bucurii pe lume decât posedarea altui  trup trecător, în primul rând aceea de a trăi pur și simplu. Această nouă bucurie intrase deja vijelios în subteranele mele chiar dacă eu nu simțeam nimic la suprafață. Un alt fel de înțeles al lumii a pătruns în mine, prin gangul boltit al înaltelor porți, în curtea interioară pavată cu pietre lustruite de râu. În curte se afla grajdul văcuței, al porcului cu bot roz iar în pod un teanc de icoane pe sticlă și un mare ciorchine de clopote ale fostelor turme de oi. O lume biblică, idilică se refugiază și astăzi în  curțile interioare din Banat și Transilvania, ca un mare și pur secret într-un suflet: lumea nu e decât un execițiu de iubire. Lumea e sau nu e, în funcție de asta. Curtea interioară e lumea de dincolo de marginea cercului către centru, cântând și baletând într-o infinită cădere ocrotită de margini abandonate dar nu uitate. Acolo l-am întâlnit pe Nistor Huliu, bătrânul vultur alb al piscurilor imaginare care mă iubea pentru ceea ce eu doar presimțeam că aș putea fi. Misterul curților mele interioare a rămas intact în trecut, în amintire și în prezentul lor continuu, fără ca eu să pot (poate nici nu am vrut) să elucidez ceva din esența lor. Am făcut o ieșire nocturnă în piață ( o curte interioară și ea) și pe lângă zidul prăvălit în umbră al prăvăliei cu băuturi, un tip și-a sclipit cuțitul spre mine. Nu mi-a fost frică pentru că i-am zărit plasa cu cutii de bere și am înțeles că orice i-aș fi spus, chiar și o gângăveală, ar fi înțeles instantaneu ca un frate ce-mi este. În fond el eram tot eu și invers, în versul nopții  periferiei care ne aducee amândurora fericirea. Nu trebuie să te temi niciodată de nimic pentru că totdeauna e vorba de acelaș lucru în orice veche sau nouă alchimie. Îmi beau berea și ascult un cântăreț obsedat de James Dean – n-am nimic cu băiatul ăsta dar au mai fost și alții mult mai valoroși. Sufăr când văd neputința fanteziei de a vedea și alte locuri, întâmplări, alți oameni. Fără poezie  lumea e o ridiche dospită, o înjghebătură gheboasă, ne geometrică, un ghemotoc aruncat la întâmplare în spațiul fără noimă, în marele nothing care știe totul dar de leneș ce este, nu se ostenește să lămurească ceva cuiva. 

SALTUL PISICII 10

Duminică, 21 oct. Ce frig și dureri de șale

pe șalele tânărului scriitor de 54 de ani fără nci un fir de păr alb, Notorius! În interviul luat aseară de Eugenia Vodă nu am avut ce să-i reproșez. Părea (era!) autentic. Cât de mult îmi voi schimba în bine părerea despre el? Aș face bine să notez ambianța meteo în timp ce fierbe oala mare cu legume pentru marea salată beuf pentru că altfel nu voi mai reuși să reconstitui nimic din cerul dimineții: dimineață rece dar însorită, puțin înnorată și puțin vântoasă; prin spărtura geometrică a ferestrei cuhniei, aburul iese împreună cu fumul de tutun. Spuneam despre Notorius că m-a șocat pozitiv și m-a derutat și el ca orice aparență. Ce poate scoate în aparență un scriitor decât o parte din interiorul lui? Abia acum am cunoscut latura lui umană – o suprafață interiorizată, scoasă la lumină de tocșou. La fel de sofisticate sunt toate lucrurile care se arată din când în când, pentru scurt timp unei priviri întâmplătoare cum am privit eu o mică parte din interviu. Iată câteva dintre ideile lui: ”atunci când te duci te duci de tot, cu cărți și cu tot ce ai fost. De ce mai scriu? Îmi place enorm să scriu. Trec pe lângă lucruri ca pe lângă mistere și trag cu urechea uimit la ușa lor, încercând să aflu ce e dincolo. Deși am succes și sunt tradus, tot nu sunt fericit, pentru că suntem cu toții etern nemulțumiți de noi. Sunt suficiente elemente care - mi arată că nu gândește altfel decât mine. Atunci de ce n-a reușit să mă vrăjească și să mă cucerească așa cum a făcut Radu Petrescu? Probabil că buba e la mine: am citit eu jurnalul lui Notorius pe care zice că-l ține de la 17 ani și are deja o grosime de peste o jumătate de metru ? El spune că un jurnal nu e un notar al realității exteriorare ci un înregistrator al fulgurațiilor psihice necenzurate de logică (cuvintele mele). Dacă-mi va plăcea jurnalul lui înseamnă că toată literatura lumii tinde să devenă un jurnal și atât. Și poate nu e absurd. Ce rost mai are să inventezi jocuri logice când totul nu e, poate de la început, decât un joc ilogic? Sau a cărui logică ne scapă deși e jocul nostru vita.. Nu mai am muștar pentru salată și cobor în valul mării de nori gri – umezi, în care e scufundată complet lumea blocurilor – Am îngropat-o adânc pe Fatam, șefu! Mă anunță fără să-l întreb Hristu, băiatul blocului. – Bine! Îi spun înghițindu-mi nodul din gât. Cumpăr ultimii șalăi, nerealizând că fiind mulți, mici, plini de solzișoare și mățișoare voi avea de furcă. ”Șalăuți” le-a zis vânzătoarea dar a trebuit să le tai căpuțurile cu ochișori cam mari și cam ciudați și codițele și înoătătoarele care m-au înțepat dureros, ca de obicei. După ce termin toată treaba, un uruit de avion mă atrage în logia nordică și apuc să-l văd fugind rapid cu o stea înfrunte și cu o coadă albă, de cometă. Se grăbește să ajungă undeva, de unde se va întoarce tot în viteză, cum fac cei doi motănei negri din balcon în cuhnie și înapoi – treburi ale vieții care se repetă după propriile ei morți, ocupând vechile nișe și tabieturi. Pe ”Planeta Animalelor”, popândăul care iese din aceeași gaură după câteva decenii, pare acelaș dar nu este.

 Luni, 22 oct.- E cam toamnă, nu-i așa?

mă adresez Adrianei S. o colegă, damă fină, înainte de acoborâ cu noapte-n cap cele 16 trepte de sub chepeng, spre chilie. Adevărat grăiesc, ca un pustnic, că Adriana e o ființă îngerească ca și sora mea Ariadna și că e cam toamnă azi, cu lumină încotoșmănată într-o coajă groasă de nori gri, ca o nucă. Neavând chef de scris corectez jurnalul expedițiilor mele la marginea Saharei și a Orientului. Citesc scrisoarea lui Amoc: e ocupat cu multe lucruri ce țin de exterior – adică de relații care îi sunt specifice. Și interiorul are relații: la prima vedere cele exterioare le sunt ierarhic superioare și pare că deciziile luate acolo trag spre ele interioarele dar la fel de adevărat poate fi că în centrul nevăzut se îmbină pârghiile tuturor forțelor. Deci există Un Singur Lucru, împărțit arbitrar de noi, în interior și exterior. Seara primesc ca pe o lovitură în tâmplă strigătul cucuvelei care miaună ca o pisică a nopții izbind fereastra cuhniei neapărată decât de plasa pentru țânțari. E al naibii de toamnă și de frig și intru în cameradormitor să fac culcuș din gambe calde pisoilor și să ascult răgetele lui Horia Brenciu care în suficiența lui afonă, hirsută îl imită pe Frank Sinatra. dacă mă voi împăca cu Notorius reușind să-l înțeleg până la urmă în nimicnicia anonimatului meu, cu Horică niciodată! 1. Ah m-au încins pisoii! Merg la baie:  extraterestrul care mă privește din oglindă cu ochi mari, dilatați, rotunzi,  are cred, sub pielea lui de metal, cip uri cu care ascultă melodii terestre de dragoste. Are cam multe proceduri de aplicat ca să se simtă om adevărat - extraterestrul sunt eu. 2. E ora când vinul negru mov, ca urechile motanilor mei, mă ia pe după gât și-și face efectul. Fumul iese singur prin fereastră, printre melodiil vechi și bune, ca și vinul.  E ora când beat, îmi  vine să dau telefoane dar mă abțin, și când arțarii își exhibă ultimele foșnete pe anul ăsta. Nici tu mie, nici eu ție, nu ne suntem aproape. 3. Îmi văd în geamul ferestrei, vechea mea coamă nărăvașă, ninsă de norocul de a exista încă. Mă văd în geam cum fumez pe sub coama sură ca fumul colibei bătrâne, pe muntele înzăpezit, în noaptea timpului. Toate dorm somn fără vise și neștiind sau neinteresându-le  că mâine va fi o nouă zi sclipitoare. 4. Mă doare melodia blândă a nopții, când tu ești moartă și vie în inima mea iar timpul e ars ca fachir în piețe. Mă doare încă pe mine, cel plecat și neîntors din naive bunecredințe înșelate.

24 oct. Dimineața (griul ei mai adânc și mai întunecat

decât verdele palid) e  oglinda inimii mele. Totul nu e decât o reflectare, un joc de oglinzi, care nu-și va da seama niciodată de asta, oricât de sclipitor ar fi. Nu mă mir că în curtea interioară și-a făcut apariția un Mare Narval Alb, oprit sub marele castan numit de mine de mulți ani, ”Muntele”. E  femelă! M-a consolat șeful împăieturilor când l-am întrebat de ce nu are dinte. Are un dinte interior, a vrut el să facă un spirit de glumă dar eu i-am răspuns că nu pot exista narvali fără dinte și inorogi fără corn . A scrie despre așa ceva (deși în general ceea ce este nu se vede), înseamnă a fi poet. Poate  că asta sunt măcar în aceste clipe; mă apuc să transcriu niște poeme acum, pentru că nu merge să transcrii oricând orice.. 1. Cum să-mi duc viața liniștit înainte când tu ești moartă Fatam, cum să reintru în somnolența tabieturilor, a repetițiilor senine, cum să mai fac exerciții cu ganterele ca să mă simt puternic, cum, să mă mai bucur de aroma cafelei și a tabacului și să-mi pun o cămașă frumoasă, nouă, bărbătească când lacrimi clipocesc în pieptul meu din inima-mi înspinată? Îmi mușc limba și privesc narvalul butaforic din curtea clădirii cu împăieturi. Tu ești vie în inima mea. Mă sfâșie gheara amintirii și nu curge sânge!Vom fi cândva din nou fericiți împreună , în tărâmurile încă îndepărtate. Silueta acestui neașteptat narval alb în curtea interioară a acestei țări a munților verzi, nu știu de ce, mă alină.

   28 oct. Dacă trăind numai în acțiune nu ai timp

 să gândești, să citești, să scrii, nu înseamnă că arta e ne trăire, minciună inutilă, anonimă, ci e  trăire nobilă, detașată de durerea materiei atât de vulnerabile. Mizeria din cuhnie în timp ce pregătesc chifteluțe de curcan e mizeria oricărei creații, cât de modestă ar fi ea. La sfârșit se face curățenie. Nu-mi doream altceva azi decât să mă delectez cu peisajele lui Ion Andreescu văzute de ochiul acela rar care apare uneori prin univers în locuri unde te nu aștepți -  al lui Meister Pleșu. Am făcut-o seara târziu și m-am  bucurat că avem în ADN ul neamului astfel de spirite.

    28 oct. Împăratul Marc Aureliu mi-a dărâmat cu coada

dintr-o mișcare scurtă, rapidă scrumiera  suvenir din Kalimantan și ea a căzut și s-a spart, împrăștiind pe gresie mucuri și  cenușă - asta e tot rămâne din orice ardere și orice istorie înainte de a fi aruncată la coș ultima așchie. O mică întâmplare fără semnificație pentru altcineva decât pentru mine. Totuși acest memorabil moment casnic al sfârșitului tragic al unei forme  familiare îl înregistrez în registrul anonimatului meu. Rămâne o mare cantitate de necunoscut în orice existență, fie ea notorie fie complet anonimă. Rămâne enorm de mult anonimat în notorietate și există degeaba, ca și când n-ar exista, celebrități locale orbitoare. Mă preocupă anonimatul nu sub aspect editorial ci ca problemă de singurătate. Mi se pare ciudat să-ți rezolvi singurătatea prin afabilitatea  unei mulțimi necunoscute, străine, care te aplaudă și-ți confirmă existența. Înregistrez: la prima oră, ziua a fost umedă, noroasă, ploiasă peste arțarii mai mult verzi decât galbeni sub cerul gri, cu guguștiuc gri pe cablu; alarma matizului a urlat până au venit vecinii să mă anunțe și au mai fost și alte nepotriveli mărunte sub cerul neclar, cu urzeli de stratus fără direcție, cu muzică indecisă în cuhnie: dincolo de nori e-o rază de lumină, nu-mi cer iertare pentru tot ce am făcut.  E bine să ai puterea să nu comunici, să nu te exteriorizezi, să nu-ți divulgi tristețea  - te vei confesa poate odată și odată, cuiva, despre această clipă grea și aceea-ți va fi recompensa, chiar dacă va veni prea târziu. E bine dacă poți accepta acest clivaj absurd, inadecvarea unei părți plasate doar puțin strâmb în întregul ei, deși totul pare armonios la suprafață, să accepți iar și iar  dovada că neantul nu are nevoie de nimic, nici de tine nici de el. Ce poți face atunci e să bei vin negru, să gătești mâncare de cartofi, să pui aspiratorul și mopul, pentru că ai trei ființe neajutorate, nevinovate și iubitoare de îngrijit și ele sunt darurile tale mult mai bogate decât cerzi, ale prezentului și viitorului tău. N-ar trebui să înșir rânduri atât de strâmbe, de urâte, chiar dacă  norii galbeni din logia nordică nu sunt benigni, ci răi, ucigași de frunze întârziate în verdele frigului de toamnă când ar fi mai bine să fiu mort deja, liniștit. Când capul cade încet, se apleacă, se duce în jos, iar noaptea în sus se duce, sedusă de întuneric, împreună cu lumea luminii,/ Când limba ceasului nu mai are oase, ci doar carne moale, de moluscă marină, nu mai știi cine ești, ce ești și e bine.

 29 oct. Plouă de dimineață. Lumină minată de întuneric

 de mină. Ieri am vaccinat motanii și nefiind alergici, nu li s-a umflat capul. N-am mai șmotruit, am citit Pitoresc și melancolie de Pleșu. Autorul e un jucăuș: încearcă să ascundă dincolo de un paravanul minuscul al modestiei  un mare poet, ca în bancul cu elefantul care s-a ascuns în cireș pentru că are ochii mici și roșii. Picăturile de ploaie strivite de betonul aleilor sunt  la fel de mari cât frunzele moarte. Narvalul din curtea interioară e alb ca laptele sau ca zăpada. Albul nu e simplu – e comuniunea celorlalte culori. Dintre animale, cameleonul e maestrul manevrării pigmenților. E un curcubeu sau poate mai mult: limba lui atinge ținta în 30 de milisecunde și mimează vegetalul unei frunze atât de bine încât tremură pe creangă ca să pară o frunză bătută de vânt. Patria camaleonilor e Madagascarul unde sunt venerați ca zei și temuți ca diavoli. Ca zoolog neconvențional, văd în ei niște dinozauri în miniatură. Tot în Madagascar trăiește și maimuțica Ay Ay descrisă în 1872 ca rozător deși e lemurian. Ea ciocănește arborii, apoi ascultă și aude cu auzul ei ascuțit  mișcarea larvelor sub scoarță. Acolo e considerată cobe care anunță moartea, ca la noi cucuveaua. Oare aude cum se mișcă dincolo de aparență răul, cum vine el tiptil pe dedesubt? De când gătesc am început să înțeleg fițele și exchibiționismul femeilor. Bărbaților le e ușor să hoinărească dar femeile, sclavele oalelor încinse și ale maternității care odată declanșată nu le mai lasă libertate până la moarte, ele reușesc totuși să înveselească lumea. Aparentele lor capricii ascund arta de a evada  din orice carceră materială sau cum spunea (cine? ) de a evada cu închisoare cu tot.

         Marți 30 oct. Dimineață ploioasă și rece rămasă așa de azinoapte,

 când ploaia nu s-a oprit decât o oră –  mi-a povestit vecinul cu chip obosit care lucrează de noapte și cu care m-am întâlnit sub copertina de sticlă albastră în timp ce-mi desfăceam umbrela. În laborator citesc despre o muscă numită Guzeriplia și aud la radio o reclamă despre Pisica – Cerb -  cardul care face salturi. ”Guzeriplia și pisica cerb” pare titlul unui poem absurd.  Astfel de nume ciudate sunt o dovadă  a vechimii cuvintelor care continuă să se îndepărteze vertiginos de originea lor tot mai greu de aflat.  Guzeripl e un rus de unde vine numele genului de musculiță. A găsi un gen nou pentru știință, fie al unei musculițe necunoscute,  e o glorie pentru un zoolog. Eu nu am reușit decât la nivel de specie. ”Pisica – Cerb se află printre noi!” spune radioul și e o specie nouă de..card. Mă uitam aseară la dinozaurii reconstituiți. – De ce au aceeași culoare și se mișcă așa de încet toate animalele dispărute? M-a întrebat Saschia. – Pentru cât sunt de dispărute.. e bine și atât. Viteza lor de mișcare n-a putut fi reconstituită dar urme de pigmenți au fost găsite pe niște dinozauri cu pene din China. Fizicienii cred că vor putea reconstitui viteza vitezelor care au umblat vreodată prin univers. – Mersi! Vor reconstitui totul, tot universul sau universurile și vor învia toți morții, de orice fel. Se cred noii dumnezei ai lumii. – De unde știi? – De la tine.

     31 oct. Inuman de frig, inumani  și norii verzi,

reci, strepeziți, pe cerul aproape negru al logiei nordice. ”Inuman” e un cuvânt bun dacă ești furnică sau tigru care-ți speli colții în sângele ”ierbivorului nevinovat”. Orice învinovățire e ridicolă. Și orice poetizare zadarnică. Inuman e totul, inclusiv omul, cuvintele trebuie întrebuințate fără patos. Pentru om lumea nu pare să aibe vreun înțeles în absența sufletului; nimic nu poate exista fără Dumnezeu, pentru că el e tot, de sus până jos și în alte direcții și sensuri, numai suflet. Am scris aceste 5 rânduri și voiam să mă opresc din cauza nemulțumirii că nu pot reține timpul ca pe un pește alunecos care-mi scapă și fuge  mereu înapoi. Nu se poate fugi decât înapoi, prin lăsare în urmă a ta, iar timpul nu e decât trecut. Mă îngrozesc cât de neglijent tratăm trecutul care izvorăște de lângă noi (de fapt din noi, din adâncul nostru), cu câtă lipsă de respect lăsăm să se umple de praf amintirile și urmele zborului existării de orice natură. Voiam să mă opresc la cele 5 rânduri dar cerul  ciudat al serii – o cortină de lumină verde pe care zbura un stol de plesiosauri noroși de forma literei V înclinați cu vârful în jos spre stânga ca spre vârtejul absorbant al unei găuri negre m-a îndemnat să iau din nou pixul.  ”Pix” e cuvânt ridicol. Unde ești  Catule, care scriai nu cu pixul ci cu pana : Atât de mult îmi înfierbânt iubirea încât îmi cântă sângele-n artere și-n Libia să plec mă-ncumet, în Libia bogată-n lei năpraznici!? M-a binedispus sănătatea excelentă a motăneilor pe care îi hrănesc cu bobițe de calitate și îi las să bântuie în jungla sufrageriei unde dărâmă sistematic tot ce se poate. Au detonat ca pe un joc de Marocco ulcica cu 30 de pensule fine de pictură ale Saschiei, au dărâmat tărtăcuțele, sticlăria, statuetele papuașe și capacul samovarului gravat cu două litere slave îmbrățișate, încolăcite ca motăneii, în luptele lor frățești atât de strânse încât nu știi unde începe unul și unde se termină celălalt. Sunt două mici pantere negre rătăcite în jungla prezentului acești ciudați mesageri ai întunericului, ai istoriilor  insondabile ale viului și neviului. Elisla telefon:– Ce-ți fac pisoii? –Luptă să cucerească lumea. Cred că au avut un debut greu în viață: singurătate, foame, lipsa educației. Acum au de toate, mai ales iubire – Articolul cel mai deficitar – Oare? Se găsește peste tot, în orice cântec și în orice televizor. – Cum e pe munți? – Frig. A nins.

Lumea  e o discuție, îmi spun, un dialog periculos, pe care singuraticii îl evită tăcând. 1. Mai sunt multe lucruri de spus/ spuse tăcerea, care auzise multe la viața ei, / Mai sunt destule lucruri de privit, / spuse privirea / care văzuse multe la viața ei / și pe Dumnezeu? / Mai sunt destule lucruri de mirosit / spuse mirosul / care mirosise cea mai mică fărâmă de miros / Mai sunt destule lucruri de mângâiat / spuse asprimea / care cunoștea cea mai vagă protuberanță / Mai sunt destule lucruri la ele acasă, care încă n-au plecat spuse vameșul  barierelor, / atât de bătrân încât devenise punctiform, invizibil. / Și m-aș putea opri aici dar continui să gândesc / și neștiind  de unde-mi vine gândirea, n-o cunosc și n-o pot opri. / Noaptea continuă să curgă, / și în ea tăcerea, privirea, și mirosul, / ca un copoi care simte inodorul, / și asprimea care depistează cea mai vagă  delăsare, / și punctul vameș al barierelor formale / și eu, regândind ridicol totul, / când totul e știut, parcurs de miliarde de ori, / pe drumuri tocite  în călătorii / întrerupte doar de banchetele marilor petrecăreți fericiți,/ vii sau morți. Îmi promisesem că nu voi bea mai mult de un pahar și nu voi scrie mai mult de o pagină în seara asta, dar noaptea-i atât de neagră și atât de muzicală singurătatea,  tu atât de departe în lume și-n tine, încât nu mă pot abține: scriu pe șervețele, pe fața de masă, dezlipesc etichete de pe sticle și scriu pe ele, pe rama ușilor dulapului, pe farfurii, pe pereți, pe tavan, pe propria-mi piele, pe gândurile întinse ca cerșafurile pe sârma orelor. Am un sentiment binecunoscut nebunilor incurabili: călăresc cai verzi pe pereți în spitalul de peste drum, visez cu poeții colțului bahic al străzii, mânjind cu pete de cafea nopțile albe,  reinventând împreună o indescifrabilă limbă universală. 2. Problema nu e că am ajuns la fundul sticlei, există butoaie, pivnițe, podgorii nesfârșite, pe nesfârșite coline în soare. Problema nu e că nu mai am hârtie de scris. Există papetării, păduri care vor fi tăiate în ciuda protestelor ecologiștilor. Problema nu e că ploia cade de pe  frunzele  verzi ale arțarilor, pe alte frunze moarte-n grădină, sub care doame somn fără vise  Fatam, că muzica  nu știe sau nu vrea să se oprească, că motăneii needucați fac caca-n chiuvetă. Problema nu e că sunt singur și în această noapte de noiembre,  că s-au dus pe pustii și ziua și noaptea asta, lângă celelalte – vin altele, vin.. VINS, cum scrie pe cârciumile din tablouri, Utrillo. Ar fi doar o problemă: că nu știu unde ești tocmai acum, frumoaso, când trăim o singură viață, în aceeși singură lume.

              Am făcut-o din nou, am comis-o! Am trăit! Anonim, neperpetuat genetic și spiritual, mi-am cărat bolovanul în cârcă, până în piscul neînțelesului, de unde se va prăvăli din nou, pe volanta elipsei nevăzute. Totul se repetă atât de frumos, niciodată la fel, pe muntele ăsta, unde înviază  turtureaua dimineții și moare dulce mierla neagră a nopții. 3. Tu dormi demult la ora asta, te-ai culcat devreme. Ești somnoroasă, ca noaptea, ca luna,  ca apa, care dacă n-ar dormi mult s-ar usca. Fără voi, tu, noapte, lună, apă, cine ar mai hrăni verdeața, cine i-ar mai da lapte de țâță de mâță? (ar muri toți puii orelor feline,). Dormi, slavă domnului, mult, dormi și noaptea și ziua, ce bine! O să fii, veșnic proaspătă, înfloritoare. Pentru că tu dormi, eu cred în nemurire.

      4. Ador vidul ulciorului plin cu vin, / îmi place plinul parfumat al golului lui./ Totu-i un plin ce-l umple. Și cum ar fi ceva posibil / dacă n-ar fi loc destul în imposibil? 5. E toamnă. Ce rost are / să te gândești la depărtări, la trecuturi moarte, la moarte? E toamnă, se bea mult prin cârciumile lui Bacho Via./ E toamnă, plouă placid,/ ca un plâns înăbușit, zadarnic, ridicol./ E toamnă, ce rost are să-ți amintești de mama, și de Fatam,? /Toți avem mame, pisici, prieteni care sunt și nu sunt - deșerturi prin care ne place să hălăduim, / nesuferind că au fost verzi odată. / Bețiile  sunt călătorii uitate,/ amintiri, treceri line peste punți, / în orice sens. / Bea, taci sau cântă! / De nu te-ade nimeni,/ cu atât mai bine!

 Joi, 1 nov. Obiceiul de a împrumuta cărți e o greșeală

 chiar dacă vine din nevoia de comunicare. Faptul că unii nu dau cărțile înapoi e derutatant: împrumut cărți doar celor pe care-i plac suficient ca să merite să fac asta. Dacă nu mi le returnează, or eu nu însemn nimic pentru ei, or ei nu se respectă. Așa am pierdut Pitoresc și melancolie , am cumpărat un alt volum dar am pierdut vechile sublinieri. Ar trebui să am un exemplar pentru prima lectură și câte unul nou la fiecare recitire. Am subliniat în noul volum: la greci și la romani Natura e asociată următoarei mitologii: Afrodita, Venus, Selene (luna), Diana – stăpâna nimfelor, sunt una și aceeași cu Natura – Mumă care are ca fii amorul (Eros), moartea (Thanathos), somnul (Hypnos), uitarea (Lethe) și bătrânețea (Geras). (La Di Ana nu se manifestă semne ale acestor trăsături împreună, ci mai mult ale Dianei. La Saschia se manifestă în schimb din plin, Hypnos și Lethe). Există o afinitate între natură și zona nocturnă, umedă, vegetală, somnolentă a lumii; natura, chiar în ipostaza ei negativă este, ca și feminitatea, sublimă și e criteriu de selecție a celor puternici. Femeile sunt irezistibile, generoase, de neînțeles și prin asta periculoase, imposibil de captat și captând totul fără încetare. Ceea ce stă ascuns în natură scapă în egală măsură disecției ca și microscopiei. Goethe a înțeles că ascunsul e în ceea ce vedem cu ochiul liber. Nu trebuie decât să vezi bine lucrurile pentru a afla despre ele esențialul..nu există ilustrare mai spectaculoasă a eficienței percepției macroscopice a lumii decât teoria sa despre ”planta originară” din care derivă întregul univers botanic.

Dar oare nu asta am făcut și eu când am început să scriu? Am trecut de la microscopic la macroscopic, am intuit că poezia este în sine, o știință a cunoașterii naturii. Goethe, după Pleșu, credea că ”există suferință și dincolo de om”. Deci totul a fost aflat și a fost spus demult.

   Seara, în melancolia în care sunt scufundat ca într-o ceață de când am venit de la Sinay cu Fatam bolnavă, mă ajută relaxarea de cuhnie cu muzică, gătit, scris și motănei. Destul de multe și totuși nu de ajuns. Împăratul Aureliu mă miorlăie cu o voce subțirică la ușă și-l las să intre, să țopăie pe placa de marmură, să inspecteze plasa de la geam prin care se vede și se simte noaptea și ploaia. Sunt patru elemente de observat aici: exteriorul întunecat și umed, interiorul luminos și cald pentru că s-a dat drumul la căldură, tandemul Aurică – Bobiță, primul privind îndelung afară, ascultând ploaia pe frunze și celălalt plictisindu-se iute, aruncându-se ca un acrobat de pe masă pe chiuvetă și cerând din nou ”afară”, în interiorul gangului ( diferite mai sunt aceste două puncte vii și negre cvasiidentice!) și în sfârșit, eu, urmărindu-i cu atenție și iubire. Nu-i cert, sunt copii. Plouă și e toamnă – semne ale abisului care ne dă târcoale sau în adâncul căruia suntem deja și nu realizăm. Natura include și sufletul și gândirea (deși aparent ea s-ar defini tocmai prin separarea ei de rațiune), altfel o privăm de dimensiunea completului și a poeticului. Natura e doar treaptă, trambulină, membrană de sprjin pentru saltul exteriorului din interior și invers, prin aderențe care rupte, ar distruge totul. Amintindu-mi de o lungă și ploioasă seară de noiembrie, în Banat, unde mă aflam pentru câteva zile cu o colegă frumoasă în interes de serviciu, realizez în această seară de noiembrie identică, în care cad picături interminabile pe frunze galbene, că interiorul nu poate fi în primul rând decât trecutul. Mă simțeam singur atunci, eram trist, beat și lucid, (ca dovadă că îmi amintesc perfect), pentru că era toamnă, noapte, picurau sincopat picături pe frunze galbene, ea nu se hotăra să-mi cedeze, cu tot chimismul reciproc indiscutabil; erau ore lungi ca depărtarea în care umblasem împreună pe crestele Pietrei Craiului, printre prăpăstii și vulturi și o trecusem în spate peste vaduri ca să nu-și ude ghetele. Interiorul nu se naște instantaneu. Orice există s-a produs în timp. Interiorul are nevoie de timp ca să se nască, să se închege sub pielița unui prezent. Umbre într-un joc al reflexelor, ce importanță au noaptea asta ploioasă de noiembrie, cu frunze moarte ca Fatam, veselia, melancolia, boala și moartea? Să întreb un copil, un bețiv, un nebun, un bătrân cât lumea? Primul nu cunoaște nici începutul nici sfârșitul, ceilați și-au tăiat punțile iar ultimul deși privește întregul îl vede  deformat de teama sfârșitului. Din nou singur, pe spirala înaltă și adâncă a nedumeririi, în cine și în ce să mă încred? În omul de știință cu viziune îngustă, în filosoful sfâșiat de contrarii, în libertatea care devine chiar din clipa nașterii, o tristă constrângere? Au mai rămas poetul și Dumnezeu. Pe ultimul nu-l pot deranja cu astfel de mărunțișuri, poate chiar erori ale Sale (iubirea, viața, moartea). Rămâne numai săracul (pauperul), neînsemnatul poet, punct invizibil în mărimea lumii. Să fie el singurul ghid pe drumurile mereu date și mereu luate, ale destinului fiecăruia? Dacă nici el nu știe – observ că se cam bâlbâie și se cam chinuie să afle ceva - știu mai multe motăneii negri ca materia de dincolo de lumină, când miros ploaia prin perdea, prin paravanul care separă totul? Pot pretinde asta unor ființe care miros prima ploaie din viețișoara lor? Nu trebuie să afle nimeni nimic, doar să existe simplu. Înțelepciunea e o greșeală. Și nu una oarecare: e Marea Greșeală