SALTUL PISICII 37

6 iun. Am ajuns acasă la Saskia și motani la 2 noaptea,

  după cinci ore de zbor cu o hardughie uriașă dar fragilă: o cutie de plastic cu compartimente ca  interiorul unui frigider și niște aripi de tinichea inflamabilă la exterior. În Lubnatsi un puști m-a lăsat să fumez în wc contra a 15 euro și asta numai pentru că crut ii sunt prieteni adevărați cu  nâmor ii deși în trecut ne-am ucis unii pe alții cu tot ce am avut mai tăios și mai eficient: iatagane, topoare săbii, ștreanguri și otrăvuri.

   7 iun. Am șmotruit toată ziua călărit de motani.

Bobutz l-a întrecut în greutate pe frate său, pentru că fură mâncare de la gura Saskiei, dar Aurică al meu, m-a recunoscut cu un miorlăit mirat, după o lună de absență. Din nou în chilialaborator: îmi aranjez cochiliile, pietrele și colecția de excremente uscate aduse din pustiuri, de pe țărmuri și munți. România e Raiul sculptat în aur verde, umezeala e mirul – vis încarnat al Maicii Domnului, pe care nu știm să-l apreciem.

- Voi nu aveți nevoie de nimic. Puneți o sămânță în pământ și sunteți bogați și fericiți, îmi spunea  un nacoram, pe vremea când nu verificasem câtă dreptate are. Poate că așa sunt toate în viață: ai fericirea și nu știi că o ai decât după ce pleci departe și plătești aproape cu viața pentru călătorie, ca să afli că o aveai în locul de unde ai plecat.

  Seara, radioul de cuhnie zice că ploile torențiale au creat probleme în NV țării iar cele 50 de posturi hidrometeo arată cod galben de vreme rea pentru 10 zile. Privesc pe fereastră și văd conopide albe, verze verzi, albăstrui, vegetații celeste generoase care ne fericesc teritoriul cu promnisiuni sincere, de cele mai multe ori ținute: ploi torențiale, tunete, fulgere, furtuni cu multă apă. Regnului umed din cer îi corespunde regnul vegetal de pe pământul blagoslovit de soartă. Simt mana cerească prin toți porii, după ce m-a ars ariditatea și m-a supt deshidratarea. Oamenii acelor locuri sunt eroi chiar dacă nu-și dau seama cum nu-și dădea seama zeița de Tia Libreh, unde ea baleta în vântul nemilos cu fuste vaporoase care nu-i ascundeau ci îi evidențiau secretele. Arțarii se bucură ca niște copii de tunetele și fulgerele promițătoare de ploaie, Radu Lupu interpretează magistral Beethowen și Brahms iar Daniel Goiți născut la Reșița și devenit celebru în America, interpretează genial concertul nr. 2 de Rahmaninov. Daniel a îngenunchiat departele ca pe un bicisnic ”aproape” și așa se întâmplă de multe ori: orice departe și orice necunoscut sunt niște banalități plasate în inaccesibil iar cele mai mari mistere sunt  niște simplități bine ascunse.

  9 iun. Am prea aproape în memorie deșertul

ca să nu mă gândesc, când văd mulțimea copacilor și a  norilor, cât de scump plătită e libertatea orizonturilor: cu moartea vegetației. Tihna noastră de toate zilele e o tihnă blândă, tihna nomazilor e o una aspră.  Uneori îmi e frică de prea marele dar făcut nouă de Pronie și de care noi ne batem joc. Îi tentez pe motani cu balconul unde am plasă de sârmă și eu stau în cuhnye și-mi adimr cumpărăturile ieftine din piață: un ceas de ”aur” cu curea de piele ecologică  de 25 de lei și un ceas deșteptător de 5 lei, cu baterie cu tot. Nu avem nevoie de aur și de piele de ființă ucisă pentru plăcerea noastră atavică, de vânători. Dacă acceptăm plasticul din interiorul avioanelor de ce n-am elimina ipocrizia de a purta obiecte de piele?  Suntem inconsecvenți, ilogici și de aici vin toate relele lumii: nu știm să fim modești. Când am venit din piață am trecut prin grădina prin care se plimba vecinul Miki, ”tatăl” motanului Norocel, care a preluat hobby ul de grădinar al domnului Spirescu, plecat pe spiralele eternității. Dincolo de gardul de aluminiu e mormântul Fatamei, care își doarme somnul de veci în grădină, în marea catedrală a marilor copaci cu mierle. Mormântul ei e deci o biserică iar norii albi din cerul albastru sunt îngerii din lumea cealaltă - a fericirii. Saltul ei brusc în moarte, e simbolul saltului terminal al întregii vieți nebune de nefericire. N-am prea găsit definiții ale morții, ci mai mult ale vieții, deși poate că ea e ușor de explicat rece, științific, ca un final secvențial al unui program genetic. Numai că noi, viețuitoarele nu existăm prin logică și explicații, ci prin trăire iar în universul trăirii acționează alte legi decât cele științifice, capătă importanță gesturile, atitudinile, subiectivitatea exacerbată. În lumea trăirii funcționează o altfel de economie, o altă rigurozitate, în care risipa e monstruoasă iar frumusețea are valoare incomensurabilă. În aceste meleaguri spirituale batjocura trebuie pedepsită cu moartea iar dreptatea și prietenia sunt mai prețioase ca aurul.

   10 iun. Veneam din munți sălbatici, de departe,

 după zeci de ore de urcușuri abrupte și coborâșuri bruște spre lacuri glaciare de o rotunjime cvasiperfectă; de acolo coboram spre lumea omului prin vegetația care părea să fi cucerit definitiv, să fi anihilat amintirea balaurilor de piatră ai grohotișurilor. Eram bărbați puternici în înconștiența noastră, îmbătați de iluzia că putem învinge împreună totul. Cum puteam gândi altfel, când în pustietățile verticale de unde veneam, făcusem față eforturilor supraomenești de a escalada vârfuri și văi, murați de ploi ciobănești și imuni la atacul ursului feroce care ucisese un cal - l-am văzut umflat, cu copitele în sus, pentru că ursul nu-i mâncase decât ficatul  și bojocii.  Integritatea noastră ne dovedea că eram foarte vii și puternici, deși nu era vorba de mușchi ci de rezistență. Năzuiam să ajungem acasă, jos, undeva, chiar dacă nu știam cum arată această casă presupusă, care s-a dovedit a fi un canton părăsit, o cabană fără geamuri, fără paturi, dar cu podea de lemn uscată, pe care am întins paie și am bătut în cuie în fereastră, o haină veche. Ne aflam de bunăvoie în ținutul ciobanilor și tăietorilor de lemne uitați de lume, al vânătorilor de urși și al braconierilor la păstrăvi. A doua zi, după ce am mâncat o ciorbă de brânză (apă fiartă în care am pus brânză grasă și pită uscată), am continuat coborârea lungă. printre stâne rare,  unde puteai mînca o mămăligă fierbinte cu caș și bea o țuică tare, oferită de bărbații bărboși și zâmbitori dar iuți de cuțit la cea mai vagă jignire, clipire strâmbă scăpată din neatenție.  Demnitatea lor sclipitoare nu suporta nici o umbră. Ei se priveau în noi ca într-o oglindă și noi ne continuam drumul la vale, tot mai bine dispuși, printre poiene excedate de iarba stânii, prin pajiști cu măcriș și păpădii trecute, al căror puf ne gâdila nările euforic, făcându-ne să ne simțim tinerețea eternă, frăția inefabilă. Eram și noi, ca și ceilalți bărbați ai tăpșanelopr dintre nori, niște zei ai acestor munți ai noștri pentru totdeauna. Și totuși, seara noptatică ce ne-a prins pe valea cabanelor miniere părăsite, a întrecut amintirea norilor, a circurile glaciare și a potecilor înierbate, senzația de invincibilitate, și ne-a frânt cerbicia. Părăsirea care plutea în rama ferestrelor fără geamuri, în rugina utilajelor – roți care nu se vor mai roti niciodată, osii, șasiuri, volane care nu vor mai ține nici o direcție - pârâul susurând singur în van, au mușcat din iluzia noastră mai puternic decât fiarele care ne-au dat târcoale zile întregi. Nici beția subită, în acord tacit, nu ne-a mai redat încrederea. Ne amăgisem că moartea e un fleac evitabil, chiar improbabil dar noaptea petrecută în camerele abandonate, cu paturi de fier ruginit și saltele mucegăite ne-a înmuiat, ne-a arătat că de fapt viața e un nimic fără importanță și că muntele însuși poate muri de moartea numită părăsire.

  Am retrăit toate astea în seara asta tot mai umedă, mai întunecată, fără să știu ce element a declanșat reaprinderea amintirilor. Se spune că universul e cel puțin pe jumătate, creația minții noastre,  hibrid adică: jumătate piatră, materie, mișcare, mecanică, jumătate imaginație

SALTUL PISICII 32

  24 mart. Vântul urlă ca un lup pe sub ușa de metal

prost montată,  în Banat e  viscol și la noi azi e frig, deși ieri a fost soare. Saskia nu are noroc de plimbarea spre Orașul Pitit pe care o programasem. Motanii au început să se spele singuri deși n-au avut mamă care să-i învețe. Se spală până când devin lucioși, lustruiți, șlefuiți ca niște bibelouri de antracit și această abilitate vine din știința interiorului lor. Saskia și-a revenit binișor, nu mai e absentă iar optimismul meu a luat-o razna: deja mă văd zburând prin nori, pe spinarea unei gâște grase, gâgâind împreună: ga!ga!ga! deasupra munților și pustiurilor. Bobiță face salturi lungi, fulgerătoare, peste colțul patului! Sare de jos, plutește în linie dreaptă pe ipotenuză și aterizează dincolo, ca o rachetă. Perechea de turturele uguie foarte tare pe cablul dintre blocuri. 

- De ce Bobițoiu nu stă la mângâiat ca Aurică? mă întreabă Saskia

- O să vină și el curând, că acum e castrat

- Da, sărăcuțu de el! Da eu o să-l iubesc și așa. Ia zi-mi, cântăreții castrați puteau să facă sex sau nu?

- Puteau, dar nu puteau avea copii

- Nu pierdeau mare lucru! Mai zi-mi ceva de ei

- Nu știu mai mult

- Documentează-te pentru mine bibicule, te rog.

Între timp magnatul rus Boris Berezovski a fost găsit mort ieri, dar nouă puțin ne pasă! Ce făceam noi ieri? ascultam muzică și povești despre castelul Huniazilor și el, magnatul, pierea, cu toată uriașa lui bogăție. Simultaneitatea are zone în care se neglijează cu cruzime, fapt înspăimântător și minunat în acelaș timp. E  rândul lui Aurică să se spele, după ce a zdupăit de pe gemulețul băii, unde a înghețat, pe mașina de spălat. Se încălzește sub mâna mea, cască delicios și se spală până  devine lucios ca un agat șlefuit - prin șlefuire se produce o pojghiță separatoare de o consecvență absolută, între exterior și interior; dincolo de luciu, interiorul își îngrădește complet individualitatea față de exterior, își manifestă independența printr-o încarcerare absolută și benevolă, în el însuși. Saskia și motanii au adormit bolborosind și tresărind în somn, ca niște pessoi ce sunt toți trei. Ia să văd eu pe net, ce găsesc despre castrați. Soliștii castrați proveneau din biserici; dezvoltarea anatomică dereglată hormonal, dădea vocii lor o forță ieșită din comun dar nu numai atât: ea permitea schimbări de ritm și intensitate, tonalități contrastante și ornamentații luxuriante. Azi, ei sunt numiți contratenori, cum au fost: Senesino, Farinelli, Cafarelli (Carlo Broschi), castrați între 7 și 8 ani. Ei nu-și pierdeau virilitatea după ”oroarea de scurtă durată a castrării testiculare” ci dimpotrivă, deveneau cei mai doriți amanți, fiind sterili. Ultimul castrat, Alessandro Moreschi, care a murit în 1922, avea o voce înaltă și flexibilă ca a unei femei dar robustă, puternică, ca a unui bărbat. Un chinez leneș, (nu știu în ce perioadă), primea după extirparea testiculelor, pensie și scutire de muncă (guvernul dorea o limitare demografică). Povestea castraților e mult mai veche: matroanele romane castrau bărbați frumoși, transformați în jucării sexuale. Numai eunucilor li se extirpa și penisul - iată diferența dintre castrați și eunuci. În timpuri și mai vechi, omul primitiv castra tauri, prizonieri și criminali periculoși. Tehnica era următoarea: testiculele erau legate cu o coardă subțire, după care erau tăiate cu o lamă ascuțită și se cauteriza cu vătraiul înroșit; nu li se dădea apă și hrană câteva zile pentru a nu urina și a nu se infecta rana; totuși, 80% mureau; cei care scăpau, erau hrăniți numai cu lichide pentru ca presiunea din vezică să foreze un nou orificiu urinar. N-am înțeles exact aici. Cântăreților numiți castrato, li se extirpau numai testiculele; deși absența testosteronului făcea să dispară pilozitatea facială și ei căpătau șolduri, fese rotunjite și piele catifelată, aveau o erecție chiar mai lungă decât bărbații normali, neavând orgasm ejaculator. Zeul protector al cântăreților castrați era Priap, fiul Afroditei și al lui Dionisos, care suferea de o erecție persistentă fără excitație sexuală. Famenii biblici care se autocastrau din iubire pentru Isus deveniseră la un moment dat atât de mulți, încât Biserica a decretat că nici un bărbat, cu un cât de mic defect fizic (cum ar fi chiar lipsa unui deget de la picior), să nu poată fi hirotonisit. În R.D.G, violatorii erau castrați chimic: li se implanta un mic disc subcutanat care elibera treptat hormoni feminini. N- o să mă învinuiesc atât de mult că flăcăii mei au rămas fără coaie.

    25 - 27 mart. Luni, între dorința de poezie și dorința de a mânca urzici

 au câștigat urzicile. M-am învârtit în cuhnie când pe un picior când pe altul, în rotații sufiste, amintindu-mi câteva rânduri din Paznicul turmelor: ”N-am ambiții, nici dorințe. A fi poet nu e pentru mine o ambiție. E felul meu de a fi singur”. Seara i-am citit Saskiei din aventurile Obergefreiterului Porta și ale namilei zise Micuțul, în povestirea lui Hassel, Ceai negru chinezesc și am râs amândoi cu lacrimi. I-am alintat alternativ pe motanii deveniți brusc calini, rezonabili, după castrare. Aurică e mai vocal decât frate-său; i-am însoțit pe gang, dincolo de ușă, unde începe marele coborâș și marele urcuș al scărilor, pentru că așa fac părinții lor naturali la primele escapade. Marți, zăpada a acoperit totul într-un ultim puseu al iernii. Am străbătut prin viscol traseul spre gaura de vierme, înfășurat în  visare ca un cocon în mătase. M-am așezat pe sacunul cu trei roți în loc de gheare, în chilialaborator. Prin geam nu reușeam să depistez Narvalul Alb, în universul fluid al ninsorii. Dacă n-am visa, unde ne-am mai refugia din chin și monotonie? Dar jocul existării permite să te refugiezi din disconfortul monotoniei în disconfortul acțiunii, ori în neliniștea calmă a poeziei. Felul cum transcrii o ciornă e esențial: nu contează cât de prolix e textul, poți scoate ceva bun dintr-o mizerie dacă ai inspirație când transcrii, sau poți strica un text reușit. Miercuri m-am gândit că  într-o religie poetică, poetul e preotul, cartea de poeme e scriptura, vântul - clopotnița, tunetul - clopotul, trupul - biserica și sufletul e dumnezeu. În seara gri în care ningea, mi-au fugit ca fluturii din cap ideile și am vânat doar imagini și senzații. Nu mi-am mai dorit să încerc să înțeleg ceva, ci doar să exist. A trebuit să cobor în piață, unde ningea dens, umed, impenetrabil. Sus, undeva, dincolo de troposferă, vuia un cvadrimotor. Mi-am spus: acolo sus, oameni ca mine respiră, le bate inima liniștit – un uriaș semn încurajator pentru noi, furnicile terestre.

   1 april. În zori mă simt împăratul lumii abia născute:  

 nori, picături de ploaie, cântec de păsări.. pe măsură ce se luminează, norii devin albaștri, separați în două, față în față, fiecare prevăzuți cu câte un uriaș cioc de pui de pasăre. Pui de pasăre atât de mari?  Universurile – Pui, nu sunt mari? Pe măsură ce mă apropii de gura metroului, rangul meu imperial descrește, până redevin ceea ce sunt (ce sunt?): șobolan de galerie de metrou. În vagon, o fată mănâncă o plăcintă dintr-o pungă; are ten alb mat, ochi albaștri rotunzi, reci, ochi de gâscă. Bagă mâna în pungă și rupe greu câte o bucată elastică, cu degetul mic rășchirat. Face asta de patru ori la rând – îi e foame bietului animal înrobit trupului. Din geanta ei pusă pe jos, iese un colț de ziar pe care scie: N-a avut un motiv anume, s-a sinucis pentru că unii suportă greu existența noastră obișnuită. Vizavi, o brunetă cu  o piele mătăsoasă și o privire limpede, stă pe scaun, înconjurată de trei bărbați care stau în picioare. Pe care-l place? Pe cel cu nas drept, de statuie greacă? Când râde, ea își dezvelește dinții albi de pe maxilar - această parte dură a gurii mi se relevă ca instrument de mâncat. Suntem niște mecanisme dar nu știm din ce angrenaj facem parte și ce menire are. Unul dintre bărbații care-i place poate, e atât de slab încât blugii îmbracă practic un schelet. Nu văd vreo umflătură în dreptul sexului deși se spune că slăbănogii sunt bine dotați. Ce a dorit universul de la noi când ne-a produs? Ne-a produs degeaba? Urc, transportat ca un colet de scara rulantă, drept în sus, spre cerul de deasupra Pieței Gloriei. Îmi plac norii și am convenit demult față de mine, să nu mai găsesc ridicol lucrul ăsta, când există un șir atât de lung de admiratori ai norilor, începând cu Socrate și terminând cu Petru Creția și Radu Petrescu. Observ că pentru unii ca mine, realitatea nu mai poate fi separată de livresc. Lumea a devenit demult, într-o mare măsură, o carte. În curtea interioară, frunzele deja mari, pot fi zărite de aici de sus, de la geam: o creastă de val, din oceanul clorofilei. Pe masa din laborator am 14 pietre dintre care una cât un ou, turtită din trei părți, gălbuie, cu intarsii grena, schițează pe fiecare latură chipuri cu un singur ochi, nas vertical și gură oblică; alta, cât unghia degetului mic, izbitor de asemănătoare cu prima, mimează aceleași chipuri, în aceleași poziții. Fiecare chip, formă încheiată, are în spate o istorie, este rezultatul consensului întâmplărilor și pentru acest lucru merită toată admirația. Dacă lucrurile nu sunt ce par a fi iar aparențele înșală, cum să nu fie așa, când orice suprafață e doar ultima coajă, ce a scos interiorul mai la suprafață din adâncuri? Imediat dincolo de suprafață începe altceva și același lucru în aparență, este mereu altul, pe măsură ce cobori spre centrul lui. Îmi pretind mie și altora simplitate, nesofisticare, ca pe o dovadă de sinceritate, onestitate, dar simplitate nu există – toate sunt foarte complicate pentru că ele au reușit să supraviețuiască prin nesfârșite schimbări și remodelări. Trebuie să ne accceptăm așa cum suntem, unde suntem, în această complicație universală care conține totuși un mare avantaj: posibilități de libertate ascunsă în cotloane, desfășurate pe spiralele nevăzute ale interiorului, dincolo de aparență. Un om complicat nu e un mincinos, ci de cele mai multe ori, prea cinstit. Minte destul aparența, și pentru el.

 

8 apr.  Huellebecq e un Hassel al pornografiei

  și artificializării vieții? Mă-ndoiesc! E doar un pervers refulat în preocupări literare. 

 Nu simt nici o chemare să răscolesc echipamentele părăsite de anul trecut, când m-am întors din Koram. Trag peste o oră de gantere, pe muzică, și mă înviorez. O pală de vânt aduce un stol de fulgi de zăpadă și-i depune pe acoperișul centralei termice subterane - sunt petalele corcodușului înflorit, ascuns dincolo de ziduri, în unghiul mort al privirii. Necunoscutul e intersant pentru că ascunde nu numai pericole mortale potențiale dar și fantasme ademenitoare.

  Nu sunt capabil să vizitez expoziția Corpul Uman: îmi mi-e frică de felul cum poate arăta alcătuirea noastră dincolo de coajă. Citesc pe net despre Huellebecq: depresiv, obsedat de îmbătrânire și impotență, scandalagiu notoriu, a cărui soție a fost ucisă într-un atentat, etc. Posibilitatea este un roman despre timp: povestea lui Daniel 1, umorist de succes, este comentată după 2000 de ani, de clonele sale, D 24 și D 25 - neoumani cvasinemuritori, care nu mai au pasiuni, sunt liniștiți. Nu și fericiți, fiind castrați de sentimentul iubirii. Filmul făcut de D1, intitulat Două muște mai târziu, povestește viața unui om care se distrează omorând muște cu un plici; le ratează de cele mai multe ori. Este un lung-metraj, de trei ore. A doua distracție a acestui bărbat cultivat e, citez, ”să pună fetițe prepubere să-i sugă pula; asta îi reușea mai bine decât cu muștele.” Alt personaj important, este Profetul ..”vizibil obsedat de sâni mari și tufe pubiene bogate, un om cu gusturi simple”, zice autorul.

  Cruzimea sau mila nu mai au sens în singurătatea tragică în care ne petrecem viața. Nici pudoarea, demnitatea, morala, la fel ca în Hassel. După lectură uit greu un om devorat de viu de umanoizi supraviețuitori degradați, care se comportă exact ca o haită de lupi. Cele două căi explorate de autor, primitivismul animalic și virtualitatea, eșuează în găsirea unei rațiuni de a exista: o existență nu conține absolut nimic bun și frumos. Abia aștept să termin cartea, să scap de mizeria asta inteligentă care, cu toată informația de ultimă oră, e tristă, kafkiană. Domnul K. nu va putea fi depășit în literatură.

  Trag din nou tare de gantere, triind printre picături  ”efectele militare” pentru vânătoarea care începe în 8 mai, cu zborul Bükreș - Lubnatsi – Casalba. Am depășit criza opțiunilor? La plecare trec pe la magazinul de pipe, unde am uitat plicul cu filtre din lemn de balsa. De ce mă ocup cu așa ceva, dacă tutunul e nociv? De ce fac ceea ce fac? De ce trăiesc?

  Seara deschid din nou net ul și citesc despre Pârvu II Cantacuzino, văr cu Brâncoveanu, arhitect și pictor de biserici, mort când apăra de turci mânăstirea Comana, unde e și înmormântat (unii zic că acolo e și Vlad Țepeș). Pârvu Mutu Zugravul (monahul Pafnutie al mânăstirii Robaia), care era cu 30 de ani mai bătrân decât Pârvu Cantacuzino, a fost pictorul acestei familii  - în mânăstirea Filipeștii de Pădure a pictat o frescă cu 55! de chipuri de Cantacuzini,; bunicul meu, Iancu R. Pârvu, fratele lui, Bator (Batâr) Pârvu și vărul lor, Dură Pârvu, au avut ca strămoși un Tămáș și un Radu. Iancu R. Pârvu e leit Pârvu Mutu. Întrebarea e: dacă Mutu nu a fost un Cantacuzin, de ce a făcut portretul a 55 de Cantacuzini? Îmi lipsesc niște date.

   Înainte de a adormi împreună cu pisoii, mă joc cu Bobiță, care s-a schimbat după castrare: vine la mine să-mi ceară mângâieri și țorcăie blana de pe burta lui Marc Aureliu ca un pui neînțărcat. Împăratul  se îndepărtează plictisit.

16 apr. Dau muzica tare, mă arunc în mișcare,

încleștat de gantere, aproape că mă sinucid în ritm rapid, dar cu cât vibrez mai intens, cu atât îmi par mai nemișcat. Muzica, mișcarea și gândul, n-ar trebui să aibe suport material, n-ar trebui să se sprijine nici măcar pe un atom. Dumnezeu trebuie să fie absolut imaterial, ca să rămână în exteriorul materiei pe care o prelucrează. Artistic. Există o beție, o nebunie a clarității.

  Terminat ”mizeria” Huellebecq, revin la Hassel și la etimologii: Habotnik, cum îi spuneam vânătorului de șoareci anul trecut în Koram, e un cuvânt care în rusă a devenit habadnik; zic a devenit, fiindcă la noi exista demult, expresia cu haboca – cu sila, forțat iar dacă o aveam, la noi s-a născut cuvântul, adică nu are etimologie necunoscută, cum scrie DEX ul. Lup, în etruscă înseamnă a muri iar lupu înseamnă mort. Dacă lupu era mortul, haita era lumea morților căci zeul morții cu cap de lup al etruscilor este Aita (haita!), care a dat pe Hades la greci. Cuvântul dacic haide l-a dat pe aide în greacă (și turcă?) și înseamnă a te alătura unui grup, adică unei haite; cuvântul luptă vine de la lup, devenind lucta în latină. Numele de Tămáș, care l-a dat pe Toma, Thomas și Tamisa (soră cu Tisa), vine de la dacicul tăma, care înseamnă ginere. Solomonar, cu origine controversată, poate veni și de la zalmonar (mare vrăjitor), de la zalmos – piele, placentă, numită popular și căiță, adică amniosul noului născut. Tracii spuneau noului născut zelmis, de unde a zămisli și slavul zemlia – pământ; bine-nțeles, toate au legătură cu Zalmoxis.

   Mircea la daci înseamnă tată, Ababa, mamă; aga l-a dat pe agos în greacă, însemnând conducător; în cuvântul agatârși (cei mai vechi locuitori ai Transilvaniei), care extrăgeau fier, thirsus înseamnă toiag, probabil de fier, de unde sceptru; noi avem cuvântul târș - sigur că e o mare distanță de la târș la sceptru dar nu e imposibil.

   Băiat vine de la îmbăiat; dacii îmbăiau băieți sub un an, într-un râu înghețat iar cei care nu mureau, erau îm băieți sau botezați. Cuvântului lingură (ceva care se linge în gură), latinii îi spun lingula, nepăstrând originea compusă, ci preluîndu-l ca atare de la daci. S-o luăm cu haboca și să exclamăm hibrid: haiteți cu lingula îmbăieți, că avem bunătăți la masă! Sută l-a dat pe Satem  în persana veche și pe Suto în protoslavă, aceasta fiind grupa limbilor: dacă (română), sanscrită, iliră, limbile balto slave și calabreza. Centum (Kentum) cuprinde limbi cu multe k și g: greaca, latina, celta, germana veche. Dialectele, din lingua nostra romanesca, s-au diferențiat și au devenit limbi, cu 2500 de ani înainte de Cristos.

    Pe la prânz a apărut primul fluture și primul vârtej de praf. Untișorul sau sălățica (Ficaria verna), din curtea interioară, are frunze fragede și flori galbene, carnale. Trag tare de fiare în ultimul timp; poate prea tare, ca să-mi cârpesc spărtura nevăzută, de sub linia de plutire. O vizitatoare coboară din limuzina albă de Brașov și-și pozează copilul călare pe Narvalul Alb. E o mare diferență de talie între călăreț și bidiviu - le-ar sta bine într-o pânză de Dali.

   

SALTUL PISICII 31

12- 14 mart. Cu capul pe mână, privesc aburul din marea oală

 în care fierb sfecla roșie și mă simt norocos că am dat de cartea vieții mele de cititor, în timpul vieții mele. Sunt fericit că mi s-a permis mie, un punct anonim, să aflu că a existat și deci există, o Planetă uriașă din acelaș aluat cu al meu. Aduc un omagiu Marelui Frate geamăn care mi-a făcut onoarea să mă lase să-i zăresc chipul invizibil. Sunt demult în cuhnie: sfecla fierbe greu și de jos adie un inexplicabil miros de tămâie. E o muzică romantică în noapte iar cuvintele nu reușesc să descrie tristețea singurătății poetice - o virginitate care simte o nevoie dureroasă de a se dărui dar nu-și găsește împlinirea, plinul ce umple golul. Nimic nu poate compensa tristețea pierderii clipelor vieții prin trăirea lor dar există și clipe care scurtcircuitează tot ce avem impresia că e lumea noastră. Așa a fost întâlnirea mea cu Fernando, cum a fost cea cu Nichita pe Calea Victoriei Sale, știute numai de mine: Nichita purta un frumos costum de blugi, azuriu ca ochii lui, dintr-un buzunar i se ițea sticla de vodcă băută pe jumătate și arăta ca un zeu al poeziei, abia descins din Parnas; cu o zi înainte, citisem o poezie foarte scurtă de-a lui în ”Luceafărul”, cu un titlu foarte lung: Zdrobitordesciorchinător, care spunea totul. Unde se află acum, el și lumea acelei clipe? În mine, în cercul minelui meu care închide cu egoism infantil, arhipelaguri tropicale și deșerturi cu șacali (cine le-a auzit schelălăiturile nocturne, printre dărăpănăturile corturilor rupte și soioase, nu le mai uită vreodată). Planeta își continuă rotirea fără ca nimeni dintre cei ce o calcă zilnic să-și dea seama.

  În curtea interioară a muzeului împăieturilor, epiderma de ghips a Narvalului Alb era minată de un smog malign. Lui Unimog i-am scris că s-ar putea să nu-l însoțesc anul ăsta în expediție în Africa pentru că îmi e greu s-o las pe Saskia singură în starea de dependență absolută de mine în care se află.

  Seara în kunhye, gătesc o oală mare de borș de pui, șnițele și frig cârnați de Hermannstadt, cum numește Dichter Sibiul. De pe gang vine un miros intens de bozie: Marc Aureliu s-o pișat în basca mea de lână de oaie mioritică după ce a dărâmat-o din cuier. Nu m-am supărat pentru atâta lucru și nici când a urinat pe salteaua de lână după miezul nopții (o să scot lâna și o s-o spăl, am marcat salteaua cu pixul) dar le-am promis solemn băieților că o să-i castrez pentru că nu vreau să-i dau, vreau să-i păstrez.

    15 mart. Noaptea, lupii vântului au urlat pe sub ușă,

 a plouat mult iar de dimineață, blocurile renovate se oglindeau clar, în marile bălți. Motanii gemeni se reflectă unul în celălalt iar amândoi se reflectă în mine. Toată lumea e pe dos din cauza acestei reflectări care o inversează și de aceea trebuie citită  de la coadă la cap, cum obișnuiesc eu să răsfoiesc prima dată o carte. Cum ar fi să scrii o carte pe care apoi s-o copiezi invers? Spre rușinea mea i-am bârfit pe motanii care stropesc peste tot, unui vecin care îmi propune să-i ducă la o vilă din cartier; astfel n-ar mai trebui să-i castrez și și-ar păstra integritatea pe care îmi vine greu să le-o sacrific. Dar dacă nu sunt ținuți în casă, ei ar muri repede în frigul de afară.  De fapt m-am atașat de ei și se pare că și ei de mine. Cum să le înșel încrederea în mine și în casa în care se simt bine?  Nu-s infanticid, pessoicid, musai să-i castrez și să-i înfiez definitiv, pentru că sunt nevinovați, nu știu nimic și nu-și pot decide soarta. Așa s-au întâmplat mereu toate pe lume: altcineva și în altă parte a luat decizii pentru soarta fiecăruia. Haita de lupi a vântului continua să urle pe sub ușă când am ieșit noaptea să fumez și am strivit de zid ochiul de jar ca să nu împrăștie vântul scânteile. Acest ochi de jar care în armată se spunea că se vede  de la 2 km în întuneric, mi-a amintit de pânda bunicului lângă țarcul cu berbeci, ca să împuște un lup venit din râpa lui Macarie: lupul a văzut ochiul de jar, bunicul nu l-a putut împușca și el trăiește și azi în amintirea mea. Amintirea e o vizuină unde viața se poate ascunde de moarte. Nu numai viața, lumea întreagă - o vietate mai mare, sortită și ea morții.  Apropos de etalarea vieții moarte: n-am văzut încă expoziția de cadavre jupuite și spintecate și poate nici n-o s-o văd. Acum doi ani am scris de rău despre ea pe blog, după ce am văzut-o la televizor. Dar moartea m-a vizitat astă toamnă prin saltul din lumea noastră al Fatamei și prin Cartea despre care am scris atât.

    17 mart. Duminică. Concert al femeii în roșu

 cu frumoase brațe goale turgescente, mătăsoase, expunându-se egal interiorului ei muzical și exteriorului privirilor hulpave ale bărbaților din orchestră și din sală. Interiorul ei avid de exterior, ca o secetă avidă de ploaie! Cei ce dăruiesc primesc. Dăruirea e o rapacitate cu semn schimbat. Nici o relație nu e inocentă: impulsul reciproc care leagă două entități e ”un liaeson dangereuse”. Devorarea e mult mai veche decât viața iar lumea e doar o formă de neliniște. O întreb pe Saskia dacă putem considera că o jumătate de formă e o formă iar ea îmi spune că da.

- Atunci și un pahar – ceva care are o gaură mare în el, e o formă?

- Râzi de mine! E o formă și încă una care-mi place. Știi că-mi place sticlăria!

Are dreptate: nimic nu poate exista dacă se menține întreg; chiar și marele Unu trebuie să se despartă într-un fel de el, pentru a se putea măcar imagina. Motanii vor fi întregi până miercuri, apoi vor fi niște nenorociți de masculi castrați. Mi-e silă de mine că sunt în stare să le fac așa ceva! Ascultăm Flamenco, dansul nobil și demn al țiganilor spanioli (cine spunea că demnitatea e o tâmpenie?). Gitanii au luat ritmul de la latini și mișcarea mâinilor de la indieni. Ei de unde le-au luat? Oricum Spania a făcut din țigănie o noblețe mândră. Ai noștri au rămas un gunoi. De vină suntem numai noi – o spun doar pentru rimă. Sunt iar într-o perioadă indecisă, labilă: în cea mai mică disperare îmi văd sfârșitul și imediat ce renaște speranța iau viața de la început. N-am învățat nimic de la scriitorii mei preferați, perseverența în tratarea unor teme: de exemplu, dacă am scris despre punctele de pe cerc, despre jumătate, de ce nu scriu și despre triunghi, despre  fragment? Ființele sunt fragmente de viață, înșirate ca mărgelele pe ață, de unde și expresia ”viață legată cu ață”. Ața e istoria naturală. Oare cum arată istoria pisicii? Dechid net ul, care scris netz, cel puțin în Banatul șvăbesc al lui Ion Dichter, înseamnă plasă din ață. Primele domesticiri au avut loc cu 9500 de ani în urmă, în Cipru. Acolo s-a găsit un schelet de pisică așezat cu mare grijă (înmormântat) alături de stăpân. Chinezii cred că pisica salvează pe cei din lumea vizibilă de spiritele rele (  în Evul Mediu se considera că pisica vede spiritele), egiptenii au făcut din ea o zeiță, pe Bast, Bastet sau Pasht iar marinarii englezi țineau la bord pisici negre ca să le poarte noroc. Budiștii consideră reîncarnarera în pisică privilegiu al sufletelor bune, acesta fiind penultimul pas către Rai. Se mai spune că profetul Mohamed și-a rupt mâneca unei haine fastuoase, doar ca să nu deranjeze niște pisoi adormiți pe ea.

 18 mart. În mulțimea ca un monstru policefal, care așteaptă

 metroul în dimineața asta rece, mă enervează fiecare chip. Fețe obosite, prăbușite, neîncrzătoare în existența vreunui scop, spectacol bizar, fugă de neprins, mișcare stranie, ca întorcerea bruscă a bancului de pești, spre abis. Au dreptate bieții oameni: prea e luni și prea e devreme! E lunea neagră. Dar nu atât fiecare chip, cât mulțimea ca repetiție mă irită. Care e rostul acestei multiplicări mecanice, inconștiente? Totuși, tot ce există e o mulțime rezultată din repetarea unor vechi scheme preexistente. Jocurile sunt repetiții prin mișcare: un joc desfășurat ocupă un spațiu enorm, în comparație cu jucătorii punctiformi. Lumea e ceva mic, desfășurat într-o enormă mișcare. Mulțimea poate fi: o turmă, un stol, un banc de pești, o dună, un munte, un ocean, un râu de apă sau de timp. Această mulțime rezultată din repetare îmi displace în dimineața asta. Iau pe rând motivele care m-ar putea face să mă bucur că trăiesc și în afară de afecțiunea mea pentru motănei nu găsesc nimic. Unde-mi sunt ambițiile, entuziasmele în care mă lăsam atât de ușor antrenat și îi antrenam și pe alții, găsind farmec nu doar în orice formă dar și în orice sclipire întâmplătoare? E curioasă dar naturală această schimbare a desenului din caleidoscopul interiorului meu: ca la teatru, o mică deplasare a unui reflector, un filtru înlocuit, o mică modificfare a pupilei diafragmei, transformă facil, nedureros dar radical, decorul. Curat eșanjism coane Fănică! vorba musiului Huellebecq.

   20 mart. Puțină bunăvoință în plus ar putea regenera relațiile

  dintre oameni, dintre noi și lucruri? Totul e numai relație, poziție, formă, suprafață și nuanță. Trec zilnic de două ori, pe lângă cimitirul cu porți etern deschise, de lângă fântâna arteziană, pe care conștiința mea îl respinge cu oroare și pune iute pe el, zăvozii uitării instantanee. Dar nu știu ce anume mă determină azi să-l văd când trec și să mă întreb: ce-a mai rămas din toată viața îngropată acolo? Cum ar fi trebuit să fie trăite cel mai bine toate acele vieți? Răspunsul e doar unul: intens. Viața și moartea sunt înspăimântător de intim legate. Totul nu e decât o schimbare de poziție, ceva firesc, reversibil, ca schimbarea vitezelor într-o călătorie fără început și fără sfârșit, un drum fără nici o necesitate, totuși existent. Saskia mă sună la laborator și mă anunță că Mama Pisicilor, domna Vio, a luat motanii noștri și i-a dus la castrat. N-am fost în stare să le fac asta cu mâna mea, am profitat ca un laș, de bunăvoința domnei Vio. Deși e frumos afară, pentru mine și motani e o zi urâtă. Mă sună și Ion Dichter care azi se află la Duisburg (unde a scris Rilke elegiile? Nu Duineser Elegien le-a scris în castelul Duino din Trieste): nu mai fumează, inima lui lucrează mai mult decât aparatul, e bine. Un rus, Igor, îmi contestă o lucrare științifică și o face într-un mod meschin, vindicativ, pentru că i-am arătat odată că greșise copilărește. Nu mi-am plăcut niciodată numele de Igor oricât de scandinav ar suna, dar pe mulți ruși îi plac, mai ales pe Dostoievski, care se întreba obsesiv, la orice vârstă, dacă e pe cale să-și încheie, or să-și înceapă viața.

   21 martie. O expoziție care a șocat planeta,

sau ”Șoc și groază: morții vii de la Agripa”, cam așa arată titlurile de ziar despre expoziția ”Human Body” importată de muzeu de la americani. Iar eu sunt indecis, cum sunt toate pe lume, neavând curaj să o vizitez. Mi-e frică de interiorul nostru. Curiozitatea științifică mă îndeamnă dar o teamă amestecată cu silă, mă determină să mă cramponez ca un motan cu toate ghearele, de marginile aparenței. Iată cât de greu e să aplici ce teoretizezi. Articolul de care am pomenit, e publicat de un tabloid ieftin, Declic și iată ce scrie sub două fotografii: acești ochi care ne privesc par a nu fi fost închiși niciodată / scena Dans în Doi a fost posibilă datorită unei disecții duble pe acelaș exemplar uman, (exemplar înseamnă un număr, fără nume și istorie). ”Scena” arată așa: în stânga un schelet înclinat pe spate, se ține de mâini cu propriul lui corp (carcasă cu mușchi și tendoane), înclinat în sens invers. Ferice de ziaristul care a reușit să folosească îndreptățit de data asta, formula irezistibilă ”șoc și groază”! Ia să vedem ce-a mai produs mintea nesățioasă de oroare a jurnalistului?  ”Cine a zis că morții nu pot să alerge ori să joace tenis? Ei pot face asta în muzeul transformat într-un sanctuar al morților vii care și-au părăsit mormintele pentru a umbla printre noi... unul alergă de rupe pământul cu toți mușchii încordați și ochii ieșiți din orbite iar inima îi bate de zici că e gata să-i iasă din piept, altul trimite o torpilă cu racheta de tenis..ai zice că acești oameni morți sunt la fel de vii ca și noi”. Inspirată suculență morbidă a frazelor! Bine indispus de bucuria stupidă a omului, mă cert cu Dʼakad pe circuitul electronic intern, în care-i spun ce cred: știința să facă anatomia interiorului în spațiul intim, discret, sacru, al cercetării, nu să scoată moartea la mezat ca pe o marfă. Asta mie mi se pare un sacrilegiu. Apoi regret că am dat curs disputei, pentru că sunt prea mulți cei ce nu sesizează valoarea polemicii (vorba aceea: margaritas ante porcos). A avea curajul să te îndoiești, e o dovadă de bună credință spunea Kirkegaard citat de Sábato. Seara, aflu de pe micul ecran că în recele Nord, totul se mănâncă de la un ren: buzele, nasul, ochii, totul! Totul e numai o mâncare,  o mâncătorie!

    23 mart. Bianca Niță se numește copila care cântă

în lumina străvezie a dimineții, în palatul străveziu al inocenței, cu glas de cristal. Există perfecțiune, măcar numai vocală, dar există. Sunt bucuros că motanii după castrare s-au dezlănțuit în joacă. Ce bine e să fii inconștient la frustrări și castrări! Dacă aș fi la fel de inocent ca ei, m-ar face fericit modestele întâlniri cu un cunoscut sau altul, o legătură de ridichii fragede, o pereche de ochelari de soare sensibili, cumpărați ca amuletă în perspectiva unei evadări prezumtive. Crezi că mă detronezi de pe vreun tron Împărate Aurică de te așezi imediat pe locul meu cald, privindu-mă cu ochii tăi de aur și căscând dulce? Iar tu, musiu Bobiță, de ce miroși coaja de banană și de ceapă verde, simți chemarea clorofilei, a pădurilor și a junglelor? Ai vreo legătură cu fiarele de acolo? În curtea interioară a Castelului Huniazilor, prizonierii turci cărora li se promisese libertatea dacă găsesc apă, au scris pe o lespede în adâncul fântânii, după ce în loc să fie eliberați au fost condamnați la moarte: apă ai, suflet n-ai. Știu că ghizii inventează istorii  pentru bănuți dar dacă e adevărat, de ce e nevoie de atâta răutate gratuită pe lume? De ce geamul iatacului domnițelor dădea tocmai spre groapa cu lei, unde erau aruncați captivii urșilor flămânzi, de ce au rămas doar 400 de balene albastre din 250.000, de ce ele sunt studiate de o domnișoară gracilă, care-și dă doctoratul pe spinarea lor și le implantează emițători lecturați din satelit, când asta e  treaba bărbaților puternici? Pentru că femelele au născut lumea și ele o vor salva sau o vor lăsa să dispară.

SALTUL PISICII 30

7 mart. Meditația pe cadavru, Asubhã, constă în  

a repeta de 48 de ori: ”Acesta mi-e destinul, destinul întregii omeniri, nu pot fugi de el!”. Ritualul srilankez constă în a observa atent un cadavru, în diferite stadii: livid, plin de puroi, descompus, ros de viermi, repetând de 48 de ori formula de mai sus, pentru fiecare stadiu! Nu mi-am dorit să scriu despre așa ceva, dar asta am găsit în Harta și teritoriul a lui Huellebecq, care face din  carte un romn polițist, el fiind fan declarat, Agatha Christie. Nu-l citesc pe H. din ambiție culturală, ci pentru că sunt încrezător în ceea ce se consideră ”bun” în  literatură ca să ne ajute în viață și pentru că sunt atras de fantezia artei. Așa am ajuns să fiu târât fără voia mea, de acest franțuz țâcnit, într-o mlaștină. Da, știu și eu, ca toți cei ce încă suntem vii, că așa sfârșește orice vietate: într-un degradeu Asubhã și pe această conștiință a oribilului de care nu poate scăpa nimeni, mizează autorul: el însuși e găsit mort și împuțit, cu trupul aranjat în fâșii, după un model complicat, pe dușumea, cu capul tăiat cu un laser chirurgical, așezat pe unul din fotoliile din fața șemineului, în timp ce pe celălalt fotoliu se află capul câinelui său negru de mari dimensiuni, tăiat și el la fel de precis. ”Capul îi aparține cunoscutului scriitor – o personalitate - M. Huellebecq”, scrie scriitorul Huellebecq. Maltratez cartea asta mică dar groasă (404 pagini), care refuză să stea deschisă la pagina 281, ca și când l-aș strânge de gât pe Musiu, exclamând din când în când: ce porcărie! Dar iată că după un atât de mare număr de pagini apar câteva rânduri ce merită subliniate. Citesc în cuhnie și țigara storcită în scrumiera berberă rânjește strâmb din jar pe muzica hâită, sub lumina chioară a plafonierei în care s-a ars iar un bec, în gazele toxice emise de ochiurile albastre ale aragazului, plus celelate amănunte insignifiante ale existenței mele insignifiante. De ce am citit 300 de pagini? Mă atrage? Acord mai mult timp acestei aiureli decât marelui Don Fernando? Dacă pot citi o asemenea porcărie sunt un porc. Toți suntem. Mi se pare că în spaniolă, cuhnia se numește cocină - un spațiu foarte intim. Prăjesc două felii groase de salam cu un ou și le mănânc cu poftă, cu un castravete foarte bine murat, care troznește în dinți.

      8 mart. Avansez în pantă, prin iarba udă de rouă,

 în golul alpin, cu cizmele de cauciuc. Ocolesc pe poteca din iarba deasă, o stâncă uriașă, o morenă rămasă după topirea ghețarului. Ajung la cuveta cu apă transparentă, în formă de rinichi, a lacului glaciar Tăul Știrbului.  Știrbu, se numea probabil creasta cu dinți rari, de deasupra dar numele a fost pierdut și a rămas doar al lacului.  Urc pe grohotișul de granit, cu pete galbene și verzi ale lichenului Rhizocarpon geograficum.  La mijlocul pantei atât de abrupte încât genunchii îmi ajung la gură, mă simt epuizat. Mă opresc și mănânc un măr ionatan lucios și iată-mă în formă. Da, au dreptate aromânii străvechi, care țin pe masă un măr ca simbol mistic al edenului lor – un singur măr fermecat îți poate reda puterile.  Pe creastă,  stăpânesc cu privirea vastul domeniu al vârfurilor montane și al lacurilor glaciare. Clipa asta numai și numai a mea, care a existat demult, e reînviată de memorie în timp ce mă apropii de gaura de vierme a metroului care mă va scoate în Piața Gloriei. Hoinăresc ore întregi în amintire prin ținuturi, locuri și timpuri care m-au făcut fericit. Am această bogăție în mine. Dar de ce nu-mi ajunge? Aș vrea ca azi chiar, să fac altceva cu viața mea, să mă aflu în momentele intense și relaxante ale unei noi aventuri, ale unei călătorii, ale unei relații dătătoare de bucurie. În monotonia acestei zile care nu-mi poate oferi decât manejul ei liniștit, atât de râvnit totuși în clipele de degringoladă, mă și mir cum de am avut norocul să trăiesc acele zile de zbor în avion, deasupra recifelor, tratat de stewardese exotice cu bunătăți înfășurate în frunze de palmier și cu șervețele fierbinți, mirosind a scorțișoară, sau avansând în deșert, cu pantofii de pânză, pe nisipul crustos, împestrițat cu pietre colorate. Dar ce-mi trebuie atâta trecut poetizat, când există atâta poezie în turgescenta și parfumata zambilă albastră, adusă Saskiei de ziua femeii? M-am grăbit degeaba să ajung acasă, pentru că toți pessoii mei dorm duși. Să doarmă măcar ei, că prea e multă insomnie și depresie neliniștită pe lume! Dragele de extreme, cum se mai ating ele ca niște pisoi cu coada, în somn, nevăzute și neștiute, atât în mica mea minte cât și și în nevăzutul cosmos uriaș! - Și care-i problema? Așa mă întrebau fără să știe una de alta,  două foste colege (bănuite a fi ”jidoavce” de un coleg abonat la revista legionară Axa), care m-au chinuit cu pragmatismul și rapacitatea lor vulgară. Nici o problemă fetelor! Că veni vorba de evrei, ca biolog nu am cum să fiu rasist dar le prefer de o  mie de ori pe româncele delicate și intuitive. Mă refer la preferință sexuală. Îmi plac brunetele, fie românce, fie țigănci, fie metise sau chiar negrese -  le simt apropiate biochimic și psihic. Le ador: sunt femei 100%. De plăcut mi-au plăcut și blondele și roșcatele dar nu m-am îndrăgostit niciodată de o blondă – Ce faci acolo, că mi-e foame? strigă Saskia la mine din cameradormitor – Cuhniesc pentru tine și pentru pessoi! – Ceva bun sper! - Un cârnat  spreexemplu ar mere? - Oho! Și uite așa, Saskio, mă făcuși să-mi pierd ideea genială cu care voiam să închei aceste rânduri despre femei! Și care-i problema? Nici o problemă! O să mă reapuc naibii de cercetarea mea științifică idealistă, așa cum polițistul din așa zisul roman polițist al lui H., când s-a pensionat, s-a apucat să citească romane polițiste. Atât l-a dus capul. Nu știu ce idee am pierdut dar uite că fără memorie nimic nu poate fi. Tot ce (mai) este, nu e decât memorie, amintire iar prezentul nu e prezent, ci numai memorie a trecutului. Noi  nu suntem, suntem cei care am fost adineauri sau mai demult. De aceea, în clipa prezentă, mereu ni se pare că nu știm nimic, că totul se petrece într-o totală neștiință și absență de sine. Dacă i-am promis, hai să-i prăjesc Saskiei un cârnat bănățan pipărat, pe care o să i-l dau cu o pastilă de Centrum, cu 25 de vitamine și microelemente de la A la Zinc, cum scrie în prospect. E o nebunie cu prospectele astea cât un cearșaf împăturit în paișpe în care poți citi ca în acesta: pe măsură ce speranța de viață crește, trebuie să avem mai mare grijă de valorile noastre interne. E scris adânc. Dar vai, în timp ce mă umplu de speranța satisfacțiilor stilului de viață modern, pe care le pot aduce multiplele acțiuni benefice oferite de Centrum, pierd perindarea punctelor luminoase misterioase prin perdeaua de nori a înserării și ultimele triluri ale mierloilor negri, adormiți subit  în grădină. Sau poate i-a luat doar puțin somnul în timp ce-și ciuguleau păduchii. Și care-i treaba? Formula suplimentului e actualizată permanent, pe baza celor mai recente descoperiri științifice (urmează scurte dar convingătoare, irezistibile, paragrafe),  și da! mi-am amintit cum aș putea încheia tare, aceste rânduri dar nu spun deocamdată. Pentru suspans (prin prezentarea iminentei și spectaculoasei expoziții de corpuri umane plastifiate, adică interiorul nostru cel întunecat din care ne tragem, împrumutată de muzeu de la afaceriștii americani, cei care au valorificat alt cadavru: resturile Titanicului scoase din abisul trecutului și vândute la mezat).

   9 mart. Trecerea timpului înăsprește, îmi spun

 trecându-mi dosul palmei peste bărbia nerasă. Constatarea o fac în cuhnie, în timp ce clocotește oala mare inox, plină cu fasole. Am pus cam multă apă dar merge drept ciorbă și dacă nu dovedim boabele, o fac salată cu ceapă și cu oțet. Huellebecq e mare pentru că oglindește racilele secolului. Le răs-oglindește, mai bine decât filmele porno și cele despre banditismul economic și politic. Decadența e rafinată dar ea nu poate exista dacă nu are de unde să decadă, de undeva mai de sus. Plafoniera e tot chioară, dar e un soare primăvăratic afară. Îl dau jos pe Marc Aureliu de pe placa de marmură de unde nu se mai satură să privească lumea, pentru că răcește și face urdori. Miorlăie subțire și se lipește de obrazul meu aspru. E cea mai vocală ființă din toată casa și face asta doar pentru mine. Îl iubesc și pe el și pe Boschito, pe care țiganca lui îl învață că nu merită să omori pentru niște amărâte de hârtii zise bani! Numai iubirea contează. Am pe masă cartea mișelului Huellebecq dar nu-i dau prioritate în detrimentul uguielilor guguștiucului. O să-i citesc totuși cărțile cumpărate,  pentru că vreau să știu ce mai e pe lume și pentru că am dat bani pe ele. Din aceleași motive nu-mi place să arunc mâncare: am cheltuit și am muncit pentru ea. Pentru mine cartea e un aliment iar conștiința nu e decât un meta fenomen al digestiei. Atunci eu de ce mai caut în orice, motive pentru a exista? De ce nu exist vegetativ și fericit? Ceva nu mi-e suficient, ceva nu e în ordine cu mine. Mă salvează telefonl Ariadnei

– Ce face Saskia, are toți boii acasă?

– Da, în sfârșit.  Eu sunt boul cel mare

– Boul Apis. Ai văzut că și-a revenit?

– Asta a coincis cu venirea noii menajere Varvara, care i-a adus tămâie și aghiasmă

–Ți-am spus eu să-l iei pe Dumnezeu în brațe, frate!

- Da soro, dar tot nu înțeleg cum poate îngădui răul. Și dacă noi suntem făcuți după modelul lui înseamnă că și El e rău.

– El, nu e om frate. Tot ce considerăm noi rău, inclusiv moartea, nu sunt așa. Ne înșelăm

- Cum poți iubi un ne om?

– Dar tu un motănel?

– Dumnezeu nu e un animăluț, e ceva mult mai mare

- Și ce e foarte mare are nevoie să fie văzut, înțeles și iubit.

Când lucrurile devin complicate și Ariadna mă bate la puncte, abandonez. Din radioul argintiu izbucnește ca un gheizer de argint, un minunat concert de pian, cu totul neașteptat dar adecvat vizitei neanunțate a norilor primăvăratici, aduși pe cerul albastru de vântul care cântă pe sub ușă – cântă zic, nu urlă, că e plină amiază și lupii nu urlă ziua – aceasta e continuarea discuției cu Ariadna: Beethowen și Radu Lupu (lupu?), niște culmi de pe care se vede infinitul. Îi ofer Saskiei cartofi prăjiți tăiați în felii foarte lungi, în formă de corăbii lungi iar era se bucură ca un copil mare ce este, apoi arunc tot felul de amabalaje splendide la Geheenă. Suntem atât de risipitori! Și nu numai Balcanii sunt ”un tragic loc al unei enorme risipe” ci  lumea întreagă. Ia ghici cine e cel mai Mare Risipitor? Cel de vieți.

    11 mart. Rezumatul pe care mi l-am promis:

  Având Livro cu mine, în chilia laborator, încerc să reintru în atmosferă citind numai sublinierile de sub cele mai puternice rânduri din toată cartea: / Nu-mi pot realiza viața decât în frustrări și abandon... suferința mea nu are altă noblețe decât cea din fraze... am ratat lucruri pe care nimeni nu le ratează nicicând. Am dorit întotdeauna să obțin ceea ce alții obțineau aproape fără să-și dorească. Au existat întotdeauna între mine și viață geamuri mate...n-am fost decât reveria a ceea ce voiam să fiu... Faptul că știm să vorbim și să scriem nu modifică deloc instinctul nostru primordial, acela de a trăi fără să știm cum o facem...S-ar putea ca nici facultatea de a imagina imposibilul să nu fie ceva ce ne aparține exclusiv, fiindcă am văzut pisici privind spre lună și nu - mi pot da seama dacă nu cumva o doreau. Poate că tot ceea ce există, există doar pentru că alt lucru există. Nimic nu există, toate coexistă. / Nu eram decât o reflectare de imagini primite pe tot parcursul leneșei mele plimbări, un ecran alb, pe care realitatea proiecta culori și lumini. Ce n-aș da – simt chiar în acest moment - să fiu cineva care vede toate lucrurile fără să aibe cu ele alt raport decât simpla privire, să le contemplu pe toate ca și cum aș fi călătorul adult sosit numai astăzi la suprafața vieții! . Simt că începe să-mi fugă fericita inconștiență grație căreia mă bucur de starea mea conștientă, somnolența animalică din adâncul căreia stau la pândă, ca între două pleoape de motan tăvălit la soare...A-ți aminti este un repaus, căci înseamnă a nu acționa. Pentru cel care face din visuri viață..primul pas constă în a încerca să simtă lucrurile cele mai neînsemnate cât mai extraordinar posibil – mai fără de măsură. / Nimic nu se întrepătrunde, nici atomii nici sufletele. De la adevăr până la o simplă batistă totul e imposibil. Nu te gândi niciodată la ceea ce ai de făcut. Nici nu face. Trăiește-ți viața!...doar visând, căci viața ta umană este cea care nu-ți aparține, e viața altora. Trebuie să devii pentru ceilalți un sfinx absurd. / Orice efort e inutil dar poate fi distractiv. Orice raționament e steril dar ne distrează. A iubi e ceva strivitor dar e poate mai bine decât să nu iubești. Visul în schimb le înlocuiește pe toate. Vreau să mă visez rege..Printr-un act subit iată-mă brusc devenit rege...Cea mai bună metodă de a începe să visezi este cu ajutorul cărților. Romanele îl pot ajuta mult pe un începător. Când familia și necazurile ei par mofturi obositoare în comparație cu romanele, e un semn de progres....În al doilea stadiu trebuie să-ți construiești romane pentru tine însuți. / Viața materiei trebuie să fie sau un vis pur, sau un simplu joc de atomi, ce ignoră concluziile inteligenței noastre, precum și motivele emoțiilor noastre. Deci esența vieții este o privire, o aparență..aparența de a nu fi nimic...ne-fiindul; viața e moarte. Inutil este deci efortul de a construi cu ochii ațintiți spre iluzia de a nu muri! / Astăzi, apropiindu-se mai alene decât oricând, moartea a venit să facă negoț la ușa mea. Mai alene ca oricând și-a etalat în fața ochilor mei covoarele, mătăsurile și șalurile de damasc ale uitării și consolării cu care ne îmbie. Prin Moarte trăim atunci când visăm, căci a visa e negarea vieții”. /

Aceste rânduri lămuresc complet tema Cărții: visul ca negare a vieții reale e singura cale sortită visătorului. Transcriind acest lung șirag de citate din Cartea neliniștirii am fost ispitit să încerc să aflu singur un (alt) sens pe care l-ar putea conține. Pessoa a intuit acestă posibilitatea și a notat: Mai bine să nu comiteți greșeala. Dezbărați-vă de obiceiul pueril de a le cere un sens cuvintelor și lucrurilor. Nimic nu are sens.

SALTUL PISICII 28

9 feb. Nimeni nu iubește pe nimeni iar unii nici pe ei.

Cu toate meschinăriile, răutățile și prostiile mele, primesc cu recunoștință acest dar nemeritat:  o dimineață atât de liniștită, chiar dacă nu e decât o impresie, o amprentă pe retina minții. Știu că există munți neclintiți și oceane neliniștite undeva, în exteriorul de unde provenim și noi dar acum îmi văd de mica îngrăditură a  vieții mele în care a înflorit o floare luminoasă: starea de bine a Saskiei, chiar de ziua ei. E Vărsătoare de minuni în pustietatea inimii mele.

    10 feb. Dacă ai rezerve de soare în tine

 poți lumina tu o zi de iarnă cu burniță și ceață cât să zărești arțarii plini  de muguri turgescenți și să faci abstracție de timpul care fuge luînd  totul cu el

 Dacă n-aș ști că timpul nu poate fi manipulat aș urâ totul: și lumea și trecutul Saskiei și al meu. În acest trecut a existat (deci există și va exista veșnic), atâta viață și iubire, cum a fost viața Fatamei și iubirea noastră pentru ea. Ar fi nedrept să urâm asta. Cultivând îngăduința acceptăm ce a fost, ce e și ce va fi. Căutând niște hârtie de scris, am găsit o filă veche, pe care am notat cu creionul: ”Ochiul românului e obișnuit cu un peisaj vegetal bogat, pictural: copaci cu frunze late, dealuri cu iarbă deasă, munți cu creste ascuțite, râuri puternice nesecate, poiene smălțate cu flori. La marginea Saharei peisajul e alcătuit doar din câteva elemente: dunga orizontului, crestele liniare ale munților erodați, sfera soarelui și a lunii – o imagine grafică. În timpul nopții peisajul se reduce și mai mult, devine schematic ca un dagherotip de dimensiuni uriașe; nu e de mirare că în deșert stelele sunt prezențe aproape palpabile. O senzație de pace (în realitate inexistentă), domină mintea celui rătăcit prin pustiuri iar războaiele speciilor terestre, care se desfășoară sub acest ecran limpid, sunt periculoase. În tabăra de corturi dimineața, pe nisipul netezit de vântul serii, urmele scrise de jivine se topesc ca prin farmec, în lumina soarelui. Am avut norocul să fiu luat cu grijă din cuibul meu de sub streașină, purtat departe, peste țări și mări, apoi adus și depus intact la loc, de pasărea mitică a prieteniei vânătorilor din clanul oceanic. Iar acum mă complac în neputința zilelor mohorâte  de a mai produce sclipiri și a mea de a-i mai produce bucurii Saskiei, devenită tot mai statică. Am reușit doar s-o trimit într-o călătorie de 26. 000 km pe motocicleta lui Mihai Barbu, împreună cu care e și acum , în cartea lui, Vând kilometri; eu rămnân cu poemele și cu cartea neliniștirii ale tenebrosului meu frate de cruce Pessoa. Livro, e o carte de înțelepciune: ”Adevăratul înțelept e cel care se poziționează în așa fel încât evenimentele din exterior să-l afecteze cât mai puțin posibil” scrie el. ”Scuze, dar o fac de dragul științei”, spune puștiul de pe ecran care pune niște omizi vii într-un mojar și începe să le zsdrobească. Oribilă, inutilă cruzime, când le-ar fi putut anestezia ,oribil și demențial felul superficial în care-și expediază scuzele. De câteva nopți, după ce adoarme Saskia, citesc și subliniez în cartea neliniștirii: mare carte necarte, nemiloasă scrutare până la os a eului. Sunt multe lucruri în ea, pe care le știam dar nu știam că le știu: de exmplu, propovăduirea inacțiunii. Voi ajunge și eu acolo?

    11 feb. Ceață, burniță, motanii sunt iritați de ceva,

  altfel nu-mi explic de ce își depun excreta în chiuvetă. Lansat într-o disperare violentă, la gândul că poate Saskia nu-și va mai reveni niciodată (se crede iar internată în spital), m-am oprit brusc, tocmai sus de tot, dincolo de norii durerii, cu ochii orbiți de strălucirea unei veselii nebunești. Narvalul Alb, mat, musculos are sub botul teșit - tragică ironie a soartei - o băltoacă în loc de un de Ocean. Nu mă pot desprinde de Pessoa, duc cu mine în geantă în permanență Cartea lui, în care subliniez din când în când.: ”Duc cu mine conștiința înfrângerii ca pe un steag al victoriei. Fie ca Zeii să nu-mi răpească încă, până în ceasul când îmi voi pierde înfățișarea de acum, instinctul cu privire la lipsa mea de importanță, confortul de a fi atât de mărunt și de a putea să mă gândesc la a fi fericit”. E confortul anonimatului. Cine și ce este important pentru el? ”Poate că marii visători de azi sunt precursorii celei din urmă științe din viitor”.  Conform ultimelor concluzii ale fizicienilor cuantici și filosofi holografici,  avea dreptate. Cum cered el că trebuie să trăiești ?: ”Singura atitudine demnă de un om superior e să persiste cu tenacitate într-o activitate pe care o știe inutilă, sterilă, lipsită de orice importanță”. E atât de lipsit de importanță faptul că fiecare lucru, ființă, fragment timp, sunt unice? : ”N-a existat niciodată această oră, nici acestă lumină, nici acestă ființă care sunt eu... nu sunt nimeni în această lume. Oștirile mele au fost înfrânte dar erau înfrângeri molatice și nimeni n-a murit. N-am pierdut nici un stindard...orice victorie e o grosolănie..Învingătorii devin satisfăcuți iar satisfăcut nu poate fi decât acela care se resemnează. E puternic numai acela care se descurajează în permanență. Cea mai bună situație și cea mai demnă  purpură există în abdicare. A gândi înseamnă a nu ști să exiști.” Literatura simulează realitatea dar o și reînnoiește. A rosti e a reînnoi, e ”o spirală, un cerc care urcă fără să se închidă niciodată, un cerc virtual care se dedublează și se înalță fără să se realizeze vreodată, un șarpe fără șarpe care se înșurubează vertical în nimic...A rosti, a ști cum să zici e tot ceea ce valorează în viață”. Da, mă pot întreba și eu ca și el: ”regret eu oare că nimeni nu citește ceea ce scriu? Scriu să-mi distrag atenția de la faptul că trăiesc, ...vasta întindere a pământului care primește în sânul ei morții va primi, chiar dacă mai puțin matern și aceste biete hârtii.” Eu copiez aceste rânduri destul de liniștit, deși circumstanțele s-au străduit copios, să-mi aducă cât mai multă neliniștire.

   Mț 12 feb. Ar trebui să nu ne legăm de nimic

pentru că nimic nu e sigur, toate alunecă spre necunoscutul lor și asta neliniștește totul, fie că va veni ceva bun sau ceva rău. Avem impresia că nu putem ști ce va fi, dar de fapt știm: ceva rău. Zdrobit de ghinioanele care se țin lanț de mine de o jumătate de an, aflat între fălcile unui buldog sau în gâtlejul unei anaconde care mă înghite milimetru cu milimetru, nu-mi rămâne decât să evadez ”cu pușcărie cu tot”, spre  zări mai senine, virtuale: derulez pozele din ultima expediție poate chiar ultima din viața mea. Am fost de două ori în Regatul Coram iar peisajele destul de asemănătoare în tot nordul Africii, sunt redundante. ”Răsfoirea” electronică a acestui album, e un automatism liniștitor. Sunt ca o pasăre care-și ciugulește penele sau o maimuță care se purecă atunci când, în experimentele lui Lorenz, sunt supuse unui stres supraliminar. Dacă aș fi credincios aș prefira boabe de mătănii – sunt norocoși cei echipați cu un astfel de ritual hibrid, jumătate spiritual, jumătate material, cum suntem și noi - hibrizi de trup și suflet.

   E noapte în cuhnie, parcă dintotdeauna și tot de atunci sunt singur, absolut singur, în noaptea în care o muzică bizară cântă o iubire gratuită, dăruită sieși, în timp ce cotorul alb al țigării zace lângă scrumieră ca trupul unui aviator mort, lângă aeronava zdrobită. Seara asta ar trebui să fie una lucidă , să iau decizii în ce privește modul meu de a exista în viitorul apropiat. Dar nu pot decât să rânjesc de unul singur, cu gura mea narvalică, în lipsa incisivului spiralat, crescut invers, spre interior. Focul ochiurilor de aragaz sâsâie ca expirația unui șarpe mare, balaur din basme și balade. Drumul de la narvalul alb la balaurul infernului ar trebui să fie unul lung cât o viață dar eu am ajuns deja aproape de stihie.  Trebuie să mă opresc, să încetez să mai gândesc, să  simt, să lăcrimez; capul îmi cade în palma stângă în care țin țigara sinucigașă - e o bilă negânditoare, un fruct orb, tăcut, timpul  trece cum a trecut și până acum, nevăzut și neauzit, în el însuși. Nu pot acuza pe nimeni de tot răul din lume. Și urmează o noapte atât de lungă!  De jos, din adâncul interiorului, Hefaistos  ridică totul la suprafață pe vechile și cinicele lui pârghii de foc, din porunca unui zeu  mai mare decât  Zeus: zeul Absurd. 

   13 feb. În curtea interioară coboară dintr-o limuzină

neagră, un bărbat ras în cap, foarte elegant, cu borsetă și pantofi de piele moale, învăscut în armura siguranței de sine. Dar ce armură se poate opune timpului? Cele de fier ruginesc prin pământ sau dorm somn de moarte prin muzee, carapacele țestoaselor, scoicilor, gândacilor, dorm golite de viață, pe țărmul oceanelor sau în litierele pădurilor. De unde provine eleganța acestui om? De la faptul că e îmbrăcat complet în negru, ca un cioclu? De unde provine cuvântul cioclu? Cioclu, gropar sau dricar, e o persoană care transportă morții la groapă și vine de la bulg. țokla. Dar bulgara de unde vine? Mi-am dat seama azi, că scrisul meu nu e altceva decât un nenorocit de cioclu prevestitor de rele. Nu-mi dorisem asta, pornind să scriu în deplină fericire a liniștii pierdute.

  În cartierul de pe deal, de dincolo de fosta pușcărie, ciorile fac o hărmălaie decorativă în cer iar în cuhnie, aripioarele de pui puse la prăjit scot un sunet ca un ropot de ploaie, aruncându-mă în dilemă. Ce să redau? Ignor zburătăceala clipelor exterioare și mă concentrez pe aripioarle de pui, că tot nu m-am ocupat până acum de acest element anatomic fără de care zborul nu e posibil. Cum să prăjești ceva destinat zborului? E la fel de absurd cu a prăji aripi de fluturi sau de avion, înătătoare de pești care zboară invers, imers. Extrag  o țigaretă din pachetul de Dromader, ascult o muzică de jazz selectă, optimistă, în compania prosperității hipertrofiate artificial a marilor cartofi, a marilor portocale și a marilor pere îmbujorate de o rumenelală comercială, care-i face să vomite pe ecologiști.

    15 feb. Complect asemănătoare și complect diferită

   de toate, e ziua asta. Sunt tot atât de liniștit pe cât sunt de neliniștit. Din păcate nu am această optică echilibrată în fiecare zi, nici măcar în fiecare oră. Sunt ca o roată volantă care cade din tristețe în veselie, nerămânând în echilibru decât o fracțiune de secundă, în care se schimbă macazul. Citesc în metrou o pagină antologică din Pessoa și mă întreb: dacă știe totul despre cum trebuie să trăiască un om, de ce se mai chinuie? : sunt mai de plâns cei care vor realizabilul decât visătorii nerealiști. Primii sunt sclavii exteriorului, ceilalți sunt liberi să trăiască detașați, ca în somn. Iată și o intuiție genială a biocentrismului actual: spiritul meu se izolează de jumătate din materie (deci lumea e măcar pe jumătate spirit uman). Deși stăruie atât de dureros în cunoașterea de sine își dă seama că are șanse mici: n-am să scriu niciodată o pagină care să mă dezvăluie sau care să dezvăluie cât de cât ceva..am eșuat așa cum a eșuat întreaga natură.. a scrie e un viciu înjositor, scrie el, balansându-se ca o mamă nebună care continuă să-și legene copilul mort. Instinctul care persistă sub aparența inteligenței noastre provine din circumstanțe exterioare. Acest supraom suferă cu nu poate fi doi regi simultan, domnind peste două regate cu legi diferite, de parcă ar aparține unor universuri paralele, intim apropiate dar reciproc intangibile. Mereu face saltul pisicii lui Schrodinger între două stări, viață și moarte, mereu duce dorul simultaneității pe care dacă am ave-o am fi zei. Nu e ușor să exiști când puteai mai bine să nu te fi născut dar dacă așa a fost să fie „ ... trebuie să rămânem neclintiți nu pentru că am fi drepți ci fiindcă suntem noi înșine iar a fi tu însuți înseamnă a nu avea nimic comun cu lucrurile exterioare care se prăbușesc, chiar dacă se prăbușesc peste ceea ce noi suntem pentru ele. Pentru cei mai buni dintre noi viața trebuie să fie un vis care refuză confruntările” Iar apropos de tendința mea de a mă refugia în imaginar și inacțiune scrie: a nu exista continuând totuși să meditezi, înseamnă a avea tronul. A nu cere, continuând totuși să râvnești, înseamnă a avea coroana. Le păstrăm pe cele la care am renunțat..visând la ele intacte”. Iată și agreabila pentru mine ca zoolog, atenție acordată relației om- animal sau mai degrabă invers: ”...nimic nu deosebește viața omului de a animalului, ambii fiind aruncați fără știința lor printre lucruri, în mijlocul lumii”, nici unul neputând depăși propria percepție și cunoaștere. Iată și unul cu pisică și cuhnie! ”Pisica se întinde la soare și doarme. Omul se întinde în viață în toată complexitatea ei, după care adoarme în ea...cu toții, oameni și câini, pisici și eroi, purici și genii, ne jucăm de-a existența fără să ne gândim la ea cu adevărat.. sub imensa pace a stelelor”. Pessoa rămâne pajul unui rit neînțeles, înveșmântat în viață, executând ”fără să le pricep rostul, anumite gesturi și anumiți pași, anumite ocoluri și reverențe, până în clipa în care sărbătoarea se va încheia.. și voi putea să mă retrag ca să mă ghiftuiesc cu fel de fel de bunătăți întinse pe mese, în uriașele cuhnii, să zicem din fundul grădinii”

   Am dat citate extinse pentru că nu m-am putut abține și pentru cei care din varii motive nu l-au citit pe Pessoa și poate vor să vadă cu ochii lor, mostre scrise chiar de el. Normal ar fi să închei aici aceste rânduri ale mele de sub titlul Saltul pisicii, pentru că pare imposibil să mai scrii ceva după astfel de realizări dar dacă el nu și-a putut oprima  umilitorul viciu de a (se) scrie, nu pot nici eu. Așa cum, încercând să descrii un peisaj te descrii de fapt pe tine, încercând să spui ceva despre un scriitor, spui ceva despre tine. Așa stând lucrurile, mă cutremur cât de superficial am descris până acum păduri, munți, deșerturi, oceane, or scriitori și artiști. Poate că am greșit mult dar greșeala după Solomon Marcus e sora jocului iar jocul e fratele lui Dumnezeu. În mitologia mea, rudele și progenitura nu sunt altceva decât subdiviziuni ale lui Unu, autoîmpărțit în joacă,  din plictiseală.

Azi e vreme închisă. Narvalul e de un alb intens, iradiant. Folosesc mai multe elemente din decor decât Pessoa pentru că sunt ne distilat, am aderențe primitive de care nu sunt în stare să mă separ  și nici nu vreau, pentru că de fapt îmi plac. Am vorbit de exmplu la telefon cu Di Ana despre cea mai gustoasă mâncare din lume: carne de porc scoasă din garnița cu untură în care se întinge mămăligă fierbinte. Bunicul Peter, încingea untură și punea în ea frunze de varză murată care sfârâiau. Continui deci să exist și să scriu sau să exist ca să scriu, dacă doar așa îmi place să exist. Dacă într-o zi, într-un viitor căruia nu-i voi mai aparține, frazele pe care le scriu acum vor culege laude, voi avea în sfârșit și eu pe cineva care să mă înțeleagă, cineva apropiat, o adevărată familie în care să mă nasc și să fiu iubit, spui, iubite Fernado în măiastra-ți carte. Ah! dacă n-ai fi  avut tocmai păcatul pe care-l hulești, de a înțelege prea mult, dacă n-ai fi știut de la început că niciodată nu vei obține nimic din ceea ce ți-ai fi putut dori, Fernando! (să-mi permiți să-ți spun pe nume, acum când știu că ceri iubire de dincolo de timp, din timpul trecutei tale vieți). Bine măcar că ai știut că ești genial și n-ai exagerat! Să facem un exercițiu de iubire retrospectivă, nimic neputând exista decât retrospectiv, să forțăm doar puțin nota și să vedem dacă totul e real sau e doar o impresie. Dacă totul este doar impresia noastră despre el, îi lăsăm libertatea de a exista fără noi și el există degeaba, e nul în absența unei minime observări și evaluări. Dar pentru asta e nevoie de distanțare. Se crede că melcul nu vede la o distanță mai mare de 6 mm și ce valoare ar avea gândirea lui dacă ar avea-o? Fernando are o părere de neclintit: totul e real și ireal în acelaș timp, ceea ce spun și fizicienii cunatelor. Dar dacă totul e la fel de ireal pe cât e de real, irealul are aceleași drepturi cu realul și totul se anihilează la zero. Ce mai există și ce mai putem face? Fernando spune să rămânem absolut nemișcați, orice mișcare fiind cumplit de obositoare dar nu cred că nemișcarea poate fi o soluție când e saturată de morbul plictiselii. Acum îmi amintesc că Fernando avea o părere asemănătoare cu a mea despre Dumnezeu: nu poate fi deplin încântat de eseul lui – Natura; ea e o enormă eroare, după cum poate constata ușor oricine.

 Aș putea spune că am făcut o obsesie pentru Pessoa cum am făcut anterior pentru Radu Petrescu, Aldous Huxley, Octavian Paler, Mircea Ivănescu – toți fiind de fapt niște pessoa – persona – măști în teatrul lumii, unde se joacă jocul de a fi și a nu fi. Funcționez deci prin obsesii. Sunt un tip obsesiv ca și toți cei de mai sus. Scriu printre rotirile mele sufiste printre crătiți în cuhnie. Dacă am putea zări schimbările milimetrice și pe cele mult mai mici, am vedea că nimic nu se produce brusc și nimic nu ne-ar mai putea lua prin surprindere. Dar în mod ciudat, lipsa oricărei surprize e o uriașă pierdere; trebuie să ne întoarcem la modestia suprafeței, a bunului simț de a ne încrede în ceea ce vedem și gândim. Despre acest rău de unde pornesc toate nenorocirile mi-am mai povestit mie însumi și mereu am uitat. Privesc fațada lui B1 care-mi ține companie de atâția ani cu ferestrele lui divers luminate: mi-a oferit prietenia unei proximități și a unui joc familiar. Jocurile interior / exterior, aproape / departe, real / ireal, anonimat / notorietate, bine / rău, adevăr / minciună, suprafață / centru, bine / rău și tot așa le nesfârșit, au fost jucate de Pessoa cu prețul vieții dar el s-a cantonat mai ales în jocul unu / mulțime și în tragedia neputinței trăirii simultane; a avut, aș putea spune, un sindrom holografic, recunoscut astăzi nu ca patologie ci ca posibilitate fizică și psihică. A fost una din multele lui intuiții geniale.

   16 feb. E Sâmbătă,  fulguiește somnolent

  și Marc Aureliu e tot mai drăgăstos cu cât devine mai viril și cu cât urina îi miroase mai puternic a bozie amestecată cu mentă. Încearcă să-l posedeze pe Bobiță ”cu o sculă minusculă”, roz, ascuțită. N-am ce le face, nu-i pot castra decât la toamnă! Pe micul ecran ni se oferă imaginea cocainei - o plantă verde cu mici fructe roșii, harta Americii Centrale cu Panama și localizarea Medelin ului, apoi Colosseum ul roman. Sakia s-a trezit, și-a băut cafeaua și a readormit cu ochelarii de distanță la ochi - se îndepărtează lent de realitate, ca o corabie dispărând insesizabil dincolo de orizont. Oricât voi avea de pătimit cu îndepărtarea autistă a Saskiei de lume, viața motanilor trebuie să meargă cât mai normal înainte. Îmi voi aduna jurnalele din expediții într-un singur volum cu poza lui Unimog în plin soare, în fața coloanelor albe ale Palmirei pe copertă iar pe dos un gecko de aproape, orbit de soare.  Dar oare nu e mai bine să continui să scriu în anonimat fără dorința de a publica? În ultima instanță a publica e ceva atât de indiscret, de impudic, îmi spun ascultând vântul care urlă ca un lup de deșert pe sub ușa de metal prost montată.

 17 feb. Nu mă supăr că Saskia  face baloane de săpun

cu frenezie, mai ales când crede că n-o văd, cum nu mă pot supăra pe motanii care-și iau avânt și ajung din viteză, într-o clipă, pe marginea de sus a ușii,  pe rama ferestrelor deschise, or în fundul dulapurilor. Credeam că o să am o zi liniștită, somnolentă, ascultând  hituri și  privind volutele helicoidale ale stolului de porumbei care încearcă să spargă monotonia geometriei penitenciare a cartierului, când, brusc, mă cuprinde durerea ascultându-i pe Michael Jackson și Witnhey Huston -  oglinzi cântătoare, zdrobite prematur. Dacă e adevărat că noi suntem asemenea zeilor, zeii sunt muritori ca și noi, în oglindă. Jackson poartă o geacă portocalie care-l face să semene cu puii de lăcustă marocană și nu poți să nu te întrebi unde a putut să dispară definitiv atâta energie concentrată? Când patrulează pe scenă, la braț cu o prietenă la fel de suplă, îmi doresc subit să fiu cu ea în locul lui, pe plaja unei insule exotice, cu palmieri foșnitori în briza oceanului. (Azi a nins puțin. N-am gătit nimic în afară de cremwurști și cafele).

   18 feb. Aruncat dincolo de timp prin întreruperea

ritmului, eliberat din prizonieratul oricărei activități (am două zile libere din cauza centralei termice defecte), n-o să fac nimic decât să ascult muzică și să mă joc cu motanii. Trăind, nu facem decât să inventăm rosturi și țeluri. Morarul care doarme în moară se trezește când ea se oprește, alertat de liniștea ireală –  realitatea nimicului nostru. Când reiei lucrul după un concediu reușit, simți cel mai clar absurditatea oricărei preocupări. De ce trebuie să faci un lucru și nu altul, de ce trebuie să faci ceva? Are rost să te frămânți și să suferi pentru un vis neâmplinit, pentru un război pierdut?– lumea continuă să existe ca și înainte și nici un mort n-a putut s-o facă să moară odată cu el. E nevoie de multă bunăvoință ca să-ți continui exitența hărăzită ție de niște întâmplări anterioare și străine. 

Se întunecă devreme și nu știu dacă ce aud e vântul sau sunt lupii din filmul înregistrat în pădurile noastre bătrâne, unde o femeie trăiește singură de 24 de ani iar astă toamnă lupii i-au omorât un câine care a apărat-o pe când căra apă de la un izvor îndepărtat. Realitatea și virtualul  se amestecă și în mintea mea ca în a Saskiei, care doarme noaptea, aproape toată dimineața și vreo oră după prânz. Motanii dorm cu capetele date pe spate și li se văd colții mari, de fiară. Negri cum sunt, par corcituri între fiare și diavoli. Bieții diavoli imaginați și bieții îngeri asexuați, din cerul în care nu te poți agăța de nimic! Numai timpul care trece, dă noimă lumii, chiar dacă e o iluzie. Dacă în universul holografic  mișcarea e doar o impresie, viața ca formă de mișcare, e o impresie. A cui? Azi n-am gătit nimic: m-am hrănit cu zacuscă și cu hituri eterne. Mi-ar fi plăcut să trăiesc într-un castel cu biblioteci, pinacoteci și servitori ceremonioși. Poate că altele ar fi fost melancoliile și plictisurile mele, într-o ambianță luxoasă dar nu-i nimic: fantezia mea decolează pe deasupra oricărei mocirle mă face să mă simt bogat atâta timp cât mă iluzionez sau visez. Iluzia și visarea sunt diferite: iluzia e o aparență complet falsă, pe când visarea își are temelia în realitate.

   Mț 19 feb. Eu m-am născut la 19 ani

dintr-o privire, nu dintr-o mamă, și m-am prăvălit în viață ca într-o moarte. Am trăit mai puțin decât o efemeridă. Am scris ca să-mi fac suportabil conflictul, iar ce am scris nu ar putea purta alt titlu decât Conflict - cuvânt care ar putea induce în eroare ca fiind acțiune. Viața mea a fost numai contemplare chiar și încleștat în cea mai neînduplecată desfășurare faptică. Azi aveam chef să citesc și să visez dar a trebuit să merg la Poștă unde am stat mult la coadă, apoi în piață unde totul e luminos și zâmbitor de dragul comerțului, apoi am gătit mâncare de mazăre și am prăjit pește. Așa s-a spulberat dispoziția mea,  artistică în ceastă zi însorită de februarie. M-a consolat filmul despre Nucu Pandrea, un descendent al lui Brâncuși, cu care seamănă izbitor, nu numai la chip ci și la minte: vrea să creeze o ”școală de cântăreți din frunză”. În timp ce curățam gresia, chiuveta, aragazul, a început să cânte Iglesias și totul a redevenit poetic. ”Când amiaza cade în singurătate / scriu, deși nu folosește la nimic amăgirea prin scris / și nici o artă / dar pustie ar fi trecerea noastră / în lipsa amăgirilor. // Acordeonul acordează lumea. /  Cântecul lui  amorțește teama / și focul poeziei se stige-n melodie, / pe o stradelă, / la un colț de lume înduioșată. / // Însângerată mi-e inima / în seara însângerată de soarele roșu al ferestrei. / O pată de sânge roșu băltește / pe albul tipsiei, / spintecate sunt inimile sfeclelor roșii ”. Nu pare să existe nici o legătură  între însângeratul meu suflet, paharele de vin roșu băute și lecturile tenace din Cartea neliniștirii, care nu are început și sfârșit, ci numai mijloc. Mijlocul nu înseamnă nimic, mediocrul e doar o conjunctură a capetelor și nu înțeleg de ce-mi sângerează sufletul, când seninul ar putea limpezi totul în transparență, printr-o simplă ocheadă aruncată din depărtarea de unde bate vântul inimii. Inima  gândește, creierul servește doar la răcorirea sângelui, credea Aristotel și avea dreptate. ” Joc pierdut pe marginea drumului amintirii, / muzică pe muchia tăcerii alunecând, alunecată, / în lumina lunii înecată / - asta-mi fu întâmplarea-mi numită viață: zbor de gândac din pământ, în gura liliacului de seară din alt univers – zbor scurt // Hâită, indescifrabilă, era muzica undelor suprapuse, / delirând ca viața mea, în timpanele serii:/ unii cântau una, alții alta, / foarte convinși, fiecare, / în singurătatea nopții fermecate, / care nu exista, / cum nu erau nici ei. / Era doar luna enormă, monstruoasă, / în deșertul zădărniciei. //  E plictisitoare orice încercare de a explica un lucru; el rămâne mereu prea departe de simțuri și dispare când vrei să-l fixezi în cuvinte. Scrisul e din cauza asta un lucru obositor și nici muzica nu reușește mai mult: în clipa în care spune ceva – clipa e moartă demult, ca steaua poetului și asta e înspăimântător deși pare frumos - noi atunci nu suntem nicăieri.

 Mă aplec să caut sub pat o pastilă a Saskiei și simt o atingere fină pe pleoapă – un sărut al lui Aurică cel fin, deștept și viril. Îl iau în brațe: în mustața stângă are un fir alb, deci e Bobiță! Nu-mi mai pot retrage sentimentul – asta înseamnă că îi iubesc pe amândoi la fel. Mi-am făcut un cadou. Animalele sunt mult mai rotunde decât noi: nu și-au pierdut nici ferocitatea dar nici iubirea  necondiționată!

    20 feb. Din august anul trecut, de când cu întoarcerea noastră

de la Yanis cu Fatam bolnavă, urmată de agonia și moartea ei și de delirul Saskiei.. de șapte luni viața mea e un infern. Uneori până și în pisoiașii negri văd un semn al Hades ului deși nu-i urăsc și știu că în adâncul inimii mele ei sunt albi ca spuma laptelui sau a oceanului, ca banchizele între care înoată narvalii albi. De aia le zic în glumă pessoi, de la Pessoa.

-          Ce naționalitate are Pessoa, portughez? mă întreabă Saskia aproape adormită, citindu-mi gândurile ca de obicei

-          Si señora, viene de la pessoa (persoană) care în latină e persona, care înseamnă mască.

-          Portughejii ăștia breji fonfăie latina ca să facă din persona pessoa. Vezi că pessoii tăi ți-au scris o poesie în cadă.

-          Merg la ei. Somn ușor!

-          Și eu te iubesc, îmi spune prin somn

Și eu pe tine și pe pessoi și pe Pessoa, care scrie: ”Lucrurile visate au numai partea dinspre noi..cealaltă parte nu poate fi văzută. Nu le poți da târcoale..Partea proastă cu lucrurile din viață e că putem merge să le privim din toate părțile. Lucrurile visate nu au decât partea pe care o putem vedea..Ele au numai o față, la fel ca sufletele noastre. Ideal pentru mine ar fi să pot trăi cu totul într-un roman și să mă odihnesc în viață.”

Motanii negri aleargă ca nebunii în iubirea și toleranța mea absolută de care ei își dau seama deplin, altfel n-ar face-o, în timp ce Africa de Sud de pe micul ecran, e de trei ori cât Franța și e scăldată de două oceane: Atlantic și Indian. Dacă n-aș fi prins în existența mea împreună cu Saskia, acolo mi-ar plăcea să trăiesc, în brațele unei negrese sau metisse. Dacă iubești Africa ar fi păcat să trăiești cu o blondă, normal e să trăiești cu o cafră sau o negressă creață și fină ca o bijutertie scumpă. Lumina deșerturilor africane mi-a dat întotdeauna odihnă și încurajare în existare.

    21 feb. Visele nerealizate sunt cele mai fidele. N-au trădat

idealul în carnea alterabilă a vreunei împliniri. ”Nu suntem cu adevărat decât ceea ce visăm căci restul, de îndată ce se realizează, aparține lumii și celor care ne înconjoară. Iar dacă mi s-ar realiza unul dintre visuri aș deveni gelos, aș socoti că acceptând să se realizeze m-a trădat.” (Bernardo Soares, ajutor de contabil în Lisabona).

  Narvalul – Suflet de Pisică, plutește pe deasupra micului scuar în formă de inimă unde e implantat în curtea ascunsă a muzeului, nevăzut decât de foarte puțini (și poate nici de ei) așa cum îl văd eu. Oceanul și-a trimis ca mesager o muchie de aripă de apă – mocirla de un verde negru, adunată sub narval de la ploia din timpul nopții. Sunt liniștit, assossegos, astăzi, cu sau fără motiv. Ce sunt motivele pe care le culegem din exterior și le transformăm după digerare în interior, în umori, stări, dispoziții? - repere care ne ghidează în noaptea neființei când aterizăm în ținutul temerii sau decolăm într-o bucurie subiectivă. Uneori cred că nimic nu poate proveni decât din exterior iar alteori că nimic nu poate exista decât în interior. Altfel spus, uneori simt că numai în afara formelor se poate vedea, auzi, pipăi și gândi, că numai în afara lucrurilor unde se ciocnesc faptele și ideile se petrece totul de  care depinde soarta oricărui interior, alteori cred că nimic nu poate exista decât dincolo de o pieliță definitorie, ocrotitoare a unui miez. Pun cotul drept pe birou, îmi spijin capul în palmă și privesc pe sub bolta ferestrei, în adâncul albastrului cenușiu, indistinct, al rețelei de crengi; în brațul stâng sprijinit de speteaza scaunului simt inima pulsând în arteră, ca o vietate necunoscută. Toba din muzica ritmată dă replica inimii. Rațiunea e o mare anomalie, o eroare care a complicat zadarnic infinitul. Nu poate exista fericire în aceste condiții.

 22 feb. O dimineață atotputernică,

   în care se poate întâmpla orice: rău, bine.. m-am trezit cu noaptea-n cap și o să plec așa, cu ea în cârcă, la scârbici ca să ajung cât mai devreme acasă. Fierb ouă moi, hrănesc pessoi, îl pun pe Pessoa în geantă, pun  un borcan cu sfeclă roșie, un cârnat și niște brânză în sacoșă și plec. Plouă. Nu mă întorc după umbrelă – e Vineri și o să am timp să mă usuc. La intrarea în gaura de vierme se vând prăjituri. Cumpăr una și încep să mănânc dar când să trec printre bețele batante de inox care ne numără ca pe oi, lovesc borcanul; zeama roșie ca sângele lasă pete suspecte pentru cel puțin un călător, căruia îi cade fața când vede că încep să scot diferite pungulițe ”însângerate” și le pun în coșul de gunoi. Am aruncat, nu-i așa o ureche, un nas, o inimă și un creier de om. Îmi e frică de puterea malefică a acestei dimineți. Direcția și sensul călătoriei Narvalului Alb, curat, plouat pe trunchiul și pe coada musculoasă, îmi rămân necunoscute. Narvalii sunt inorogii visului meu de libertate oceanică. Aseară, făcând ordine în dulapul cu lenjerie dărâmată de motani, am găsit o filă îndoită, îngălbenuită și ruptă la un colț, pe care Saskia scrisese mare ”Rafael”. În interior era un mic jurnal ținut de ea pentru puiul ei de broască țestoasă. Un foarte scurt jurnal al unei ființe moarte prematur și care se încheie așa: ”5. Feb. 199.... a murit probabil în somn, probabil de deshidratare sau insolație de la veioză. În ultimele zile făcea pipi rar iar căcuțul era mic și tare.” Cimitirul lui se află în grădină, lângă al Fatamei, l-am îngropat eu la rădăcina unui arțar și un arac uscat i-a marcat ani buni mormântul. A murit de hipertermie pentru că Saskia nu l-a lăsat să hiberneze unde voia el, în spatele veceului unde era răcoare și umezeală și avea condiții ideale. Am insistat atunci să-l lase în pace. Iubirea e o fiară . După cum reise din jurnal, Saskia a mai făcut și alte greșeli: i-a dat carne crudă și  slăninuță, nu doar salată, volbură, frunze de varză. Degeaba l-a iubit și i-a făcut desene, cum ar fi cel sub care scrie: doarme cam așa (cele 4 lăbuțe în direcții diferite și capul în jos, într-o parte). Ăsta e romanul viețiii de 8 luni a lui Rafael, smuls din Dobrogea dintre rudele lui matusalemice Michelangelo și Leonardo. Angreanjele lumii chiar sunt exagerat, nemilos de fin ajustate.

 Dacă nu mi-ar fi frică  de puterile acestei zile ciudate, poate aș îndrăzni să cred că Saskia chiar își revine spectaculos. Furat de aceste gânduri în kuhnye, am pierdut legănarea crengilor elastice ale arțarilor în lumina pieritoare a zilei. Pessoa spunea că pe el l-ar durea mai mult un arbore doborât decât un om decapitat, pentru că în viziunea lui arborii trăiesc mai mult, sunt mult mai înalți și mai verticali decât oamenii.

   ” Plouă încurajator, cântă în ploaie privighetoarea peltică Mireille. Plouă proaspăt, viril, nu dulceag. E o oarecare noapte ploioasă și o muzică sinceră. Melodiile  curg neoprite, din ce în ce mai romantice, curg ca unse, ca parapantele pe pante, pe pantha rei, ca schiorii pe trambuline, ca boberii pe jgheab, ca bărbații în femele. E adorabil acest ciupit de vărsat de vânt, Nicu Alifantis din strada Romană nr. 9 când spune: ” numai noaptea vino, când tăcerea / se lovește tainic de ferești,/ eu nu știu ce fac în încăperea / unde stau și-aștept să te ivești”. Dedic această seară romantică amintirii camarazilor de bar dispăruți; ploaia cade udă și neagră pe negrul asfalt, în negrul cartier al nopții și numai veșnic tânărul Iglesias mai lipsea ca să mă zaharisesc complect. Plouă. O atât de proaspătă umezeală cuprinde totul, zadarnic mă așteaptă Saskia cu palma deschisă ca o cătușă, să mă facă prizonierul iubirii ei ca să poată adormi, umblă slobozi pe-afară câini vagabonzi, ca prin moarte fantome, există și o libertate nedorită, o nebunie. Ploaia bate toaca monotoniei, emigrez pe poetci umede, suprasaturate, în pădurile tropicale. Culcă-te fără mine Saskia! E o noapte prea ploiasă, cinematografică și eu nu pot adormi, sunt prea sensibil, simt cum mor în fiecare clipă doar pentru că nimeni nu mă-nțelege chiar dacă unii îmi spun uneori: ai condei, de parcă condeiul ar scrie singur, singur și el ca și mine.  E plăcut în cuhnie pe ploaia asta, unde o să stau până termin cele 20 de gloanțe din pachetului de țigări, fără să-mi pese că moarte scrie pe ele. E o noapte îngăduitoare, o să scriu până-mi amorțește mâna, că ăsta mi-e stilul: încep cu cuvinte simple, spuse sincer doar mie și sfârșesc beat, la țărmul mărilor și oceanelor”.