ÎN SPATELE MĂȘTII

                                                        ÎN  SPATELE  MĂȘTII

          ( Maimuța goală  de Desmond Morris, Ed. Enciclop., 1991, 202 pag. The naked ape,  1967: 9 ediții )

                                animalul om, văzut de un zoolog (rezumat)

                            moto : De multe ori ne închipuim că ne comportăm conform unui cod abstract și înalt de  principii morale, când în realitate ascultăm de un set de întipăriri pur imitative, adânc înrădăcinat și demult  ”uitat” , la care se adaugă pornirile noastre instinctive, ascunse cu grijă.

       

                                                              Maimuța nr. 193 

(este nudă, are creierul și penisul cel mai mare, este intens vocală, are un acut simț al explorării și și-a conservat toate vechile impulsuri).

   Azi există 193 de specii de maimuțe. 192  sunt păroase;  un zoolog de muzeu care încearcă s-o plaseze în șirul celor 193 de piei, observă că ea nu-și găsește locul nicăieri, fiind obligat s-o așeze la capătul șirului. De ce? Pentru că picioarele sunt prea lungi, brațele prea scurte, laba piciorului este ciudată datorită locomoției deosebite. Dar cel mai mult îi sare în ochi lipsa părului: în afara părului de pe cap și a smocurilor axilare și din jurul organelor genitale, e practic nudă. O haină groasă izolează termic: blana spre deosebire de reptile, menține temperatura corpului ridicată, avantajând mașinăria delicată a proceselor din corp. Numai ceva extrem de important deci, ar fi putut determina dispariția părului și acest lucru este lansarea într-un mediu de viață complet nou. Dar atenție, acest lucru l-au făcut și liliecii care au renunțat la părul de pe aripi dar tot niște șoareci chei (chauve souris) au rămas. Cum și noi am rămas tot maimuțe.

                                                            Aristocrații pădurii

                                                          

   Cei mai vechi strămoși ne-au fost niște mici insectivori nocturni, care se ascundeau de dinozauri printr-un mecanism triplu: talie mică, viață nocturnă, ocrotirea pădurii. Cu timpul, din insectivori, ei au devenit fructivori, ochii s-au mărit și au migrat spre partea frontală a feței, mâinile s-au modificat pentru apucarea hranei și deplasarea în copaci, prin bracare sau brahiație: trecerea unei mâini peste cealaltă, de-a lungul unei crengi. Deci, cam ce făceau strămoșii noștri ca maimuțe fructivore? Stăteau agățați de crengi, ciuguleau din când în când fructele coapte, pe care le deosebeau bine pentru că le percepeau culorile și nuanțele (iată de unde ne vine talentul la pictură!); nu se agitau prea mult și la un moment dat n-au mai avut nevoie de coadă. Trăind la mare înălțime, în coroana unor arbori uriași, nici atacatorii de pe sol nu-i mai interesau mult. Nu aveau nevoie să-și îngroape excrementele (care erau mai puțin mai mirositoare decât ale carnivorelor), ele erau jos, departe iar maimuțele se mutau des.  Erau niște  aristocrați ai pădurii.

                                                De ce am coborât din copaci?

   Motivul a fost schimbarea climei care, devenind mai secetoasă (acum 50 milioane de ani), a făcut ca  pădurile să se reducă foarte mult. Atunci maimuțele au avut de ales: cele care au rămas cramponate de copaci, astăzi sunt pe cale de dispariție împreună cu pădurile (giboni, cimpanzei, gorile, urangutani) - deci era o cale perdantă, iar cele  care au coborât din copaci și s-au aruncat riscant, într-o dublă competiție, și cu carnivorele și cu ierbivorele de pe sol, suntem noi. Ca să supraviețuiască, aceste  maimuțe au fost obligate să devină ucigași mai eficienți decât carnivorele.

                                                              Duplicitari

   Am supraviețuit cu ajutorul creierului mare, al vederii frontale, al verticalității, al mâinilor libere, capabile să țină arme artificiale, al comunicării și cooperării. Totul a început prin crearea unui grup de vânătoare din masculi. Acest lucru a avut implicații majore: femelele au rămas pe loc să crească puii iar masculii trebuiau să revină într-un loc fix –  maimuța rătăcitoare devine una teritorială, trecerea  de la regimul vegetarian la cel prădător, schimbarea modelului sexual și social imprimându-i o dublă personalitate. Cum s-a descurcat această maimuță care nu avea niciuna din dotările performante ale carnivorelor? Nu avea nici urechile lor rotitoare, nici mirosul lor de 100 de ori mai bun, nici ochii incredibil de sensibili la mișcare, nici musculatura și sprintul fulgerător al felinelor, nici rezitența de alegători, nici dinții puternici ai canidelor. Carnivorele au un echipament senzorial de prima clasă și o conformație somatică atletică; pentru ele, actul de a aucide nu este o a doua natură ci prima natură: un câine, oricât de sătul ar fi, tot ”vânează” bățul aruncat de stăpân iar o pisică sare în mod reflex după o pasăre. Sistemul digestiv al carnivorelor permite posturi lungi și mese exagerate: un câine poate înghiți echivalentul unei fripturi de 18 – 20 kg devorate de un om la o singură masă. Lupii pot străbate și 24 km la vânătoare și apoi cară în stomac sau în gură, hrană la pui și femele (ca și câinii și hienele), de aceea se consideră că haita are un stomac comun. Acestea sunt carnivorele specializate. Intensa activitate atletică din timpul vânătorii e urmată de o perioadă de mare lene și relaxare.

   Trăsăturile primatelor culegătoare de fructe sunt: o vedere în culori și a detaliilor, miros și auz slab ( au urechi mici și imobile), gust rafinat, dietă variată și puternic aromată. Corpul lor e bun pentru cățărat dar nu au sprint  și nici rezistență; sunt mai mult acrobate decât atletice. Popt să apuce cu mâinile dar nu pot să sfâșie cu ghearele și dinții. Concluzia: a ucide, nu este o trăsătură nativă esențială, la primate. Hrănirea se întinde pe o bună parte a zilei, nu postesc îndelungat, ci duc o viață de gustări non stop. Hrana lor e statică, așteaptă nemișcată într-un loc, să fie culeasă. Grupul nu se desparte ca să caute hrană și fiecare membru urmărește mișcările celorlalți; stau împreună doar pentru că o maimuță solitară e vulnerabilă; acesta este un procedeu total necarnivor – neavând nevoie de spirit de cooperare, competiția și dominarea sunt sporturile lor preferate. Duc o existență destul de localizată (gorilele nu străbat mai mult de o jumătate de km), pe când unele carnivore mari străbat chiar și 80 km, de unde se întorc în câteva zile cu hrana ”acasă”. Deci afectuosul ”acasă”, e de origine carnivoră nu ierbivoră, actul reîntoarcerii la un cămin stabil fiind tipic carnivorelor. Primatele duc o viață de hoinăreală care nu presupune o interacțiune agresivă între ele - își fac culcușul la întâmplare, unde le prinde noaptea.

                                                          Haremul și cuplul

     Într-un grup de vânători, maimuțele au fost obligate să-și dezvolte instinctul de a comunica și coopera cu alți semeni, expresiile faciale și vocalizările s-au complicat, prezența armelor letale a dezvoltat puternice semnale de inhibare a atacurilor din interiorul grupului iar existența unui cămin fix,  a obligat grupul să devenă mai agresiv față de alte grupuri (germenele războaielor de mai târziu).

    Vânătoarea,  presupunând urmărirea vânatului departe de casă, a diminuat instinctul primatelor de a nu-și părăsi niciodată grupul. Spre deosebire de carnivore, grupul vânătorilor e alcătuit numai din masculi iar femelele rămân mult timp acasă, din cauză că puii au o periodă foarte lungă de dependență. Astfel rolul sexelor a devenit mai distinct. Acest lucru se află în profundă contradicție cu firea masculilor primatelor: cum să-și lase un mascul viril haremul de femele, neprotejate timp îndelungat? Așa s-a ajuns la cuplu, la monogamie,  la o legătură afectivă, la ”îndrăgostire”. Cuplul nu este invenția primatelor, există cupluri la multe grupuri zoologice dar maimuțele nu aveau așa ceva, ele aveau haremuri. Pentru noua comunitate de vânători, cuplul rezolvă multe probleme majore: femela rămâne credincioasă masculului (soțului) ei, care pleacă la vânătoare liniștit, nu se mai bate pentru femele iar progenitura neajutortată, beneficiază de sprijinul ambilor părinți, rivalitatea sexuală acută dintrte masculi e atenuată, se dezvoltă spiritul de cooperare: și masculii mai slabi capătă un rol central, nu mai sunt aruncați la periferie, cum se întâmplă la majoritatea primatelor. La atenuarea aceastei surse de neînțelegeri se adaugă prezența armelor letale, care-i obligă pe masculii vânători să reducă la maximum certurile.

                                               Încă niște milioane de ani

ne mai trebuiesc pentru a deveni oameni. Până atunci rămânem doar niște maimuțe goale. De ce și cum? Procesul de umanizare nu este complet încheiat: tot ce ni s-a întâmplat până acum sunt modificări biologice de bază,  genetice, nu culturale. Un om incult nu e încă om, e tot animal.  Trebuie să citească, să guste arta de dragul artei (știința e o parte a culturii, există o artă a culturii și o știință a artei), să nu se gândească numai la parvenirea animalică. Dar poate-i pretindem prea mult în acest moment.  Dacă activitățile noastre de bază – hrănirea, teama, agresivitatea, sexul, grija față de pui - s-ar fi dezvoltat prin mijloace culturale, nu genetice, le-am fi putut controla și adapta mai bine formidabilelor progrese tehnologice; din păcate  am ratat – progresul a fost exclusiv genetic iar genetica are nevoie de milioane de ani ca să prindă din urmă cultura.  Ce am făcut și facem noi în continuare, cu o penibilă perseverență?: ne-am înclinat în mod repetat capul în fața naturii nostre animalice și am admis tacit, existența fiarei complexe care se agită în noi.  Iar dacă unul  se revoltă și spune lucrurilor pe nume, e executat fără milă. E greu, e imposibil deocamdată, să facem societățile noastre să prospere, fără să se ciocnească de cerințele noastre animalice fundamentale.

                                                       Marea denudare

   Fosilele nu dau informații despre piele și păr și atunci e greu de stabilit când s-a produs ”marea denudare”. Trebuie să căutăm informații indirecte. De exmplu în fenomenul numit neotenie: la naștere, puiul de cimpanzeu are corpul aproape lipsit de păr (are doar pe cap) iar fața este destul de netedă și asemănătoare cu a omului. Care să fi fost valoarea nudității, ca să merite să fie selectată? O puternică infestare cu paraziți (căpușe, purici, gândaci), dat fiind că acum locuiau stabil în aceeași vizuină? Există sute de specii de mamifere de vizuină carte nu și-au lepădat părul. Unii spun că maimuțele vânători se murdăreau atât de mult în timpul hrănirii încât au renunțat la blană ca vulturii pleșuvi care-și bagă capul în hoituri, la penele de pe gât. Alții spun că nefiindu-i frig decât noaptea când făcea focul, n-a mai avut nevoie de blană ( pe vremea lui Mikluho Maklay papuașii umblau goi și făceau focul sub hamac noaptea ca să se încălzească). Altă ipoteză este că înainte de a fi vânător, omul a avut o fază acvatică și n-a mai avut nevoie de păr decât pe cap, ca să se apere de soare; în sprijinul ipotezei sunt firele de păr orientate spre șira spinării și grăsimea subcutanată ca a maiferelor acvatice. Ipoteza cărții privind pierderea părului este o tendință socială legată de sexualitate: pielea nudă și fină a femelelor fiind un important stimul erotic excitant, care cimentează cuplul. Ipoteza cărții nu e și cea mai comună, aceasta fiind răcorirea; e adevărat că supraîncălzirea în timpul alergării după vânat, e diminuată prin acoperirea pielii cu o peliculă generoasă de lichid care se avaporă de pe membrele încordate și de pe trunchiul gol (mai ales că numărul glandelor sudoripare a crescut) dar ipoteza nu rezistă: nici un animal din câmp deschis, de mărimea noastră, nu și-a pierdut blana.

   Concluzia până acum, ar fi că, în pofida progreselor culturale care au luat-o mult înaintea celor genetice, în adâncul sufletului nostru am rămas niște biete maimuțe. Nude. Despre care, un zoolog  are multe de spus.

Veneam din munți

1 nov. Parcă mă parașutez când ies la gheenă

 sau mai frumos spus, în logia nordică, fiindcă arțarii mei frumoși au fost mutilați: li s-au tăiat pletele iar plopul cel mare a fost retezat de la jumătate; plutesc pe deasupra unei lumi retezate, defrișate de tot ce se străduise să producă în materie de ascuns și de umbră, în decenii. Nu înțeleg de unde vine lăcomia de lup a lui Snegurică: imediat ce mă ridic, vine și îmi absoarbe cu tot corpul căldura corpului, exact cum fură mâncarea Frustei și mângâierile mele noaptea, când îl confund cu Ochi de Aur. Am făcut ordine în bibliotecă și am aruncat câteva cărți, fiindcă totul e aruncare, sculptură prin îndepărtarea vechiului, a prisosului. Așa s-a născut lumea și de aceea există moarte – un deșeu al fasonării artistice a lumii. Adrian Bejan de la Duke University e autorul teoriei constructale,  teorie opusă teoriei fractaliilor lui Mandelbrot. După Bejan, unele fluide curg mai ușor pe anumite căi de mai mare acces, fie că e vorba de aer, apă, sevă, sânge, fluxuri electrice sau calorice. Generarea configurațiilor de curgere e un fenomen universal, asta fiind teoria (legea) constructală; conform ei, natura nu distruge ci construiește ceea ce vedem: numele de fractal al lui Mandelbrot din ”Fractal Geometry of Nature” vine de la frangere – a frânge, pe când teoria lui Bejan se bazează  pe a construi – construere.  O fracționare repetată la infinit, generează un obiect fractal dar dacă algoritmul se repetă doar de un anumit număr de ori, obiectul nu mai e fractal, devine euclidian: arborele pulmonar se ramifică doar de 23 de ori, arborii din pădure sau arborii  rețelelor hidrografice se ramifică de și mai puține ori. Plămânul desenează un arbore ca și curgerea apei în deșert. Vegetația este produsul configurației de curgere, ca și o rețea deltaică a unui fluviu. În jocul cu mingea, ”curgerea” ei dinspre o poartă spre cealaltă este facilitată sau frânată de jucătorii cu intenții contrare, ceea ce se întâmplă și în designul unei societăți globalizate.

  Dar ce se întâmplă cu ceea ce rămâne în urma construirii? Trecutul se reconfigurează, se redistribuie în masa deșeului? Așa se spunea și despre vid și despre ADN ul ”parazitar”. Nu mai rămâne nimic în resturile acestei ”spălări” în mișcare? Mocanii extrag din zer tot felul de bunătăți. În zer e răspunsul tuturor întrebărilor, el păstrează amprenta brânzei; dacă e vreo brânză în a exista.

   2 nov. Timiș se pronunța Tamiș, înainte de sosirea

 slavilor, am citit într-un documentar despre Timișoara. Pare probabil, dacă ne gândim cum a devenit Mureșul, Maris. Numele de Timișoara poate să fi fost adus de la Timișul de Sus și Timișul de Jos, din Țara Bârsei, de unde au plecat ciobanii la iernat în Banat. Sextil Pușcariu în ”Brașovul de altădată”, afirmă că Tomoș se trage din Tămaș - trebuie să văd ce e cu Tămaș, Tomoiagă, Tomohaci. Alte cuvinte cu aceeași rădăcină sunt a tămădui, tămășag sau tălmășag (a glumi) și tămâie (thymanea în greacă). A tăia, tăiere, în latină e taliare. Tomografie îl conține chiar pe tomo. Pe monede găsite în cetatea Tomis, se află numele și chipul uni personaj considerat eroul fondator al cetății: se numea Tomoc sau Tomos. Cei mai mulți consideră că numele cetății provine de la Tomiris, cunoscuta învingătoare a și mai cunoscutului Cyrus - Jordanes scrie că Tomiris a întemeiat cetatea care-i poartă numele. Dar dacă Tomos a fost un strămoș al lui Tomiris? Deși nu știu cum ajung unii să explice diferite rădăcini și din ce limbă le traduc, citesc așa, ca o mică joacă inocentă, că Tomiris poate veni de la tomi care înseamnă belșug, bunăstare, că poate veni de la Istros Stomos - Gurile Istrului sau de la tomu: cruce (orice tăietură perpendiculară pe alta e o cruce), plus iris care înseamnă și strălucire și zeița curcubeului;  numele de Tomos putea fi dus în Dobrogea de un păstor transhumant, sau se putea naște pe loc,  în aceleași condiții și prin aceleași mecanisme ca Tomoș, în sudestul transilvan – biologii numesc asta convergență, fenomen pe care unii lingviști l-au adoptat în explicarea așa zisei uniuni a limbilor balcanice.  Tomoș e un cuvânt scurt dar mie intuiția îmi spune că e format din două părți. Cea mai interesantă explicație îmi pare a fi cea a rădăcinilor monosilabice (morfeme stem): consoane însoțite de diverse vocale: de exemplu, cu vocala a avem Ma, Ta, La, Ba, în care a este înlocuit ușor cu ă, o, e, i. Pe  tă îl găsim în tăciune, pe te în stea, pe ti în sticlă și sticli, toate însemnând foc, lumină. Astfel Tomoș poate însemna și focul sacru al moșului. Faptul că tumșs în letonă, tamsus în lituaniană, tomaros în iliră și tāmas în sanscrită înseamnă exact invers, adică întuneric poate fi explicat ca antonim - înțeles inversat. La ta, din taur și tare – care înseamnă forță, e suficientă adăugarea unui ș înainte, ca să dea șters, știrb, sterben - a muri, sturm – furtună, în germană. Prin mici adaugări se nasc cuvinte noi: dacă la apă pui s înainte iese supă, dacă pui z iese zupe, dacă pui ză iese zăpadă, dacă adaugi un r la abu – iese abur – recunosc că e un joc al minții, căruia eu nu-i rezist. Acest țintar e jucat de medicul Lucian Iosif Cueșdean în Istoria antică a neamului românesc.

   Cuvântul verigă conține o monosilabă stem care pleacă de la consoanele v și r, între care se introduce o vocală iar diferitele cuvintele apărute, au acelaș sens: gaură, gol și (sau), modul de a fi create: a vârî, vârf, vierme (varma în massagetă sfredel), virgină, viril, verigă.

   Primul care a acreditat ideea momosilabelor stem purtătoare de înțeles a fost Hans Krahe (1949) care consideră că numele râurilor din Europa spun o poveste, că sistemul hirdonimic european este o limbă a locuitorilor malurilor de râuri. Ideea ne privește direct pe noi românii, cuvântul ruʼman traducându-se ”om de pe râu”. Dacă ar e un sinonim al lui rʼu (râu sau apă) atunci  armâni, arieșeni, arieni, argeșeni, sunt cu toții, locuitori ai râurilor. Cueșdean, cercetând limbajul metaforic al morfemelor stem a ajuns departe, în Punjab; mulți zic că e exagerat de departe dar eu ca naturalist nu neg nici teoria derivei continentelor nici formarea speciilor prin izolare geografică și nici evoluția organelor printr-un ”drum” în timp, cu păstrarea ”stofei” inițiale. Într-o viziune arealistică și istorică (asemănătoare cu ceea ce demonstrează speciile zoologice), e posibil ca româna vorbită în neolitic să aibe azi o copie fidelă în limba urmașilor massageților din Punjab. Cueșdean a studiat dicționarul Punjab English și a găsit 2000 de cuvinte care conțin nu numai rădăcini românești, ci și tulpini și frunze și fructe, pentru  că sute de cuvinte sunt mai curat românești decât cele din Europa latinofonă. Dacă Alexandru Macedon a creat în Punjab un spațiu macedonean (prin căsătoria a 10.000 de soldați ai lui cu indience), cu 400 de ani înainte de Traian și Decebal, de ce nu s-ar fi întâmplat asta și mult mai demult? Istoria se repetă.  Îmi place abisalitatea istoriei în care e destul loc dacă nu chiar o lege, pentru fenomene vijelioase și extrem de vaste și consider că un cercetătoe lipsit de curaj nu e un cercetător, ci o biată găină proastă. Altă rădăcină care duce la cuvinte ce definesc un gol și care-l conține pe r ca și verigă, sunt variantele lui bor: bortă, burtă, brocan, burduf. Aceste cuvinte nu pot proveni din bulgară unde nu găsim mai mult de 10 cuvinte cu bor (apud Cueșdean), pe când în română sunt 500. Bulgara nu este o limbă originală, cu rădăcini proprii și organicitate, nu își poate da singură explicații pentru orice, cum nu este nici franceza, cu o vechime de doar 200 de ani, născută din stâlcirea dialectului normand. Româna e mai mult decât o limbă, este un grai, în care totul e organic iar cuvintele prin miezul lor comun, pot fi răsucite în fel și chip și sensul rămâne.

   Iată variantele logic posibile după Mihai Vinereanu (2008) de formare a limbii române: 1. Origine latină cu 20% cuvinte latine și 80% împrumuturi; o astfel de ”creolizare” ar fi dus la alt aspect lexical, morfologic și sintactic, la pierderea completă a flexiunii morfologice, cum se observă în engleză, pe când româna are o morfologie foarte bogată atât la declinarea substantivelor cât și la conjugări. 2. Origine latină, cu doar 700 de cuvinte autohtone (tracodacice plus slave); acest procent insuficient ar fi avut aceleași efecte ca și acelea menționate mai sus. 3. Origine traco dacă, cu influențe latine, slave, și altele – varianta cea mai logică. Asemănarea cu latina este efectul fondului comun, traco italo celt, influențele fiind mai mult lexicale, fără efecte deosebite în structura morfosintactică. Chiar și elmentele latine sunt în majoritate introduse ulterior în română, dintr-un fond comun și altor limbi, prin intermediul bisericii creștine, ca elemente de civilizație sau categorii gramaticale închise, ca prepoziții, conjuncții, adverbe. Deci e probabil ca peste 70% să fie elemente lexicale tradiționale tracodace. La această concluzie s-a ajuns prin cercetarea a peste 100 de limbi, prin metoda prezenței / absenței lexemului echivalent în alte limbi indoeuropene. Astfel apă nu provine din aqua, pentru că are echivalente fonosemantice în persană ( ob), în paștună (obă), în sanscrită (apa), iar gol nu vine din slavul golŭ, ci este protoindoeuropean, pentru că există guolis – gaură, vizuină, în lituaniană, guoʼla – cuib, vizuină în letonă, goleos – gaură, groapă, în greacă și hollow – gol, găunos, în engleză.

  Există pericolul confuziilor omonimice și al falselor polisemii, după cum ilustrează George Rusnac în explicarea ertonată a numelui Moldova prin Moldava cu dava dacică, deși chiar noi avem cuvântul moldă iar nemții pe Mulde ambele înseamnând albie. Totuși, după mine, o concluzie statistică e greu de combătut.

   3 nov. După Herodot, regii traci îl venerau pe Hermes

pe care păstorii îl numeau Armes sau Sarmis iar după Densușianu, pe monezile vechi din Transilvania este figurat chipul regelui Arimus sau Armes; romanii îi numeau sarmați pe toți locuitorii Sciției europene, populații a căror divinitate tutelară era Sarmis. Numele românizat al lui Hermes ar fi Armeș, purtător de armă. Dar armele dacilor erau unelte (seceri, coase) transformate în arme. Falx dacica, la plural dacorum falcibus, erau, după Marcus Cornelius Fronto romphaea traco iliră, sabie curbă de 2 metri lungime și falx dacica, mai scurtă decât media; plus pumnalul curb și cu zimți, temuta sica.  

   Probabil că mocan vine de la bâta numită și moacă dar deocamdată n-am găsit multe despre acest cuvânt. Dicționarul numește mocan locuitorul român (cioban), din regiunea muntoasă. Există dansul mocănașul inspirat din viața pastorală în Moldova și Dobrogea dar și o horă numită mocănița soția mocanului  Am dat întâmplător, peste două nume de mocani Păcurariu și Turcu. Mocanii transhumanți numeau Dobrogea, Turchia și e probabil ca numele de Valea Turcului și muntele Turcu (1834 m) din zona Săcele, să fi fost dat de transhumanții îmbogățiți în Turchia – Dobrogea, care au devenit proprietarii acestor locuri fără ca numele să aibe legătură cu turcii otomani. Așa arată coaja mincinoasă a lucrurilor. Peste tot unde trăiesc ciobani de oi, găsim toponime cu ”de Sus și de Jos, Mare și Mic: Săticul de Sus și de Jos, Gârda de Sus, Tămașu Mare și Mic, Piatra Mare, Șura Mare, Piatra Mică - Valea Rea, Lupșa, Ursoaia ș. a. Păstorii au rămas legați de existența lor autohtonă, poate nu atât prin luciditate cât prin ceva visceral, propriu, numit tradiție (neuitarea trecutului). Ciobanii erau primordiali, nu  simpli: făceau artă din cioplitul lemnului și până și pe un antic clește de fierărie s-a găsit un fin ornament în formă de frunze. Ceramica cu picturi geometrice, florale, zoomorfe, demonstrează o incontestabilă dragoste pentru frumos. Erau și foarte muzicali.

   4 nov. Știi cum se numește ciobanul care și-a pierdut

   oile? Wireless! Cât mă costă tătăcuțele? – mă întrteabă Speologul pe care-l auzisem bocănind prin pod și apoi îl privisem cum se lasă să alunece ca un copil pe balustradă, până în ușa mea deschisă, ca să-și ia tigvele de care i-am scris pe wireless

- Nimic. O să mă plătești ca și până acum. În reviste. Cum să iau bani cuiva căruia-i plac tărtăcuțele?

- Îs faine. Zi-mi și mie ce sunt de fapt, dovleci sau castraveți?

- Cucurbitacee. Există muntele Curcúbăta în Apuseni.

- Zău, îmi spui tu mie? Am fost și pe Curcubăta Mare și pe cea Mică! Am văzut turme mari de oi și herghelii libere pe-acolo. Știi cum numesc moții ăia stânele? Mutături. La cel mult o săptămână, strunga e mutată ca să târlească alt teren

– Să-l târlească...

– Să-l îngrașe. Ce mai știi de tărtăcuță?

- Se mai numește tigvă, tâlv sau tâlfă. Tigva literar vorbind, e craniu sau țeastă, tâlvul e folosit la sacoaterea vinului din butoi prin aspirare; tâlvan e un om înalt, dar e și termen geografic:  Tâlva, în Banat, e o culme netedă, prelungă

- Am fost pe Tâlva Golețului. Deci e o singură specie?

- La noi sunt două: Lagenaria vulgaris și Lagenaria gourda. Cuvântul tikva există și în bulgară și în sanscrită.

- Zău? Păi nu e doar o plantă care crește pe vrej?

- Ba da, o plantă târâtoare, agățătoare, cu flori albe și fructe mari, gălbui la maturitate – tigvele; în unele locuri se numește lupoaică

- De ce?

- Asta o știu cel mai bine ciobanii care cunosc și lupii și buruienile

Veneam din munți 3

27 oct. Saga Tomoșoilor. M-ar tenta să o reconstitui

   dar mi-aș cere imposibilul.  Toma Alimoș poate fi citit și Toma al Moșului. Sau, prescurtat, Tomoș. De altfel și Almașul se poate citi Al moșului; e vorba de o moșie mai mare sau mai mică. Chiar și Toma (de la tomein - a tăia), e o felie din ceva, în cazul ăsta o felie din moșia moșului. Sofia mi-a spus că dintre cei 16 copii ai Paraschivei Tomoșoiu, numai bunicul Iancu a moștenit meseria de postăvar (boiangiu) a tatălui său Radu, de aceea era supranumit Iancu Boiangiul. Dintre frații bunicului, tata nu și-l mai amintește decât pe Ion zis Bator sau Batâr, fiindcă era foarte voinic și pe Constantin zis Cociu după numele unui boier grec cu care semăna. Cociu e singurul care a rămas în casa bătrânească, foarte mare, cu cârciumă închiriată pentru baluri și nunți. Tomoșoaia avea o moșie a ei, în câmpie la Grădișteanca, unde Bator era administrator.

  Moise (Moșe) vine de la Moș? Dar Mogoș ce înseamnă? Am citit undeva că Tăma în limba  tracilor ar însemna ginere. De unde știu cei ce scriu așa ceva? Mie nu-mi pasă că ei sunt considerați bolnavi, victime ale omonimiilor și falselor polisemii lingvistice. Mie-mi place jocul  minții în lumea cuvintelor. Am o fire inventivă, care altfel se plictisește pe lume.

      28 oct. Avem tot ce ne trebuie cu noi, în noi.

   Numai că nu știm unde să căutăm la nevoie, în clipa în care o necesitate ne cere ceva cu intensitate, ca o pompă de vid. Suntem (ca tot ce există), imense și condensate depozite sedimentare; dacă n-ar fi așa nici n-am putea exista, ca niște degete împinse prin membrana elastică a trecutului, în prezentul convențional. Când dorim ceva nou, până la urmă constatăm că el exista deja, uitat prin vreo cămară (chiar și electronică) și acest vechi, e mai de calitate decât surogatul numit nou.

   E încă foarte frumos afară pentru această dată. Din Mitologie română de Romulus Vulcănescu (altă carte dăruită de Speolog), aflu de ”pietrele colibate” (stânci surplombate, cu baza la sol, unde se adăposteau și se mai adăpostesc, ciobanii și turiștii de ploaie iar numele vine probabil de la colibă) și de tipurile de locuințe din paleoliticul superior: locuințele mici, bordeiele și locuințe mari, de tipul șurei, unde se adăposteau familiile matriarhale sau patriarhale, cu vatra pe mijloc. De aceea se numește așa muntele Șura Mare din munții Piatra Mare? În Paleoliticul Superior se formează comportamentele magico mitologice legate de vânătoare, domesticirea și creșterea animalelor. Totemul este legat de cosmogeografia locală. În dendrolatria pre dacilor predomina totemul bradului. Zoototemuri de bază erau bourul și lupul. Traian a închinat lui Zeus Cassios la Antiohia, un corn de bour îmbrăcat în aur, din tezaurul dacic. Despre rithonul de la Poroina nu știu nimic altceva decât că există și am văzut un desen. Dacă aș scrie saga Tomoșoilor aș putea-o intitula Stâna din vis.

  De câteva zile motanii au făcut rocada: vine la mine Snegură Vodă, la distanța la care-l pot atinge iar Ochi de Aur se culcă la picioarele mele: e sigur pe afecțiunea mea, sau e o nouă dovadă de generozitate a acestui tip ciudat și plin de personalitate față de fratele lui mai mic și mai prost (mai speriat de viață)?

   29 oct. 11 decese la prima mare furtună în Europa de Nord.

  Câte tipuri de fobii sunt? Multe: cei care se tem de absolut tot, se numesc panofobi; cei ce se tem de negru – melanofobi, de alb - leucofobi, de a fi singuri – autofobi, de căsătorie – gamofobi, de a adormi – somnofobi, de greutăți materiale – obsesofobi, de urâțenie – cacofobi, de imperfecțiune – telofobi, de doctori – iatrofobi, de dragoste – filofobi, de viteză – tahofobi, de femei frumoase – venustrafobi, de ploaie – ombrofobi, de oglinzi – catoptrofobi, de pisici – felinofobi, ailurofobi sau gatafobi, de a vorbi în public – glosofobi, de dezordine – ataxofobi, de tunete și fulgere – astrafobi, de obiecte ascuțite – aichnofobi, de zbor – pteromerhanofobi, de eșec – atichifobi, de imperfecțiunea propriului corp  – dismorfofobi.

  Dismorfofobia sau TDC (tulburare dismorfo corporală), neputința de a te place, mă încearcă și pe mine uneori. Definiție: preocupare extremă pentru un anumit defect fizic, imaginar sau minor; numele acestei fobii a fost propus în 1886 de Morselli dar a fost recunoscută formal în 1997, când a fost inclusă în Manualul de diagnosticare și statistică a tulburărilor mentale somatomorfe. Persoanele atinse de ea, trăiesc sentimentul de urâțenie, au stimă de sine scăzută, evită oglinzile, se privesc în orice suprafață care reflectă; prin cronicizare ajung la izolare socială, depresie majoră, apelează la chirurgie plastică inutilă; 29% au tentaive de suicid. Dar lucrurile nu se opresc aici, pentru că boala maschează de fapt o problemă mai serioasă. Mulți oameni (mai ales femeile) se uită des în oglindă și în orice suprafață care reflectă iar relația de dragoste / ură cu oglinzile e probabil generală. În timpul ”atacului” de dismorfofobie te simți lipsit de speranță, urât, ai gânduri dușmănoase la adresa ta. Ca și mine, acest gen de oameni nu se lasă fotografiat, nu se poate ”conecta”, se simte exclus de grup, nu se relaxeaxă ușor. Majoritatea sunt perfecționiști, au pretenții mari de la ei și își judecă realizările după standarde foarte aspre: pentru ei perfect înseamnă perfect, vor tot sau nimic. Pentru că dacă nu arată și nu fac lucruri perfecte consideră că nu au dreptul să fie acceptați și iubiți de alții. Și ei tocmai asta vor. Când lucrurile se agravează se ajunge la amputări și tendințe suicidare (de obicei nepuse în practică). În această situație de proscris, ajungi fie din cauză că ai fost abuzat în copilărie (nu e cazul meu), fie din cauza unor traume severe, generatoare de sentimente profund dureroase, ce nu pot fi exteriorizate. Știu că mama a pierdut-o pe singura ei soră, Gina, moartă de meningită la 20 de ani. Asta ne-a traumatizat și pe noi copiii, când am aflat povestea. Dar mie nu mi-a murit nimeni foarte apropiat. Cred că e problema de hipersensibilitate: am suferit cumplit când am ucis o vrabie cu praștia (am pus um măr pădureț în praștie și am doborât-o de pe creangă – avea un strop de sânge în cioc – a doua zi era complet devorată de furnici, în pădure), apoi am suferit din cauza a două femei care m-au refuzat când asta conta cel mai mult în viața mea. Și cam asta e tot. A fost suficient ca să fiu devastat definitiv sufletește de acele taifunuri de furie, tristețe, rușine, însingurare? Printre alte cauze care te împiedică să faci față, să nu te poți separta de durere, e și lipsa (poate genetică) de serotonină. Masculii produc cam cu 50% mai multă decât femelele (totuși, când a fost nevoie, nu m-am putut plânge de lipsă de virilitate). Se recomandă psihoterapia sau în cazul meu, o femeie frumoasă dar mai ales comprehensivă. Asta am găsit la Frusta, care totuși, azi în metrou, m-a enervat: văzută din față era frumoasă ca o mască japoneză, cu față albă, păr bogat, negru, drept, buze cărnoase perfect conturate cu ruj roșu, dinți ca perlele și năsuc mic și rotund care în mod ciudat, din profil era perfect drept; m-a enervat că s-a poziționat din lateral, cu fața mascată de păr și nu i-am văzut decât unghiile ca niște gheare, date cu lac roșu și i-am auzit vocea care făcea firmații aspre, virile, despre viața de cuplu. Să fie sănătoasă!

  Neagoe Tomoșoiu a fost fondator al cenaclului literar Junimea, al Ateneului Român, al Societății pentru învățătura poporului și al Societății de arme, gimnastică și dare la semn. În afară de Nicolae Nicoleanu a mai avut ca pseudonime: San – Huang – Ki și Tschao – Wan - Ki. Opera lui de bază este Poezii, 1865. Se  mai poate spune despre el că nu a fost decât un mocan (unul înarmat cu  boată sau moacă, de unde probabil numele de mocan)? De ce nu? Și poeții au dreptul să dea la moacă, la o adică.

Veneam din munți sălbatici 2

         23 oct. Azi, cămila a îngenunchiat pe birou în fața mea,

   în timp ce reciteam învățăturile Maestrului. E cam obosită cămila asta, o am de câțiva ani; nu are decât două picioare, pe cele din spate, dar are o coadă zdravănă, pe care, împreună cu picioarele, se proptește ca pe un tripod, când își înalță spre norii din tavan (iar am pete de la ploaie!), capul mic, triunghiular, fără ochi și fără creier și gâtul lung, musculos, de girafă. Nu e bactriană, e dromader, are o cocoașă triunghiulară, ca o piramidă în vedere laterală, dar azi a îngenunchiat spre mine cu fața, într-o temenea, sprijinindu-se pe curbura colțuroasă a gâtului, invitându-mă la o călătorie oriunde dorește inima mea – o călătorie calmă, legănată. Că e un origami de 7 cm lungime, făcut într-o ședință de Consiliu Științific dintr-o filă de blok notes cu liniatură matematică, nu mai contează. E o vahána, un vehicul al zeilor, chiar dacă e dromader și nu cal sau bou, cum era firesc, dată fiind originea mea montană, la mocanii hiperboreeni bogați în turme. În acest ludus interior în care mă antrenez  pentru arena supraviețuirii zilnice, azi am ales ca armă de luptă, rețeaua unui Retiarius ideatic, sugerată de un cuvânt din rândurile de sus: matematică. Poate să-și permită să se considere mathematikoi, unul care nu știe nici măcar aritmetică ci poate doar un pchic de aritmică și asimetrie? Nu știu. Sunt atins de o bucurie inexplicabilă (sau poate da?) ca și când aș fi deja în treapta a doua a noviciatului, după ce am dat proba tăcerii; am fost ascultător spășit, acusmatic, am suportat tratamentele dure și am fost servitorul respectuos al Ierarhiei, obligat să-mi înfrânez curiozitatea și imaginația. Acum, că am mai aflat câte ceva, după ce mi s-a dat la o parte cortina care ascundea și templul și misterele și pe Magister (care și-a ridicat mantia și mi-a arătat genunchiul lui de aur sclipitor), ar trebui poate să tac și să nu mai spun nimic, să am un bou pe limbă. Mai am încă de învățat multă fizică  înainte de a trece la metafizică și legile care guvernează psihicul, înainte de metapsihică. Mathematikoi autointitulat, ca regii gitani, o voi lua de la început cu cele mai simple elemente ale geometriei, cu punctul: (am făcut un ochi punctiform cu pixul, dromaderului, pe cel stâng) și cu liniile drepte, întretăiate (între-tăiate dar nedureros), de pe fila de matematică; rectitudinea absolută a fiecărei linii, e un exemplu de cum îți poți păstra demnitatea și speranța, cum poți construi fără nici o concesie, prin poziționare geomteric corectă, locuințe pentru numerele atotștiutoare, pentru tot ce există în exteriorul tău; în aceste încăperi cu fațadă pătrată dar cu interior cubic, numerele pătrund de bunăvoie și cântă, ca Apollon Hiperboreeanul, ca Orfeu tracul, ca Zamolxe, speologul misterelor muzicale și cum făcea probabil și Maestrul Ordinului Pitagoreic.

    Vorbeam aseară cu Frusta, în timp ce ascultam concertul de coarde al formației Quatuor Belcea:

  - Nu ți se pare nostim că tracii, la orice întâlnire oficială, militară, politică sau socială își spuneau părerea în versuri cântate?

  - Ba da, era o lălăială...dar ei erau niște curajoși și niște cântăcioși, nu niște căcăcioși, ca motanii! Cred că Aureolus și Snegură Vodă s-au spurcat la chiuvetă, că-mi vine un miros de tigru!

   Știu de ce Frusta i-a zis Snegură, lui Negruț: pentru că eu am inversat literele când i-am scris culoarea  pe certificatul veterinar și a ieșit negur, în loc de negru. S-ar putea ca tracii să fi fost și foarte ironici, cam, ca moroșenii care știu să râdă dar să și țână cuțâtul la chicior pentru a fi la îndemână în caz că se uită fʼo unuʼ urât la ei.

   Rânesc după fiarele mele, dau cu șprei de baie și cu mireasma iubirii, mai puternică decât oricfe damf și astfel pot asculta în continuare concertul celebrei familii Belcea, români virtuozi de valoare internațională, aflați la distanță cosmică de regii de șatră care ne-au făcut de baftă în Yoropa, sau de hoții de tablouri pe care îi reneg cu severitatea indiferenței ucigătoare, ca și pe hoții de buzunare și cumpărărtorii de sentimente și nu-mi pasă că mi-i fac pe toți dușmani de moarte - Maestrul m-a învățat să-mi apăr turma și să închid bine poarta stânei mele contra lupilor și furilor.

Veneam din munți sălbatici 1.

  Bună ziua dragă Necunoscutule (titlu de poem?)

   Voi grupa ceea ce mai scriu,  sub acest titlu provizoriu, fără o succesiune strictă, încercând să mă sincronizez cu ziua respectivă. Evident că toate au o legătură în timp și spațiu, chiar dacă nici eu și nici eventualul meu lector de ocazie, nu o putem cunoaște. Mulțumesc (multum est!).

      10 iunie. Veneam din munți sălbatici, de departe,

 după zeci de ore de urcușuri abrupte și coborâșuri bruște spre lacuri glaciare de o rotunjime perfectă; de acolo coboram spre lumea omului prin vegetația care cucerise definitiv, anihilase amintirea balaurilor de piatră ai grohotișurilor. Eram bărbați puternici în inconștiența noastră, îmbătați de iluzia că putem învinge împreună totul. În pustietățile verticale de unde veneam, făcusem eforturi supraomenești escaladând vârfuri și văi, murați de ploi ciobănești, imuni la atacul ursului feroce care ucisese un cal - l-am văzut umflat, cu copitele în sus, pentru că ursul nu-i mâncase decât ficatul și bojocii; integritatea noastră ne dovedea că eram foarte vii și puternici, deși nu era vorba atât de mușchi cât de rezistență sufletească; năzuiam să ajungem acasă, jos, undeva, chiar dacă nu știam cum arată această casă presupusă, care s-a dovedit a fi un canton părăsit, o cabană fără geamuri, fără paturi, dar cu podea de lemn uscată, pe care am întins paie și am bătut în cuie în fereastră, o haină veche de pădurar. Ne aflam de bunăvoie în ținutul ciobanilor uitați de lume, al vânătorilor de urși și al braconierilor. A doua zi, după ce am mâncat o ciorbă de brânză (apă fiartă în care am pus brânză grasă și pită uscată, după rețeta tăietorilor de lemne), am continuat coborârea lungă printre stâne rare, unde se bea țuică tare, și se mânca mămăligă fierbinte cu caș, ofrande oferite drumeților cerului, cum îi numeau pe străinii de loc, bărboșii zâmbitori dar iuți de cuțit la cea mai vagă jignire scăpată din neatenție- demnitatea lor sclipitoare nu suporta vreo o umbră. Ne priveam în privirea lor ca într-o oglindă și ne continuam drumul la vale, tot mai bine dispuși, printre poiene cucerite de iarba stânii, prin pajiști cu măcriș și păpădii trecute, al căror puf ne gâdila nările, îmbătați de tinerețe și frăție eternă. Ne simțeam și noi, ca și oamenii tăpșanelor dintre nori, niște copii de zei ai acestor munți ai noștri dintotdeauna, pentru totdeauna.

   Și totuși, seara scăpătată pe pragul nopții care ne-a prins pe valea sălașelor miniere părăsite, avea o forță misterioasă care ne-a frânt cerbicia; părăsirea care plutea în rama ferestrelor goale, în rugina utilajelor (roți care nu se vor mai roti niciodată, osii, șasiuri, volane care nu vor mai ține nici o direcție), pârâul susurând de unul singur în van, au mușcat din iluzia noastră mai puternic decât fiarele care ne-au dat târcoale. Ne-am îmbătat intenționat, cât am putut de repede, cu tot ce aveam în dotare dar nici asta nu ne-a mai redat încrederea. Ne amăgisem că moartea e un mărunțiș evitabil și chiar improbabil dar noaptea petrecută în odăile abandonate, cu paturi de fier ruginit și saltele mucegăite, ne-a înmuiat, ne-a arătat că viața n-are importanță și că muntele însuși poate muri de o moarte mai rea ca moartea, numită părăsire.

  Am retrăit toate astea în seara asta tot mai umedă, mai întunecată, fără să știu ce a declanșat reaprinderea amintirilor. Dacă universul e hibrid - jumătate piatră, materie, mișcare, mecanică, jumătate imaginație - așa sunt și eu.

        22 oct. În iunie am scris că veneam din munți

  sălbatici, de departe. Nu era un vis, am retrăit cu ochii dechiși aminitirea unei expediții în munții cei mai nordici ai țării noastre montane, ciuntită de răutatea separatoare și amestecătoare a istoriei. M-am născut într-un oraș de cîmpie, Orașul Ploilor și multă vreme n-am știut că sunt un  muntean și încă unul dintre cei vechi (dar asta nu e nimic deosebit, Blaga scrie că toți românii sunt carpatini și eu îi dau dreptate). Oare să cred că mi-am mai lămurit puțin originile, după ce duminică, făcând împreună cu Frusta un drum până în Orașul Pitit, unde sunt pitiți toți ai mei, ne-am delectat cu vechile noastre scormoniri genealogice, o preocupare moștenită de la tata și probabil ne întâmplătoare, apropos de ce scriam în iunie despre părăsire.

   Dar nu la asta mă gândeam de dimineață când mă îndreptam spre Big să iau metroul, ci despre..un pisoi, doi pisoi. Primul e Ochi de Aur al meu, care, imediat ce m-am ridicat în capul oaselor s-a așezat pe locul cald și când l-am salutat în șoaptă ca să n-o trezim pe Frusta, a întins botul și m-a pupat insistent, profitând de momentul intim pe întuneric; nu m-a pupat pe pe nas ca de obicei, ci pe buza de sus; a fost ceva prea intim între om și animal și m-am retras jenat de atâta dărnicie. Dacă codul genetic a păstrat aproape toată istoria naturală a ființelor, poate că am pierdut părăsind lumea animală, o uriașă cantitate de iubire. Am pierdut-o noi, deși ea a rămas în toate animalele și e atât de impresionantă încât a ucide câini vagabonzi, e o crimă abominabilă. Ăsta a fost primul pisoi. Al doilea pisoi e cel care plângea în același ”melc” de cărămidă cu tomberoane, în care nasc cățelele părăsite de toți; plângea disperat, ca un nenorocit de copil, lepădat după ce a fost făcut; dacă nu se oprea câteva clipe și nu auzeam o femeie vorbid cu el, îl luam și-l duceam Frustei – așa am făcut cu mulți pisoi. Nu poți continua să exiști părăsind o nenorocire uriașă, pe care tu ai putea-o anihila atât de ușor. A lepăda de la tine ceva început de tine, crescut în tine și scos pe lume, e o mare porcărie. Dacă la întoarcerea de la muzeul împăietiurilor pisoiul e tot acolo, îl înfiez!

   Apropos de porcărie și lepădare, ieri am întâlnit într-un context abisal și intim, două nume: Lepădatu și Purcărea. Cu timpul a trebuit să recunosc că sunt atras irezistibil de cuvinte, ca și de nori. Ce noroc că ele sunt mai rezistente în fața destrămării decât norii!

  Spuneam că duminică, în Orașul Pitit, unde sora mea Sophía Bătrânca a dat o masă pentru că și-a vopsit casa de la marghinea pădurii Trei Văi, ca o cabană de lux dintr-o stațiune montană, am avut o discuție plăcută despre originele misterioase ale neamului nostru. Știam de la tata de o bunică a lui, Tămășoaia, al cărui neam de ciobani credeam că au avut pășuni pe muscelele Tămașul Mare sau Mic din Paitra Craiului. Sophía știa mai multe: această străbunică se numea exact, Paraschiva Tomoșoiu și aveau un munte al lor, lângă Brașov. M-am uitat pe niște hărți dar n-am găsit muntele așa că am căutat pe net și am găsit la numele Tomoșoiu, pe Neagoe Tomoșoiu, pseudonim al poetului Nicolae Nicoleanu (1835 – 1871) din Cernatul Săcelelor, de lângă Brașov. Pe o hartă turistică a muntelui Piatra Mare, am găsit și râul Tomoș și râul Cernatu. Ce bine și ce plăcut, să am o pistă care duce mult dincolo de 1835! Am citit câteva rânduri interesante într-un sonet al lui Neagoe Tomoșoiu: Suferința poateʼnfige ghiara ei ceaʼnveninată / Pʼal meu sân cuprins de flăcări, - nu voi plânge nici-o-dată, / Căci sălbaticul meu suflet râde de nefericiri. // Suferință, gheară, suflet sălbatic? Am moștenit de la ei violența de cuget, exprimată prin cam aceleași cuvinte? O să mai citesc din Tomoșoiu, poate descopăr cum se împacă blândețea mea față de animale și violența mea față de oamenii răi, cei care mint, fură și ucid, de cele mai multe ori fără să fie nevoie.

  Aseară am ascultat multe clipuri pline de ritm, ale formației Șue Paparude. L-am văzut pe Mihai Câmpineanu cum se zguduie din tot corpul, în ritmul de o perseverență mecanică, neînduplecată; mare păcat că Dumnezeu lovește în astfel de creatori! Inima e un instrument cu ritm autonom. Nu cumva ritmul propriei muzici i-a bruiat ritmul cardiac?