SALTUL PISICII 28

9 feb. Nimeni nu iubește pe nimeni iar unii nici pe ei.

Cu toate meschinăriile, răutățile și prostiile mele, primesc cu recunoștință acest dar nemeritat:  o dimineață atât de liniștită, chiar dacă nu e decât o impresie, o amprentă pe retina minții. Știu că există munți neclintiți și oceane neliniștite undeva, în exteriorul de unde provenim și noi dar acum îmi văd de mica îngrăditură a  vieții mele în care a înflorit o floare luminoasă: starea de bine a Saskiei, chiar de ziua ei. E Vărsătoare de minuni în pustietatea inimii mele.

    10 feb. Dacă ai rezerve de soare în tine

 poți lumina tu o zi de iarnă cu burniță și ceață cât să zărești arțarii plini  de muguri turgescenți și să faci abstracție de timpul care fuge luînd  totul cu el

 Dacă n-aș ști că timpul nu poate fi manipulat aș urâ totul: și lumea și trecutul Saskiei și al meu. În acest trecut a existat (deci există și va exista veșnic), atâta viață și iubire, cum a fost viața Fatamei și iubirea noastră pentru ea. Ar fi nedrept să urâm asta. Cultivând îngăduința acceptăm ce a fost, ce e și ce va fi. Căutând niște hârtie de scris, am găsit o filă veche, pe care am notat cu creionul: ”Ochiul românului e obișnuit cu un peisaj vegetal bogat, pictural: copaci cu frunze late, dealuri cu iarbă deasă, munți cu creste ascuțite, râuri puternice nesecate, poiene smălțate cu flori. La marginea Saharei peisajul e alcătuit doar din câteva elemente: dunga orizontului, crestele liniare ale munților erodați, sfera soarelui și a lunii – o imagine grafică. În timpul nopții peisajul se reduce și mai mult, devine schematic ca un dagherotip de dimensiuni uriașe; nu e de mirare că în deșert stelele sunt prezențe aproape palpabile. O senzație de pace (în realitate inexistentă), domină mintea celui rătăcit prin pustiuri iar războaiele speciilor terestre, care se desfășoară sub acest ecran limpid, sunt periculoase. În tabăra de corturi dimineața, pe nisipul netezit de vântul serii, urmele scrise de jivine se topesc ca prin farmec, în lumina soarelui. Am avut norocul să fiu luat cu grijă din cuibul meu de sub streașină, purtat departe, peste țări și mări, apoi adus și depus intact la loc, de pasărea mitică a prieteniei vânătorilor din clanul oceanic. Iar acum mă complac în neputința zilelor mohorâte  de a mai produce sclipiri și a mea de a-i mai produce bucurii Saskiei, devenită tot mai statică. Am reușit doar s-o trimit într-o călătorie de 26. 000 km pe motocicleta lui Mihai Barbu, împreună cu care e și acum , în cartea lui, Vând kilometri; eu rămnân cu poemele și cu cartea neliniștirii ale tenebrosului meu frate de cruce Pessoa. Livro, e o carte de înțelepciune: ”Adevăratul înțelept e cel care se poziționează în așa fel încât evenimentele din exterior să-l afecteze cât mai puțin posibil” scrie el. ”Scuze, dar o fac de dragul științei”, spune puștiul de pe ecran care pune niște omizi vii într-un mojar și începe să le zsdrobească. Oribilă, inutilă cruzime, când le-ar fi putut anestezia ,oribil și demențial felul superficial în care-și expediază scuzele. De câteva nopți, după ce adoarme Saskia, citesc și subliniez în cartea neliniștirii: mare carte necarte, nemiloasă scrutare până la os a eului. Sunt multe lucruri în ea, pe care le știam dar nu știam că le știu: de exmplu, propovăduirea inacțiunii. Voi ajunge și eu acolo?

    11 feb. Ceață, burniță, motanii sunt iritați de ceva,

  altfel nu-mi explic de ce își depun excreta în chiuvetă. Lansat într-o disperare violentă, la gândul că poate Saskia nu-și va mai reveni niciodată (se crede iar internată în spital), m-am oprit brusc, tocmai sus de tot, dincolo de norii durerii, cu ochii orbiți de strălucirea unei veselii nebunești. Narvalul Alb, mat, musculos are sub botul teșit - tragică ironie a soartei - o băltoacă în loc de un de Ocean. Nu mă pot desprinde de Pessoa, duc cu mine în geantă în permanență Cartea lui, în care subliniez din când în când.: ”Duc cu mine conștiința înfrângerii ca pe un steag al victoriei. Fie ca Zeii să nu-mi răpească încă, până în ceasul când îmi voi pierde înfățișarea de acum, instinctul cu privire la lipsa mea de importanță, confortul de a fi atât de mărunt și de a putea să mă gândesc la a fi fericit”. E confortul anonimatului. Cine și ce este important pentru el? ”Poate că marii visători de azi sunt precursorii celei din urmă științe din viitor”.  Conform ultimelor concluzii ale fizicienilor cuantici și filosofi holografici,  avea dreptate. Cum cered el că trebuie să trăiești ?: ”Singura atitudine demnă de un om superior e să persiste cu tenacitate într-o activitate pe care o știe inutilă, sterilă, lipsită de orice importanță”. E atât de lipsit de importanță faptul că fiecare lucru, ființă, fragment timp, sunt unice? : ”N-a existat niciodată această oră, nici acestă lumină, nici acestă ființă care sunt eu... nu sunt nimeni în această lume. Oștirile mele au fost înfrânte dar erau înfrângeri molatice și nimeni n-a murit. N-am pierdut nici un stindard...orice victorie e o grosolănie..Învingătorii devin satisfăcuți iar satisfăcut nu poate fi decât acela care se resemnează. E puternic numai acela care se descurajează în permanență. Cea mai bună situație și cea mai demnă  purpură există în abdicare. A gândi înseamnă a nu ști să exiști.” Literatura simulează realitatea dar o și reînnoiește. A rosti e a reînnoi, e ”o spirală, un cerc care urcă fără să se închidă niciodată, un cerc virtual care se dedublează și se înalță fără să se realizeze vreodată, un șarpe fără șarpe care se înșurubează vertical în nimic...A rosti, a ști cum să zici e tot ceea ce valorează în viață”. Da, mă pot întreba și eu ca și el: ”regret eu oare că nimeni nu citește ceea ce scriu? Scriu să-mi distrag atenția de la faptul că trăiesc, ...vasta întindere a pământului care primește în sânul ei morții va primi, chiar dacă mai puțin matern și aceste biete hârtii.” Eu copiez aceste rânduri destul de liniștit, deși circumstanțele s-au străduit copios, să-mi aducă cât mai multă neliniștire.

   Mț 12 feb. Ar trebui să nu ne legăm de nimic

pentru că nimic nu e sigur, toate alunecă spre necunoscutul lor și asta neliniștește totul, fie că va veni ceva bun sau ceva rău. Avem impresia că nu putem ști ce va fi, dar de fapt știm: ceva rău. Zdrobit de ghinioanele care se țin lanț de mine de o jumătate de an, aflat între fălcile unui buldog sau în gâtlejul unei anaconde care mă înghite milimetru cu milimetru, nu-mi rămâne decât să evadez ”cu pușcărie cu tot”, spre  zări mai senine, virtuale: derulez pozele din ultima expediție poate chiar ultima din viața mea. Am fost de două ori în Regatul Coram iar peisajele destul de asemănătoare în tot nordul Africii, sunt redundante. ”Răsfoirea” electronică a acestui album, e un automatism liniștitor. Sunt ca o pasăre care-și ciugulește penele sau o maimuță care se purecă atunci când, în experimentele lui Lorenz, sunt supuse unui stres supraliminar. Dacă aș fi credincios aș prefira boabe de mătănii – sunt norocoși cei echipați cu un astfel de ritual hibrid, jumătate spiritual, jumătate material, cum suntem și noi - hibrizi de trup și suflet.

   E noapte în cuhnie, parcă dintotdeauna și tot de atunci sunt singur, absolut singur, în noaptea în care o muzică bizară cântă o iubire gratuită, dăruită sieși, în timp ce cotorul alb al țigării zace lângă scrumieră ca trupul unui aviator mort, lângă aeronava zdrobită. Seara asta ar trebui să fie una lucidă , să iau decizii în ce privește modul meu de a exista în viitorul apropiat. Dar nu pot decât să rânjesc de unul singur, cu gura mea narvalică, în lipsa incisivului spiralat, crescut invers, spre interior. Focul ochiurilor de aragaz sâsâie ca expirația unui șarpe mare, balaur din basme și balade. Drumul de la narvalul alb la balaurul infernului ar trebui să fie unul lung cât o viață dar eu am ajuns deja aproape de stihie.  Trebuie să mă opresc, să încetez să mai gândesc, să  simt, să lăcrimez; capul îmi cade în palma stângă în care țin țigara sinucigașă - e o bilă negânditoare, un fruct orb, tăcut, timpul  trece cum a trecut și până acum, nevăzut și neauzit, în el însuși. Nu pot acuza pe nimeni de tot răul din lume. Și urmează o noapte atât de lungă!  De jos, din adâncul interiorului, Hefaistos  ridică totul la suprafață pe vechile și cinicele lui pârghii de foc, din porunca unui zeu  mai mare decât  Zeus: zeul Absurd. 

   13 feb. În curtea interioară coboară dintr-o limuzină

neagră, un bărbat ras în cap, foarte elegant, cu borsetă și pantofi de piele moale, învăscut în armura siguranței de sine. Dar ce armură se poate opune timpului? Cele de fier ruginesc prin pământ sau dorm somn de moarte prin muzee, carapacele țestoaselor, scoicilor, gândacilor, dorm golite de viață, pe țărmul oceanelor sau în litierele pădurilor. De unde provine eleganța acestui om? De la faptul că e îmbrăcat complet în negru, ca un cioclu? De unde provine cuvântul cioclu? Cioclu, gropar sau dricar, e o persoană care transportă morții la groapă și vine de la bulg. țokla. Dar bulgara de unde vine? Mi-am dat seama azi, că scrisul meu nu e altceva decât un nenorocit de cioclu prevestitor de rele. Nu-mi dorisem asta, pornind să scriu în deplină fericire a liniștii pierdute.

  În cartierul de pe deal, de dincolo de fosta pușcărie, ciorile fac o hărmălaie decorativă în cer iar în cuhnie, aripioarele de pui puse la prăjit scot un sunet ca un ropot de ploaie, aruncându-mă în dilemă. Ce să redau? Ignor zburătăceala clipelor exterioare și mă concentrez pe aripioarle de pui, că tot nu m-am ocupat până acum de acest element anatomic fără de care zborul nu e posibil. Cum să prăjești ceva destinat zborului? E la fel de absurd cu a prăji aripi de fluturi sau de avion, înătătoare de pești care zboară invers, imers. Extrag  o țigaretă din pachetul de Dromader, ascult o muzică de jazz selectă, optimistă, în compania prosperității hipertrofiate artificial a marilor cartofi, a marilor portocale și a marilor pere îmbujorate de o rumenelală comercială, care-i face să vomite pe ecologiști.

    15 feb. Complect asemănătoare și complect diferită

   de toate, e ziua asta. Sunt tot atât de liniștit pe cât sunt de neliniștit. Din păcate nu am această optică echilibrată în fiecare zi, nici măcar în fiecare oră. Sunt ca o roată volantă care cade din tristețe în veselie, nerămânând în echilibru decât o fracțiune de secundă, în care se schimbă macazul. Citesc în metrou o pagină antologică din Pessoa și mă întreb: dacă știe totul despre cum trebuie să trăiască un om, de ce se mai chinuie? : sunt mai de plâns cei care vor realizabilul decât visătorii nerealiști. Primii sunt sclavii exteriorului, ceilalți sunt liberi să trăiască detașați, ca în somn. Iată și o intuiție genială a biocentrismului actual: spiritul meu se izolează de jumătate din materie (deci lumea e măcar pe jumătate spirit uman). Deși stăruie atât de dureros în cunoașterea de sine își dă seama că are șanse mici: n-am să scriu niciodată o pagină care să mă dezvăluie sau care să dezvăluie cât de cât ceva..am eșuat așa cum a eșuat întreaga natură.. a scrie e un viciu înjositor, scrie el, balansându-se ca o mamă nebună care continuă să-și legene copilul mort. Instinctul care persistă sub aparența inteligenței noastre provine din circumstanțe exterioare. Acest supraom suferă cu nu poate fi doi regi simultan, domnind peste două regate cu legi diferite, de parcă ar aparține unor universuri paralele, intim apropiate dar reciproc intangibile. Mereu face saltul pisicii lui Schrodinger între două stări, viață și moarte, mereu duce dorul simultaneității pe care dacă am ave-o am fi zei. Nu e ușor să exiști când puteai mai bine să nu te fi născut dar dacă așa a fost să fie „ ... trebuie să rămânem neclintiți nu pentru că am fi drepți ci fiindcă suntem noi înșine iar a fi tu însuți înseamnă a nu avea nimic comun cu lucrurile exterioare care se prăbușesc, chiar dacă se prăbușesc peste ceea ce noi suntem pentru ele. Pentru cei mai buni dintre noi viața trebuie să fie un vis care refuză confruntările” Iar apropos de tendința mea de a mă refugia în imaginar și inacțiune scrie: a nu exista continuând totuși să meditezi, înseamnă a avea tronul. A nu cere, continuând totuși să râvnești, înseamnă a avea coroana. Le păstrăm pe cele la care am renunțat..visând la ele intacte”. Iată și agreabila pentru mine ca zoolog, atenție acordată relației om- animal sau mai degrabă invers: ”...nimic nu deosebește viața omului de a animalului, ambii fiind aruncați fără știința lor printre lucruri, în mijlocul lumii”, nici unul neputând depăși propria percepție și cunoaștere. Iată și unul cu pisică și cuhnie! ”Pisica se întinde la soare și doarme. Omul se întinde în viață în toată complexitatea ei, după care adoarme în ea...cu toții, oameni și câini, pisici și eroi, purici și genii, ne jucăm de-a existența fără să ne gândim la ea cu adevărat.. sub imensa pace a stelelor”. Pessoa rămâne pajul unui rit neînțeles, înveșmântat în viață, executând ”fără să le pricep rostul, anumite gesturi și anumiți pași, anumite ocoluri și reverențe, până în clipa în care sărbătoarea se va încheia.. și voi putea să mă retrag ca să mă ghiftuiesc cu fel de fel de bunătăți întinse pe mese, în uriașele cuhnii, să zicem din fundul grădinii”

   Am dat citate extinse pentru că nu m-am putut abține și pentru cei care din varii motive nu l-au citit pe Pessoa și poate vor să vadă cu ochii lor, mostre scrise chiar de el. Normal ar fi să închei aici aceste rânduri ale mele de sub titlul Saltul pisicii, pentru că pare imposibil să mai scrii ceva după astfel de realizări dar dacă el nu și-a putut oprima  umilitorul viciu de a (se) scrie, nu pot nici eu. Așa cum, încercând să descrii un peisaj te descrii de fapt pe tine, încercând să spui ceva despre un scriitor, spui ceva despre tine. Așa stând lucrurile, mă cutremur cât de superficial am descris până acum păduri, munți, deșerturi, oceane, or scriitori și artiști. Poate că am greșit mult dar greșeala după Solomon Marcus e sora jocului iar jocul e fratele lui Dumnezeu. În mitologia mea, rudele și progenitura nu sunt altceva decât subdiviziuni ale lui Unu, autoîmpărțit în joacă,  din plictiseală.

Azi e vreme închisă. Narvalul e de un alb intens, iradiant. Folosesc mai multe elemente din decor decât Pessoa pentru că sunt ne distilat, am aderențe primitive de care nu sunt în stare să mă separ  și nici nu vreau, pentru că de fapt îmi plac. Am vorbit de exmplu la telefon cu Di Ana despre cea mai gustoasă mâncare din lume: carne de porc scoasă din garnița cu untură în care se întinge mămăligă fierbinte. Bunicul Peter, încingea untură și punea în ea frunze de varză murată care sfârâiau. Continui deci să exist și să scriu sau să exist ca să scriu, dacă doar așa îmi place să exist. Dacă într-o zi, într-un viitor căruia nu-i voi mai aparține, frazele pe care le scriu acum vor culege laude, voi avea în sfârșit și eu pe cineva care să mă înțeleagă, cineva apropiat, o adevărată familie în care să mă nasc și să fiu iubit, spui, iubite Fernado în măiastra-ți carte. Ah! dacă n-ai fi  avut tocmai păcatul pe care-l hulești, de a înțelege prea mult, dacă n-ai fi știut de la început că niciodată nu vei obține nimic din ceea ce ți-ai fi putut dori, Fernando! (să-mi permiți să-ți spun pe nume, acum când știu că ceri iubire de dincolo de timp, din timpul trecutei tale vieți). Bine măcar că ai știut că ești genial și n-ai exagerat! Să facem un exercițiu de iubire retrospectivă, nimic neputând exista decât retrospectiv, să forțăm doar puțin nota și să vedem dacă totul e real sau e doar o impresie. Dacă totul este doar impresia noastră despre el, îi lăsăm libertatea de a exista fără noi și el există degeaba, e nul în absența unei minime observări și evaluări. Dar pentru asta e nevoie de distanțare. Se crede că melcul nu vede la o distanță mai mare de 6 mm și ce valoare ar avea gândirea lui dacă ar avea-o? Fernando are o părere de neclintit: totul e real și ireal în acelaș timp, ceea ce spun și fizicienii cunatelor. Dar dacă totul e la fel de ireal pe cât e de real, irealul are aceleași drepturi cu realul și totul se anihilează la zero. Ce mai există și ce mai putem face? Fernando spune să rămânem absolut nemișcați, orice mișcare fiind cumplit de obositoare dar nu cred că nemișcarea poate fi o soluție când e saturată de morbul plictiselii. Acum îmi amintesc că Fernando avea o părere asemănătoare cu a mea despre Dumnezeu: nu poate fi deplin încântat de eseul lui – Natura; ea e o enormă eroare, după cum poate constata ușor oricine.

 Aș putea spune că am făcut o obsesie pentru Pessoa cum am făcut anterior pentru Radu Petrescu, Aldous Huxley, Octavian Paler, Mircea Ivănescu – toți fiind de fapt niște pessoa – persona – măști în teatrul lumii, unde se joacă jocul de a fi și a nu fi. Funcționez deci prin obsesii. Sunt un tip obsesiv ca și toți cei de mai sus. Scriu printre rotirile mele sufiste printre crătiți în cuhnie. Dacă am putea zări schimbările milimetrice și pe cele mult mai mici, am vedea că nimic nu se produce brusc și nimic nu ne-ar mai putea lua prin surprindere. Dar în mod ciudat, lipsa oricărei surprize e o uriașă pierdere; trebuie să ne întoarcem la modestia suprafeței, a bunului simț de a ne încrede în ceea ce vedem și gândim. Despre acest rău de unde pornesc toate nenorocirile mi-am mai povestit mie însumi și mereu am uitat. Privesc fațada lui B1 care-mi ține companie de atâția ani cu ferestrele lui divers luminate: mi-a oferit prietenia unei proximități și a unui joc familiar. Jocurile interior / exterior, aproape / departe, real / ireal, anonimat / notorietate, bine / rău, adevăr / minciună, suprafață / centru, bine / rău și tot așa le nesfârșit, au fost jucate de Pessoa cu prețul vieții dar el s-a cantonat mai ales în jocul unu / mulțime și în tragedia neputinței trăirii simultane; a avut, aș putea spune, un sindrom holografic, recunoscut astăzi nu ca patologie ci ca posibilitate fizică și psihică. A fost una din multele lui intuiții geniale.

   16 feb. E Sâmbătă,  fulguiește somnolent

  și Marc Aureliu e tot mai drăgăstos cu cât devine mai viril și cu cât urina îi miroase mai puternic a bozie amestecată cu mentă. Încearcă să-l posedeze pe Bobiță ”cu o sculă minusculă”, roz, ascuțită. N-am ce le face, nu-i pot castra decât la toamnă! Pe micul ecran ni se oferă imaginea cocainei - o plantă verde cu mici fructe roșii, harta Americii Centrale cu Panama și localizarea Medelin ului, apoi Colosseum ul roman. Sakia s-a trezit, și-a băut cafeaua și a readormit cu ochelarii de distanță la ochi - se îndepărtează lent de realitate, ca o corabie dispărând insesizabil dincolo de orizont. Oricât voi avea de pătimit cu îndepărtarea autistă a Saskiei de lume, viața motanilor trebuie să meargă cât mai normal înainte. Îmi voi aduna jurnalele din expediții într-un singur volum cu poza lui Unimog în plin soare, în fața coloanelor albe ale Palmirei pe copertă iar pe dos un gecko de aproape, orbit de soare.  Dar oare nu e mai bine să continui să scriu în anonimat fără dorința de a publica? În ultima instanță a publica e ceva atât de indiscret, de impudic, îmi spun ascultând vântul care urlă ca un lup de deșert pe sub ușa de metal prost montată.

 17 feb. Nu mă supăr că Saskia  face baloane de săpun

cu frenezie, mai ales când crede că n-o văd, cum nu mă pot supăra pe motanii care-și iau avânt și ajung din viteză, într-o clipă, pe marginea de sus a ușii,  pe rama ferestrelor deschise, or în fundul dulapurilor. Credeam că o să am o zi liniștită, somnolentă, ascultând  hituri și  privind volutele helicoidale ale stolului de porumbei care încearcă să spargă monotonia geometriei penitenciare a cartierului, când, brusc, mă cuprinde durerea ascultându-i pe Michael Jackson și Witnhey Huston -  oglinzi cântătoare, zdrobite prematur. Dacă e adevărat că noi suntem asemenea zeilor, zeii sunt muritori ca și noi, în oglindă. Jackson poartă o geacă portocalie care-l face să semene cu puii de lăcustă marocană și nu poți să nu te întrebi unde a putut să dispară definitiv atâta energie concentrată? Când patrulează pe scenă, la braț cu o prietenă la fel de suplă, îmi doresc subit să fiu cu ea în locul lui, pe plaja unei insule exotice, cu palmieri foșnitori în briza oceanului. (Azi a nins puțin. N-am gătit nimic în afară de cremwurști și cafele).

   18 feb. Aruncat dincolo de timp prin întreruperea

ritmului, eliberat din prizonieratul oricărei activități (am două zile libere din cauza centralei termice defecte), n-o să fac nimic decât să ascult muzică și să mă joc cu motanii. Trăind, nu facem decât să inventăm rosturi și țeluri. Morarul care doarme în moară se trezește când ea se oprește, alertat de liniștea ireală –  realitatea nimicului nostru. Când reiei lucrul după un concediu reușit, simți cel mai clar absurditatea oricărei preocupări. De ce trebuie să faci un lucru și nu altul, de ce trebuie să faci ceva? Are rost să te frămânți și să suferi pentru un vis neâmplinit, pentru un război pierdut?– lumea continuă să existe ca și înainte și nici un mort n-a putut s-o facă să moară odată cu el. E nevoie de multă bunăvoință ca să-ți continui exitența hărăzită ție de niște întâmplări anterioare și străine. 

Se întunecă devreme și nu știu dacă ce aud e vântul sau sunt lupii din filmul înregistrat în pădurile noastre bătrâne, unde o femeie trăiește singură de 24 de ani iar astă toamnă lupii i-au omorât un câine care a apărat-o pe când căra apă de la un izvor îndepărtat. Realitatea și virtualul  se amestecă și în mintea mea ca în a Saskiei, care doarme noaptea, aproape toată dimineața și vreo oră după prânz. Motanii dorm cu capetele date pe spate și li se văd colții mari, de fiară. Negri cum sunt, par corcituri între fiare și diavoli. Bieții diavoli imaginați și bieții îngeri asexuați, din cerul în care nu te poți agăța de nimic! Numai timpul care trece, dă noimă lumii, chiar dacă e o iluzie. Dacă în universul holografic  mișcarea e doar o impresie, viața ca formă de mișcare, e o impresie. A cui? Azi n-am gătit nimic: m-am hrănit cu zacuscă și cu hituri eterne. Mi-ar fi plăcut să trăiesc într-un castel cu biblioteci, pinacoteci și servitori ceremonioși. Poate că altele ar fi fost melancoliile și plictisurile mele, într-o ambianță luxoasă dar nu-i nimic: fantezia mea decolează pe deasupra oricărei mocirle mă face să mă simt bogat atâta timp cât mă iluzionez sau visez. Iluzia și visarea sunt diferite: iluzia e o aparență complet falsă, pe când visarea își are temelia în realitate.

   Mț 19 feb. Eu m-am născut la 19 ani

dintr-o privire, nu dintr-o mamă, și m-am prăvălit în viață ca într-o moarte. Am trăit mai puțin decât o efemeridă. Am scris ca să-mi fac suportabil conflictul, iar ce am scris nu ar putea purta alt titlu decât Conflict - cuvânt care ar putea induce în eroare ca fiind acțiune. Viața mea a fost numai contemplare chiar și încleștat în cea mai neînduplecată desfășurare faptică. Azi aveam chef să citesc și să visez dar a trebuit să merg la Poștă unde am stat mult la coadă, apoi în piață unde totul e luminos și zâmbitor de dragul comerțului, apoi am gătit mâncare de mazăre și am prăjit pește. Așa s-a spulberat dispoziția mea,  artistică în ceastă zi însorită de februarie. M-a consolat filmul despre Nucu Pandrea, un descendent al lui Brâncuși, cu care seamănă izbitor, nu numai la chip ci și la minte: vrea să creeze o ”școală de cântăreți din frunză”. În timp ce curățam gresia, chiuveta, aragazul, a început să cânte Iglesias și totul a redevenit poetic. ”Când amiaza cade în singurătate / scriu, deși nu folosește la nimic amăgirea prin scris / și nici o artă / dar pustie ar fi trecerea noastră / în lipsa amăgirilor. // Acordeonul acordează lumea. /  Cântecul lui  amorțește teama / și focul poeziei se stige-n melodie, / pe o stradelă, / la un colț de lume înduioșată. / // Însângerată mi-e inima / în seara însângerată de soarele roșu al ferestrei. / O pată de sânge roșu băltește / pe albul tipsiei, / spintecate sunt inimile sfeclelor roșii ”. Nu pare să existe nici o legătură  între însângeratul meu suflet, paharele de vin roșu băute și lecturile tenace din Cartea neliniștirii, care nu are început și sfârșit, ci numai mijloc. Mijlocul nu înseamnă nimic, mediocrul e doar o conjunctură a capetelor și nu înțeleg de ce-mi sângerează sufletul, când seninul ar putea limpezi totul în transparență, printr-o simplă ocheadă aruncată din depărtarea de unde bate vântul inimii. Inima  gândește, creierul servește doar la răcorirea sângelui, credea Aristotel și avea dreptate. ” Joc pierdut pe marginea drumului amintirii, / muzică pe muchia tăcerii alunecând, alunecată, / în lumina lunii înecată / - asta-mi fu întâmplarea-mi numită viață: zbor de gândac din pământ, în gura liliacului de seară din alt univers – zbor scurt // Hâită, indescifrabilă, era muzica undelor suprapuse, / delirând ca viața mea, în timpanele serii:/ unii cântau una, alții alta, / foarte convinși, fiecare, / în singurătatea nopții fermecate, / care nu exista, / cum nu erau nici ei. / Era doar luna enormă, monstruoasă, / în deșertul zădărniciei. //  E plictisitoare orice încercare de a explica un lucru; el rămâne mereu prea departe de simțuri și dispare când vrei să-l fixezi în cuvinte. Scrisul e din cauza asta un lucru obositor și nici muzica nu reușește mai mult: în clipa în care spune ceva – clipa e moartă demult, ca steaua poetului și asta e înspăimântător deși pare frumos - noi atunci nu suntem nicăieri.

 Mă aplec să caut sub pat o pastilă a Saskiei și simt o atingere fină pe pleoapă – un sărut al lui Aurică cel fin, deștept și viril. Îl iau în brațe: în mustața stângă are un fir alb, deci e Bobiță! Nu-mi mai pot retrage sentimentul – asta înseamnă că îi iubesc pe amândoi la fel. Mi-am făcut un cadou. Animalele sunt mult mai rotunde decât noi: nu și-au pierdut nici ferocitatea dar nici iubirea  necondiționată!

    20 feb. Din august anul trecut, de când cu întoarcerea noastră

de la Yanis cu Fatam bolnavă, urmată de agonia și moartea ei și de delirul Saskiei.. de șapte luni viața mea e un infern. Uneori până și în pisoiașii negri văd un semn al Hades ului deși nu-i urăsc și știu că în adâncul inimii mele ei sunt albi ca spuma laptelui sau a oceanului, ca banchizele între care înoată narvalii albi. De aia le zic în glumă pessoi, de la Pessoa.

-          Ce naționalitate are Pessoa, portughez? mă întreabă Saskia aproape adormită, citindu-mi gândurile ca de obicei

-          Si señora, viene de la pessoa (persoană) care în latină e persona, care înseamnă mască.

-          Portughejii ăștia breji fonfăie latina ca să facă din persona pessoa. Vezi că pessoii tăi ți-au scris o poesie în cadă.

-          Merg la ei. Somn ușor!

-          Și eu te iubesc, îmi spune prin somn

Și eu pe tine și pe pessoi și pe Pessoa, care scrie: ”Lucrurile visate au numai partea dinspre noi..cealaltă parte nu poate fi văzută. Nu le poți da târcoale..Partea proastă cu lucrurile din viață e că putem merge să le privim din toate părțile. Lucrurile visate nu au decât partea pe care o putem vedea..Ele au numai o față, la fel ca sufletele noastre. Ideal pentru mine ar fi să pot trăi cu totul într-un roman și să mă odihnesc în viață.”

Motanii negri aleargă ca nebunii în iubirea și toleranța mea absolută de care ei își dau seama deplin, altfel n-ar face-o, în timp ce Africa de Sud de pe micul ecran, e de trei ori cât Franța și e scăldată de două oceane: Atlantic și Indian. Dacă n-aș fi prins în existența mea împreună cu Saskia, acolo mi-ar plăcea să trăiesc, în brațele unei negrese sau metisse. Dacă iubești Africa ar fi păcat să trăiești cu o blondă, normal e să trăiești cu o cafră sau o negressă creață și fină ca o bijutertie scumpă. Lumina deșerturilor africane mi-a dat întotdeauna odihnă și încurajare în existare.

    21 feb. Visele nerealizate sunt cele mai fidele. N-au trădat

idealul în carnea alterabilă a vreunei împliniri. ”Nu suntem cu adevărat decât ceea ce visăm căci restul, de îndată ce se realizează, aparține lumii și celor care ne înconjoară. Iar dacă mi s-ar realiza unul dintre visuri aș deveni gelos, aș socoti că acceptând să se realizeze m-a trădat.” (Bernardo Soares, ajutor de contabil în Lisabona).

  Narvalul – Suflet de Pisică, plutește pe deasupra micului scuar în formă de inimă unde e implantat în curtea ascunsă a muzeului, nevăzut decât de foarte puțini (și poate nici de ei) așa cum îl văd eu. Oceanul și-a trimis ca mesager o muchie de aripă de apă – mocirla de un verde negru, adunată sub narval de la ploia din timpul nopții. Sunt liniștit, assossegos, astăzi, cu sau fără motiv. Ce sunt motivele pe care le culegem din exterior și le transformăm după digerare în interior, în umori, stări, dispoziții? - repere care ne ghidează în noaptea neființei când aterizăm în ținutul temerii sau decolăm într-o bucurie subiectivă. Uneori cred că nimic nu poate proveni decât din exterior iar alteori că nimic nu poate exista decât în interior. Altfel spus, uneori simt că numai în afara formelor se poate vedea, auzi, pipăi și gândi, că numai în afara lucrurilor unde se ciocnesc faptele și ideile se petrece totul de  care depinde soarta oricărui interior, alteori cred că nimic nu poate exista decât dincolo de o pieliță definitorie, ocrotitoare a unui miez. Pun cotul drept pe birou, îmi spijin capul în palmă și privesc pe sub bolta ferestrei, în adâncul albastrului cenușiu, indistinct, al rețelei de crengi; în brațul stâng sprijinit de speteaza scaunului simt inima pulsând în arteră, ca o vietate necunoscută. Toba din muzica ritmată dă replica inimii. Rațiunea e o mare anomalie, o eroare care a complicat zadarnic infinitul. Nu poate exista fericire în aceste condiții.

 22 feb. O dimineață atotputernică,

   în care se poate întâmpla orice: rău, bine.. m-am trezit cu noaptea-n cap și o să plec așa, cu ea în cârcă, la scârbici ca să ajung cât mai devreme acasă. Fierb ouă moi, hrănesc pessoi, îl pun pe Pessoa în geantă, pun  un borcan cu sfeclă roșie, un cârnat și niște brânză în sacoșă și plec. Plouă. Nu mă întorc după umbrelă – e Vineri și o să am timp să mă usuc. La intrarea în gaura de vierme se vând prăjituri. Cumpăr una și încep să mănânc dar când să trec printre bețele batante de inox care ne numără ca pe oi, lovesc borcanul; zeama roșie ca sângele lasă pete suspecte pentru cel puțin un călător, căruia îi cade fața când vede că încep să scot diferite pungulițe ”însângerate” și le pun în coșul de gunoi. Am aruncat, nu-i așa o ureche, un nas, o inimă și un creier de om. Îmi e frică de puterea malefică a acestei dimineți. Direcția și sensul călătoriei Narvalului Alb, curat, plouat pe trunchiul și pe coada musculoasă, îmi rămân necunoscute. Narvalii sunt inorogii visului meu de libertate oceanică. Aseară, făcând ordine în dulapul cu lenjerie dărâmată de motani, am găsit o filă îndoită, îngălbenuită și ruptă la un colț, pe care Saskia scrisese mare ”Rafael”. În interior era un mic jurnal ținut de ea pentru puiul ei de broască țestoasă. Un foarte scurt jurnal al unei ființe moarte prematur și care se încheie așa: ”5. Feb. 199.... a murit probabil în somn, probabil de deshidratare sau insolație de la veioză. În ultimele zile făcea pipi rar iar căcuțul era mic și tare.” Cimitirul lui se află în grădină, lângă al Fatamei, l-am îngropat eu la rădăcina unui arțar și un arac uscat i-a marcat ani buni mormântul. A murit de hipertermie pentru că Saskia nu l-a lăsat să hiberneze unde voia el, în spatele veceului unde era răcoare și umezeală și avea condiții ideale. Am insistat atunci să-l lase în pace. Iubirea e o fiară . După cum reise din jurnal, Saskia a mai făcut și alte greșeli: i-a dat carne crudă și  slăninuță, nu doar salată, volbură, frunze de varză. Degeaba l-a iubit și i-a făcut desene, cum ar fi cel sub care scrie: doarme cam așa (cele 4 lăbuțe în direcții diferite și capul în jos, într-o parte). Ăsta e romanul viețiii de 8 luni a lui Rafael, smuls din Dobrogea dintre rudele lui matusalemice Michelangelo și Leonardo. Angreanjele lumii chiar sunt exagerat, nemilos de fin ajustate.

 Dacă nu mi-ar fi frică  de puterile acestei zile ciudate, poate aș îndrăzni să cred că Saskia chiar își revine spectaculos. Furat de aceste gânduri în kuhnye, am pierdut legănarea crengilor elastice ale arțarilor în lumina pieritoare a zilei. Pessoa spunea că pe el l-ar durea mai mult un arbore doborât decât un om decapitat, pentru că în viziunea lui arborii trăiesc mai mult, sunt mult mai înalți și mai verticali decât oamenii.

   ” Plouă încurajator, cântă în ploaie privighetoarea peltică Mireille. Plouă proaspăt, viril, nu dulceag. E o oarecare noapte ploioasă și o muzică sinceră. Melodiile  curg neoprite, din ce în ce mai romantice, curg ca unse, ca parapantele pe pante, pe pantha rei, ca schiorii pe trambuline, ca boberii pe jgheab, ca bărbații în femele. E adorabil acest ciupit de vărsat de vânt, Nicu Alifantis din strada Romană nr. 9 când spune: ” numai noaptea vino, când tăcerea / se lovește tainic de ferești,/ eu nu știu ce fac în încăperea / unde stau și-aștept să te ivești”. Dedic această seară romantică amintirii camarazilor de bar dispăruți; ploaia cade udă și neagră pe negrul asfalt, în negrul cartier al nopții și numai veșnic tânărul Iglesias mai lipsea ca să mă zaharisesc complect. Plouă. O atât de proaspătă umezeală cuprinde totul, zadarnic mă așteaptă Saskia cu palma deschisă ca o cătușă, să mă facă prizonierul iubirii ei ca să poată adormi, umblă slobozi pe-afară câini vagabonzi, ca prin moarte fantome, există și o libertate nedorită, o nebunie. Ploaia bate toaca monotoniei, emigrez pe poetci umede, suprasaturate, în pădurile tropicale. Culcă-te fără mine Saskia! E o noapte prea ploiasă, cinematografică și eu nu pot adormi, sunt prea sensibil, simt cum mor în fiecare clipă doar pentru că nimeni nu mă-nțelege chiar dacă unii îmi spun uneori: ai condei, de parcă condeiul ar scrie singur, singur și el ca și mine.  E plăcut în cuhnie pe ploaia asta, unde o să stau până termin cele 20 de gloanțe din pachetului de țigări, fără să-mi pese că moarte scrie pe ele. E o noapte îngăduitoare, o să scriu până-mi amorțește mâna, că ăsta mi-e stilul: încep cu cuvinte simple, spuse sincer doar mie și sfârșesc beat, la țărmul mărilor și oceanelor”. 

SALTUL PISICII 27

1 feb. Fernando nu inovează din ambiție de scriitor -

  caută un mod de a putea continua să trăiască. Și găsește formula drumului înapoi. ”Cât de lung e drumul spre simplitate? Cât viața”, spune . Teoretizează minunat dar când să aplice, recade în exaltări poetice, apelează la vin, tărie, opiu, autojustificându-se prin dreptul minimal, omenesc, la exces, însă el îl ucide prematur. Ce exemplu să iau de la el? Cum scrie sau cum să trăiește?

  Bine măcar că ne vin vești bune privind stoparea încălzirii globale: Bill Gates a oferit 300 de mii de dolari pentru ca 10 vapoare să albească norii pe 10 mii de km pătrați, cu aparate care pulverizează la 1000 de metri vapori de apă marină în ei, mărind densitatea nucleelor noroase și reflectînd astfel radiațiile - proiect rapid, nepoluant, mai bun decât lansarea a milioane de oglinzi în stratosferă sau producerea de copaci artificiali care să absoarbă dioxidul de carbon. Numai cu 1900 de astfel de vapoare ( costând un mizilic de 5 miliarde de lire sterline) care se vor plimba  pe oceane,  încălzirea globală va fi stopată și va fi răcoare peste tot pe lume!

   2 feb. Derutat de confuzia  Saskiei, de lectura masivă

a poemelor lui Pessoa, găsesc atât de ridicole însemnările mele de la Yanis, notarea minuțioasă a procupărilor de cartier ( piață, gătit, filosofie de cuhnie), ca și tot rostul și ne rostul vieții mele și al vieții în general. Numai don Fernando știe să taie în carne vie, până la osul descărnat de iluzii al adevărului: trebuie să accepți totul așa cum este, fie și o moarte imprevizibilă, să te bucuri liniștit de ceea ce este și ești. Asta o spune în poeme dar în acelaș timp scrie Cartea neliniștirii și duce o viață de un dramatism mortal, în costmul lui sobru de ajutor de contabil - imensă, absolută contradicție, care mă obligă să iau totul de la capăt ca de obicei, tocmai când credeam că am ajuns la limanul răspunsurilor ultime. Am ghinion:  constat cu regret că admirabilul Pessoa a clacat. Mircea Ivănescu a reușit să trăiască până la bătrânețe fără să se autodistrugă prematur deși a băut și a fumat ca și don Fernando. Oricum, amândoi au fost niște eroi superbi ai luptelor labirintice ale interiorului.

    3 feb. Dacă scriam cu pana aș fi avut doi admiratori asigurați

 dar și pixul e foarte bun de jucat, cum sunt toate pe lumea asta veselă, pentru motanii  care joacă hochei cu pixul furat de pe hârtiile mele în marea cratiță inox, cea pentru salată beuf.  Sunt calm, mulțumit, totul e cum trebuie în dimineața neașteptat de caldă de iarnă, sunt puternic, imperturbabil, voi învinge neputințele Saskiei și ale mele, numai prin forța gândului. Am două arme: Poesia și Ironia. Ce contează că a fost cutremur de 6,9 în Orientul Îndepărtat? Pe mine nu mă afectează, cum nu mă afectează nici triunghiul Bermudelor care înghite nave blindate, nici cataclismele cosmice care înghit forme la a căror realizare au contribuit atât de mult încât poți spune că-și înghit proprii copii. E treaba lor, nu a mea. Pentru mine totul are formă, pieliță netedă, ca un obraz de copil. Cântă turtureaua pe cablu în deșertul cerului iar eu unul, mă voi descurca în orice situație, pentru că le voi tratat cu calm și răbdare. Orice nod are dezlegare: dacă îi vâri unghia de fier a încrederii tale în încâlcirea lui absurdă, cedează și-i faci și lui un bine: îl ajuți să se destindă din încrâncenarea spaimei lui de exterior, care l-a făcut să se ghemuiască în jurul lui inventându-și un centru. Totul e măcar la fel de posibil pe cât de imposibil. Motanii se aburcă dintr-un salt pe ahaltul meu cu valuri grecești pe mâneci, Sakia nu crede că e acasă, deși este. Dar noi nu renunțăm la exercițiile de optimism matinale, nu-i așa băieți? Hai să-i ducem Saskiei un capucino cald, ca iubirea noastră pentru ea! Dacă don Fernando a ales neliniștirea treaba lui. Nu spunea el că totul e normal așa cum e? Atunci de ce nu circumnavighează (vorba lui), liniștit, pe exteriorul interiorului lui? (tot el zice). Aici are dreptate, pentru că tot ce se vede nu e decât suprafața exterioară a unui interior și există cu toată seninătatea și eleganța, la fel ca fata blondă în roz, de la etajul 10 al blocului vecin care sutură pernuțe fantesy: le izbește ușor, moale, ca pe niște bombe care ar putea arunca lumea cartierului în aer. Are o coadă groasă, împletită ca o teorie a stringurilor dar corzile ei sunt mari, la vedere, nu minuscule și neliniștite. Azi sunt mai impresionat de rotunzimea anusului rozaliu al lui Bobiță decât de haosul cuantic sau poetic. Toate pe lume există, pentru că sunt dacă nu rotunde, măcar bine închise într-o geometrie – disimetriile, nepotrivirile și neliniștile sunt doar ale noastre. Ziua e splendidă chiar dacă deasupra lui B2 s-au adunat nori negri. Și e frumoasă nu pentru că crengile arțarilor sunt pline de muguri primăvăratici, nu pentru că uguie turtureaua sau pentru că e fierbinte cafeaua ci pentru că Saskia pare să-și revină. Tulburările ei cognitive n-ar trebui să mă sperie: sunt domeniul meu. ”Trag cu poftă din țigară – toată viața mea n-am făcut altceva decât să fumez” – spune Pessoa și are perfectă dreptate. S-ar putea ca că ziua asta frumoasă din viața mea să fie nejustificat de fericită, să fie numai o altă impresie eronată dar vizita neașteptată a Saskiei în sufragerie, cu pisoii negri mieunând de bucurie după ea, într-un splendid contrast cu covorul portocaliu, interpretările ei la pian și discuțiile despre statuietele aduse de mine de la Antipod, m-au emoționat și mi-au încărcat bateriile.

   4 feb. Înlănțuite în lanțuri care scârțâie

   ca ușa neunsă a cuhniei, ca un pisoi călcat pe coadă care se opune să-l tragi spre tine, ca peștii harponați care vor să rămână în oceanul lor, așa sunt toate sau tu ești toate acestea sau măcar unul dintre ele. De aceea nu-mi plac azi oamenii și îi văd ca pe o turmă de vite în drum spre abatorul numit Timp. În metrou un bărbat e hirsut și blond ca un arici albinos, unul e de o gingășie pervers feminină, altul pare o gorilă îmbrăcată. Nici puștii atinși de o voioșie inconștiență nu-s mai breji. Nu-i mai înțeleg nici pe motănei: până mai ieri Aurică îl lăsa pe Bobiță să-l sugă ca pe o mamă, acum face pe el exerciții sexuale. Nu mai cred în iubirea lui Marc Aureliu pentru mine: mă cultivă din calcul, din interes, pentru că eu mă mișc mai mult și deschid toate ușile. Deși e un foarte mare scriitor, nu am nimic de învățat nici de la Pessoa: nu-mi place nici poezia lui castrată premeditat de lirism, nici încercarera lui eșuată de liniștire prin neliniștire. Ce înseamnă să scrii mii de pagini pentru a încerca fără succes, să te convingi că ești normal? Personalitatea lui multiplă e de fapt numai o multiplă schizofrenie. Sigur că Totul nu e decât o infinită schizofrenie cu început necunoscut, când Unu a crezut că nu se va mai plictisi dacă se rupe în mai mulți  și probabil că fiecare om e un buchet de schizofrenii dar e foarte ciudat să ai atât de multe personalități. Și eu am avut câteva: am crezut că fericirea supremă e să fiu iubit de o femeie, am crezut că gloria supremă constă în a fi om de știință recunoscut, am crezut că puterea e curajul de a pleca și ajunge departe iar până să îi citesc pe Notorius și pe Pessoa am crezut că vanitatea satisfăcută e aceea de a fi cunoscut. Dar vai, aflu chiar de la ei că eliminarea anonimatului nu rezolvă nimic: după ce ți-ai cucerit notorietatea continui să fii tras pe roata anatagonismului dintre viață și moarte ca și când n-ai fi scris și publicat nici un rând. Ce altceva pot face în dimineața asta, decât să inițiez în continuare lungi expediții înspre și dinspre fantasmele proximității, în care un alb întunecat, rece, scaldă cu cruzime flancul stâng al Narvalului, în care ceruri gri și furtuni de nisip se disting pe jegul dromaderului de hârtie iar zebra de jucărie privește trist spre lacul galben, anemic al luminii lămpii de birou? O crevasă dureroasă se cască sub julitura caninulului maidanezului în pulpa mea iar afară e un frig umed, greu, ca și când ți-ai lipi pe obraji și pe ceafă calupuri dintr-o noapte polară! Aseară am citi 50 de pagini din Livro do Desassossego și m-am simțit dezosat (desassegosat) ca un os de pui de pe care s-a mâncat carnea cu dinții dar acum aș vrea să fiu în altă parte: în liniștea unui deșert în care a plouat după mulți ani și e plin de flori roșii și albastre apărute nu se știe de ce. Uneori mi-ar plăcea să nu fiu om, nici animal, nici plantă. Poate piatră, să am tihna greutății opace. Sau, mai mult decât oerice, vânt, să am libertatea de a fi și a nu fi, a pleca sau a mă întoarce oricând,  invizibil, neputându-mă recunoaște decât indirect, în trâmbele de praf și în alergarea mută a norilor. Îmi doresc liniștea a ceea ce nu există? Ah, dacă aș ști ce îmi doresc cu adevărat! ”A lăsa baltă toate îndatoririle..a repudia toate căminele, chiar și cele care n-au fost ale tale, a trăi din resturile unor lucruri confuze, drapat în purpura amplă a demenței și în dantelele false ale unei regești reverii.. A fi ceva care nu simte apăsarea ploii de afară, nici durerea vacuității intime.. A rătăci ușurat de simțire și gânduri, senzație debarasată de sine însăși..” Nu doream să citez nota 41 din Livro dar nu m-am putut abține.. Acum să vă văd, poezie, reverie, delir al imaginației, cărți nebune, acum, când am din ce în ce mai multă nevoie de voi!

   Mț. 5 feb. Un cuget întunecat se citește  mai bine pe fundalul unei zile

   însorite, ca într-un dagherotip în care conturul neliniștii e cu atât mai tranșant, mai tăios, cu cât restul lumii e mai liniștit, somnolent, în tihna aparenței. Și totuși, în nimicnicia anonimatului meu sunt un mare latifiundiar, posesorul unui ocean mai mare oceanul planetar – cerul și al unui deșert mai mare decât Sahara – soarele. Între acestea, există un canion de piatră, adânc de 4000 de metri, numit Saltul Tigrului, pentru că un tigru a sărit, conform legendei, peste el. Starea de plictis vine din dorința de a fi în altă parte decât ești și din neputința sau indolența de a te deplasa acolo, rapid. Poate că lucrul cel mai important e să-ți poți păstra liniștea în cea mai mare neliniște, să-ți afli odihna în oboseală și somnul reconfortant, sub stânca ce stă să cadă peste tine. Poate că totul e să poți lăsa totul să fie, să treacă, în timp ce tu faci parte calmă din el, ca un strop de apă în zbuciumul mării, ca un zbor de vulturi și o plutire de nori albi peste placiditatea muntelui. Mă las să alunec în somn devreme, dorindu-mi să iau lucrurile cu calm și încredere și când voi fi treaz.. dar poți să faci abstracție de cataracta al cărui vuiet încă nu-l auzi dar o simți după stropii invizibili care-ți înmoaie părul și-ți umezește retina iar asta nu poate proveni decât de acolo, din valea căderii ineluctabile? A naviga înseamnă a coborî. Mi-aș dori atât de mult ca boala Saskiei să nu fie decât un coșmar al meu iar timpul să nu fie o săgeată ci un râu cu meandre line, care nu vor ajunge vreodată la ocean.

   Joi 7 feb. Dacă ești nepăsător nu ai nevoie de putere

iar dacă ai putere nu-ți pasă de nimic. Când ceața devorează totul - chipuri, bucurii și disperări - recad în adâncuri, rugându-mă ca un primitiv totemurilor mele – dromaderul de hârtie, zebra de ghips, turtureaua de silex și Narvalului Alb, să mă ajute acum când normalitatea, tabieturile mi se par îndepărtate ca lumina pentru un scufundător departe de suprafață. Aceeași suprafață de care mă plictisisem de moarte acum e un paradis pierdut. Cer ajutor fantasmelor, când oamenii nu sunt în stare să mi-l ofere iar cărțile în care am crezut și-au închis coperțile ca dalele de granit peste morminte uitate.

   Vineri 8 feb. Formele intacte sunt  ființe sănătoase,

 cu fiziologie perfectă: lucioase sau mate dar cu contur neciobit, ca frunzele de ficus sau dacă le compar cu animalele, cu blăniță lucioasă, perfect lustruită. Am văzut însă și lei bătrâni sau răniți mortal, topindu-se în mizeria neputinței și cerul descompunându-se în ochii lor, mai ieri de o crudă acuitate. O frunză galbenă ar putea povesti: furnicile care astă vară îmi gâdilau limba limbului de mă făceau să râd tăcut în muțenia mea, acum m-au uitat și am coșmaruri că mă desprind și mă prăvălesc în spirală. Avem o dimineață ploioasă. Aseară, o prietenă îi spunea Saskiei la telefon cum i-a afectat cancerul până și inima și obosește să și vorbească. Dacă tot ce e viu și chiar și celelalte lucruri ar gândi, ar putea spune lucruri ca acelea spuse de prietena Saskiei. Decompunerea e la fel de vastă, egală cu întruparea, muchia dintre ele fiind ceea ce se vede, se simte și se trăiește. Plouă pe Narvalul Alb dar nici ploaia nici narvalul de ghips nu știu nimic despre ei înșiși. Atât de multe lucruri nu știu nimic despre ele însele încât nici eu nu pot crede că voi putea afla vreodată ceva despre mine. Totuși mi-am început ziua cu o mare bucurie: Saskia, privind pisoii a spus că în casa asta binecuvântată, întotdeauna au fost animăluțe – deci în tulburarea ei, nu se mai crede la spital sau în provincie, ci acasă, unde și este. - Ți-a ieșit un porumbel din gură cât o gâscă grasă! i-am răspuns și am pus-o să scrie asta, cu scrisul ei de o caligrafică rarisimă, ca să i-o arăt când bate câmpii. Doamne, de ce nu pot fi  rece ca ploaia asta printre picăturile căreia se strecoară fulgi de zăpadă mari ca niște lebede albe? În curtea interioară intră un autobuz alb care întoarce în jurul Narvalului Alb și văd ce scrie pe el, cu litere mari, albastre: ”Cumpăna – zi de zi în viața ta”. La ce se referă? Cine are nevoie de o cumpănă zilnică? Poate de o bârnă de aur. Intră alt autobuz pe care scrie: ”Butterfly – educational group” - un grup care te învață cum să devii fluture? Beau trei cafele dar tot ațipesc cu capul pe masă și am un vis: eu și Saskia eram două maimuțe albe legate împreună cu un lanț, undeva foarte sus, pe creanga unui copac extrem de înalt, în adâncul unei păduri fără sfârșit. De ce eram noi prizonieri în inima libertății celei mai adecvate lumi posibile pentru noi? Eram condamnați la o moarte cumplită: un scorpion uriaș, cu cap de rechin ciocan și cu dinți de crocodil, suia încet spre noi, lentoarea făcând parte din supliciu. M-am trezit cu ochii pe paharul de plastic cu cafea, îmbrăcat în hârtie mov, mată,  pe care e stilizată o mare hieroglifă galbenă, în formă de scorpion. Lapovița de afară face risipă de parașutiști: porumbei, gâște polare, lebede albe, prăvălindu-se grăbite spre pământ, ca spre un cer al mântuirii. Îmi place această atmosferă umedă în care ploaia revarsă peste noi aceeași bogăție generoasă cu care revarsă soarele lumina peste deșert, ca într-un balanasoar colosal. Pentru a putea vedea ceva în deplinătatea lui trebuie să te situezi la distanța antipodului lui. Sunt atât de bucuros că Saskia se simte bine azi! Sunt un milog al schimbărilor minuscule ale ambianței. Cu toții suntem cerșetorii a ceva. Cerșetorii ar trebui să fie zeii noștri de la care am putea învăța esențialul: cum să supraviețuim. Parcă-i văd încărcați de daruri ca icoanele din catedrale, gemând sub povara ofrandei de bijuterii dăruite de credincioși. Stau la masa de lucru în lumina lămpii dar nu lucrez, cum nu lucra nici don Fernando în biroul lui de ajutor de contabil într-un  magazin de  țesături din Lisabona, la etajul 4. El nu era nici pe deaparte un biet ajutor de contabil. În ceea ce scria se considera un geniu îndurerat de nedreptul lui anonimat și asta și era. Nu vreau să fiu înțeles greșit, cum că m-aș compara cu Pessoa. Vorbeam doar de coaja lucrurilor și de miezul necunoscut de sub ea. Afară ninge dezlănțuit, cu stele uriașe, semn că ciocnirea galaxiei noastre cu galaxia devoratoare Andromeda, a început: suntem înghițiți într-un mod blând și plăcut. Ninsoarea intempestivă spune ceva, e un gest al cuiva, o afirmație. O atât de mare frumusețe te obligă să iei o atitudine: ori ești fericit ori nu ești deloc! O mare frumusețe te responsabilizează, te obligă să ieși din apatie. Seara i-am făcut Saskiei cadou o pereche de ochelari, o carte și un buchet de ghiocei pentru că ea care nu agreează iarna, așteaptă cu înfrigurare cel mai mic semn de primăvară. Mi-e frică să cred dar am impresia  începe să-și revină. Dacă măcar o za din lanțul cu care eram legați împreună în vis s-ar slăbi și ne-am putea despărți, ne-m putea elibera de teroarea crocodilului scorpion. Aici trag o linie zgâriată pe filă, ca o zgârietură de gheară de motan și aprind trei ochiuri albastre de aragaz hotărându-mă ca anul ăsta să nu mai bălăuresc cu băieții prin deșert de dragul Saskiei. Scriu aceste rânduri și mai trag o linie: n-au decât să fugă în lume la zeci de mii de kilometri băieții mei, să călărească motociclete, vehicule de teren, femei, cum făceam și eu, le spun asta cu un anumit ton motanilor, transmițându-le o mare siguranță în existența lor, bazată corect pe iubirea mea necondiționată. Iar ei înțeleg perfect pentru că nu sunt proști. Cred că am depășit suta de pagini de când tot scriu la Saltul pisicii și aș putea încerca să trag o concluzie dacă n-aș ști că nu există concluzii. Nu-mi fac probleme: textul se va rupe singur undeva. sau îl voi rupe eu. A recunoaște că doar fragmentarul, cunoașterea incompletă ne e dată, e modul cel mai cinstit de aborda problema totului, pentru că nici el nu e decât un fragment din ceva și mai mare sau mai mic dacă mergem în sens invers.

SALTUL PISICII 26

26 ian. Nu e confortabil pe platforma îngustă

 a speranței precare, oprit printr-un noroc, în timpul căderii în gol. Ce rezolv cu aceste jurnale pe care mă încăpățânez să le țin și care nu sunt decât niște necroloage ale clipelor, zilelor și anilor căzători sau zburători? E viscol și crengile arțarilor se clatină zadarnic. Saskia se delectează cu  pârjoale, bere fără alcool și Huellebecqul meu: Platforma și Particulele elementare. Îi place că e ironic dar nu-i place că e trivial. Eu mă delectez cu vremea furtunoasă dezlănțuită! Dincolo de baletul crengilor elastice, geometria utilitară, urâtă, a blocurilor, se exprimă brutal: nu există nimic bun, dătător de noimă ci doar o suraviețuire  insuficient justificată prin sine. Să vină deci nebunii, poeții, care cred că dincolo de aparență există neapărat ceva, iar dacă nu există inventează ei, că asta e specialitatea lor. Privesc prin viscol, în logia nordică: la etajul 5 al blocului de vizavi, o fată frumoasă în halat alb suflecat, lustruiește geamurile. Nu văd alt motiv să facă asta pe o astfel de vreme, dacă n-ar fi ca și mine, o nativă a furtunii.

  27 ian. Huellebecq apelează la pornografie

   ca să demonstreze că nu e complexat, că-l doare-n șpiț de simțul comun și de toată organizarea socială coercitivă? Nu merită să mă indispun nici din cauza lui nici a soțietății vorba lui nenea Iancu. Mă bucur de noua zi ce mi-a fost dată: soare, zăpadă, ger, piață, gătit, rânit la motani, a căror urină miroase a bozie. Michel pune împreună în literatură, vaginul și particulele cuantice; în Platforma, tatăl este pentru fiul lui, un nesuferit de mascul sportiv și viril, mai tare decât el, care nu reușește să satisfacă nici o prostituată thailandeză. De două ore cuhnia mea plutește în miros de usturoi și melodii în care e vorba de ochi electrici și vise electrice, expresii care în românește sună ciudat. E mai reușită reclama pentru cabernet: bărbătesc, impresionant, cu caracter fructos, (nu fructuos), se maturează excelent, în vase de stejar. Nori placizi plachează cu plăci plate, infinitul de cartier ca să mă exprim așa. Ies să mă reaprovizionez cu vin și tutun și un  câine negru, profită de întuneric și mă julește cu caninul. Nu știu de ce nu m-a plăcut. Întotdeauna am stârnit agresivitatea câinilor și a oamenilor de nimic. Sunt o gazelă gustoasă, apetisantă? Dau cu spirt însă câinele fiind maidanez, va trebui să mă vaccinez dacă nu vreau să turbez. Pentru cine scriu aste lucruri? Există meseria de scriitor anonim pentru cititori anonimi? Că doar nu scriu pentru Tacitus, cu care mă întâlnesc uneori la toaleta muzeului – un tip complet străin mie, care mi-a spus că-i place cum scriu.

   Trăiesc și mor fără să le pese de mine, depărtările, în fiecare clipă, cu tot ce conțin: păduri tropicale, cețuri, arome, deșerturi cu lumină vântoasă, nisipoasă, care înlăcrimează ochii beduinilor. Toate pier în clipă, în absența mea, trăiesc fără mine, asta mă doare, dar mă doare numai pe mine, pe ele nu. În felul ăsta nu fac decât să-mi spun încă odată doar mie cum sunt: de neînțeles și de nepovestit. Îmi sunt inabordabil, de neprins, ca peștele alunecos, pentru că nimic nu are rost iar pietricelele din jocul cu arșice se leagă într-un înțeles numai în mintea jucătorului. Refren: câinele negru ca noaptea neagră care m-a mușcat, ar putea fi turbat, aș putea turba și eu, vinul e negru ca umorul scriitorului derbedeu, care nu reușește să i-o vâre thailandezei deși păsărica ei e aspră, excitantă iar vaginul de o elasticitate perfectă. Nimic nu contează în adâncul nopții privite arzător de ochi albaștri de cuptor și cântate de îndrăgostiți cu ochi electrici. Din logia nordică văd cum se aleargă doi căței negri pe zăpada albă. Sunt fericiții inocenței; dacă cel care m-a mușcat era turbat, vom urla împreună la lună. Saskia și motanii dorm, lăsându-mă treaz pe singurătate. Cum pot fi atât de singure, încă din prezentul lor toate, când viitorul le e ca și trecut? Când se prăvălesc ca stolurile în picaj clipele rămase, tu dormi Saskia mea beată de somnifere și mă ajung de pe urmă melodiile semințiilor îndepărtate, încă inteligibile, timpul curge în jos, spre adâncul amintirii, unde munții mari ai nopții și freamătul oceanelor visează în somn liniștit. Aștept dimineața în care cântă turtureua o moarte cre nu ucide ci clarifică, taie fără durere, precise contururi inutile.

     29 ian. Reîntors la  Pessoa, pentru că H. e obsedat de vaginuri

  și m-am săturat de golănii franțuzești chiar dacă franțujii  i-au dat premiului Goncourt. Cât mi-ar fi plăcut Fernando, să fi scris eu aceste cuvinte: A gândi înseamnă în mod esențial a te înșela / M-am născut și eu, ca toată lumea, supus erorilor și defectelor / dar nicicând erorii de a dori să înțeleg prea mult. / Așa e, înainte de a fi interiori suntem exteriori / Iată de ce suntem esențialmente exteriori. / Așează-te la soare. Abdică/ și fi-ți tu rege ție însuți / Căci le vin în ajutor zeii cu exemplul lor doar acelor care nu mai au nici o pretenție / decât să se lase purtați de fluviul lucrurilor.

   Nu știu ce m-aș fi făcut fără Pessoa în zilele astea în care Saskia vorbește în dodii și m-a mușcat câinele și am alergat pe la spitale să mă vaccinez antirabic și antitetanos. Citesc din Pessoa pentru a mă ajuta - îmi încropesc un adăpost  din cuvinte, ca larvele de tricoptere zise carabeți, din pietricele, care fiind grele, nu sunt luate de apă. E o zi perfectă pentru letargii  singuratice, cu Narvalul Alb invizibil, înnotând pe sub crengile înzăpezite în ceață. Unde e binele pe care altădată reușeam să mi-l arunc în față ca pe un colac de salvare? Poate de acum încolo o să mai pot ajunge la Saskia doar coborând împreună în trecutul nostru, unde ea e mult mai prezentă. Oglinda reflectă corect. Nu se înșală pentru că nu gândește, nu creează.

      30 ian. Citindu-l pe Pessoa, îmi dau seama

 că ar fi trebuit să fiu de o sută de ori mai penetrant ca să pot scrie ca el. Sau măcar să fi fost mai liber. Eu am fost doar sclavul impresiei, în direcția corectă sau falsă. Dar de multe ori mi-am dorit să mă mintă frumos și ea m-a mințit. Azi Saskia a fost agitată spunându-mi să o duc acasă deși nu s-a clintit din pat; după ce adoarme, rămân cu cartea groasă, cartonată, a lui Pessoa, pe geamul mesei din cuhnie. O melodie se strecoară cu o dulceață înfricoșată printre interstițiile nopții. Unii spun că sentimentul s-a născut demult, încă de la meduze, care pot fi fericite dar eu cred că e și mai vechi, că există de când există viul. În cuhnia renovată mă simt străin ca un pagur într-o cochilie nouă, conștient de ridicolul autoîncurajării dar și al disperării. Nimic din ceea ce trăiește și moare n-ar trebui să dorească să afle nimic dacă dorește să fie fericit. De ce vor unii oameni și mai ales scriitorii să afle ceva (totul?), să înțeleagă, să se înțeleagă, decât pentru a nu mai fi singuri în trăirea lor neliniștită? Citindu-l pe Pessoa am o bucurie dureroasă constatând că nu sunt singur în neliniștea mea incoerentă. Ce poate să-și permită incoerența, când toate sunt atât de fin ajustate? De multe ori mă sufocă rigoarea nemiloasă a potrivelilor, care nu permit nici măcar o abatere infimă de la felul lor sever de a fi. Și asta dinainte de a te naște și după ce tu nu vei mai fi. Cui servește această enormă severitate?

   Nimic nu mă va putea despărți de Saskia, oricât de puțin deschisă va rămâne fereastra ei. Am să râd și-am să plâng cu tine tot mereu. Strângemă-n brațe asta vreau, asta vreau! cântă Bosquito, care ne place amândurora; dirijez în aer cu mâna  în care țin țigara. Fumez atât de mult încât nu înțeleg cum de n-am murit încă. Scot fum ca o fumarolă, n-a mai fumat niciodată cineva atât de mult ca mine (am uitat de orientalii cu narghilele, de inventatorii fumatului, din Matto Grosso!). Mă dor deltoizii de la exerciții și vaccinuri, e o noapte plină de amarul poetului amar, otrăvit cu tutun ca și mine. Ignor scrumierele pline. Mă ustură gâtul dar ce-are a face? Toți murim odată și-o dată, nu există măr, oricât de frumos să nu se umple de mucegaiuri dacă scapă nedevorat de tânăr. Sunt cuprins de cunoscuta lene neputincioasă de a te opune morții, a oricărui vicios, de  seninătatea nebunească a impresiei de invulnerabilitate; Oare omușorul care ustură  de la fumat, se drege cu pită cu brânză și slană afumată? Simpatic cuvânt omușor! Omușor: luetă, uvulă, omuleț, oușor, limburuș, înghițituș, împărătuș, la malaezi anak lida – copilul limbii.

  Marc Aureliu a făcut cea mai mare expediție din viața lui: a urcat la etajul de deasupra, în timp ce aruncam gunoiul, după care s-a zăpăcit, a vrut să intre în alt apartament și l-am adus în brațe. Să ai curaj înseamnă să faci ceva, cu orice risc. Dacă Saskia își va păstra luciditatea, vom coborî împreună până la sfârșit, spirala aventurii pe care am urcat până acum tot împreună. Voi avea norocul de a-mi putea povesti mie însumi în singurtătate-mi, călătoria, ca Octavian Paler, agățat de oțetarii din curte, în timp ce coliziunea dintre Andromeda și Calea Lactee începuse?

SALTUL PISICII 25

Dum. 13 ian. Trăim  tot mai accelerat, visăm tot mai mult

 cu ochii deschiși, înregistrăm tot mai mari performanțe medicale și imagologice în noua eră a hiper, digi, alter modernismului în care, spre deosebire de nihilismul și pesimismul postmodernilor, dispunem de un evantai de posibilități amețitor de variat. Ne putem transforma atât de ușor într-o celebritate! citez din articolul De la Kirby la Virillio. Noua eră este un delir al noului prin viteza dată de hiper utilizarea tehnologiei. Baudrillard a uimit lumea când a lansat ideea că Războiul din Golf nu a existat ci a fost o simulare pe calculator multiplicată de corporațiile media. A. Tourraine crede că individul își poate exprima mai democratic sinele, cu ajutorul industriei culturale  putând împăca rațiunea cu libertatea, intimitatea cu comunicarea, angajamentul cu refuzul. Strauss & Howe consideră că există cicluri de 80 - 90 de ani de criză urmate de renaștere iar la fiecare 20 de ani în dinamica generațiilor se manifestă concomitent aceleași credințe și comportamente. Ultimele 4 astfel de cicluri arată așa: 1965 – 1980 – generația X, caracterizată prin sex premarital, căsătorii târzii, apatie, cinism, revoltă, scepticism, respingerea tradiției( e totuși o perioadă creatoare, predispusă culturii tehnologice, membrii ei sunt pragmatici, individualiști, comozi). Între 1980 și 2000 e cantonată generația  Y, numită și a net ului sau Milenial,s: ambițioasă, conștientă de imaginea de sine, cu rată mare de divorțuri și schimbarea rapidă a locului de muncă, rebelă, nerăbdătoare, nepoliticoasă, hiperindividualistă, cerând mai mult decât oferă, energică (staticul și plictisul fiind dușmanii ei de moarte). Din 2000 încoace este generația Z sau a I Pod ului, care-i cuprinde pe nativii digitali, extrem de rapizi în procesarea informațiilor, captivați doar de interactictivitate, conectivitate, feed back. În mod paradoxal, are dificultăți în raționare și reflectare căci deși citește mai mult decât celelate generații, nu e vorba de lecturi clasice ci de o mixtură audio video. Se mai numește și wired generation sau generația digitalizată, a comunicării cu orice preț și totuși este generația însingurării, a internetului. ”Claritatea de cristal pe care o avem la o distanță de un clik nu ne poate spune cât din acest univers textual este fermecător și cât înspăimântător. Poate că nu avem nimic nou în fară de modul în care se accelerează ceea ce până acum era așezat și gândit mai temeinic” (Alain Kirby). După Lipovetsky , odată cu ”fericirea la purtător”, crește riscul nemulțumirii și ajungem la fericirea paradoxală a hiperindividualismului (vezi Lipov. Fericirea paradoxală, Polirom, 2007). Iar acesta creează hiper nevroze, vid emoțional, gol psihic, excesul de imagine fiind noul opiu al maselor și multe altele, fiind de fapt semne ale crizei umanismului. Ignoranța clipei mută normalul la limita manifestărilor extreme. Ar fi ridicole de n-ar fi tragice alte trăsături ale personalității noii generații: pandemia ignoranței, bibliofobia, analfabetismul. Oximoronul vremurilor de azi este: cu cât mai multă informție cu atât mai puțină cunoaștere.

Luni 14 ian. Năzuința spre ”în sus” a motanilor pare genetică.

Pisicile sunt ființe arboricole la origine? Parcă noi nu! Motanii se suie pe mine ca pe un copac, de unde se aburcă pe ușă ori pe tocul de sus al ferestrei de termopan. Dar să-i las pe motani, că ei sunt acasă. Acum stau pe sacunul cu trei gheare în laborator și privesc pe fereastră:  multă zăpadă pe crengi acolo, în exterior, iar aici văd pe pereți, o pată aducând cu chipul unui solomonar bărbos, purtând pe umeri ca pe un vânat, un lup alb; nu e mort, pare că acolo e locul lui preferat, ca al lui Auricuțu.  Mai depistez un leu heraldic, o hartă ca un maț (cartografia unei peșteri), un scafandru cu un crab mare în mână, un schior fără schiuri și fără bețe, un alpinist care se cațară liber pe un perete. Fac exerciții cu ganterele roșii după atâtea luni de zile de pauză, beau multă apă și urinez galben ca lămâia. Am trecut pe salate ca să mă detoxific de băutură, cafele, fumat. Ce n-aș da să pot reintra într-o perioadă mai liniștită, mai optimistă sau măcar mai nepăsătoare deși asta acum mi se pare un vis intangibil. Mi-am propus să mă înarmez cu calm: poimâine merg cu Saskia la doctor să vedem de ce are halucinații – poate de la medicație.

Seara recitesc cele 38 de poeme ale lui Pessoa din Păstorul turmelor - El Guardador de Rebanhos: Eu niciodată n-am păzit turme / dar e ca și când le-aș fi păzit? Mi-e sufletul ca un păstor/ Cunoaște vântul și soarele/ Și se lasă dus de mâna Anotimpurilor/ urmându-le și privindu-le.

  

Mț 15 ian. Pictorul a apărut din ceața uitărtii noastre

reciproce și a lucrat frumos - mi-a machetat elegant jurnalul din Indonezia. Saskiei și mie ne-au mai murit niște cunoscuți. Viață și moarte - joc de lumini aprinse și stinse pe fațadele blocurilor, manevrate din comutatoare de degetele unor persoane necunoscute - un aspect al fiziologiei acelei părți a biosferei, numită omenire. Filmele de aseară, cu Terra văzută de pe stația orbitală și cele despre dispariția speciilor, ar trebui predate în toate școlile de pe glob, de la cele mai mici clase. Dacă am plătit un preț greu pentru a putea vedea planeta și a afla ce se întâmplă la nivel global, să privim chipul realității noastre în față: avem o problemă. O patologie. E uimitor și înfricoșător să vezi cu ochii tăi de animal cum circulă oxigenul pe deasupra globului – un gaz delicat, albăstrui, produs egal al planctonului din apă și al pădurilor - să vezi cu ochii tăi de animal, fulgerele intermitente urcând în ionosferă de unde electricitatea se redistribuie uniform în troposferă. Demiurgic și demitizant, e un sentiment care te umple de grijă și responsabilitate. E teribil că broaștele n-au dispărut din cauza poluării cum se credea,  ci din cauza ciupercii de pe altă broască, mutătă de om din locul ei. Toate speciile mutate dintr-o regiune în alta sunt tot atâtea erori în acest mecanism sensibil. Dacă e să privesc cu alți ochi o zi din viața mea, ce constat? Eu folosesc materii din mediul natural – ciuperci, făină, pier, ulei, cafea, tutun, dar existența mea e dominată de virtualitate: unde, imagini, cărți, telefon. Peisajul rămâne un fundal cețos.

17 ian. Sunt o picătură de ceață în ceață,

 o alunecare cotrolată pe polei, pășesc cu grijă, când pe trotuar, când pe carosabil. Sacoșa cu toarte lungi, în care am mămăligă și iahnie, se izbește ritmic de coapsa mea răsucindu-se, desrăsucindu-se, transformând mișcarea liniară de dute vino, într-una spirală. Din astfel de înfășurări și desfășurări simple și aleatorii s-au născut toate, așa a apărut diversitatea de neoprit a formelor care se produc și se destramă meru și în prezent. Cine sau ce, a pus totul în mișcare? Pe scările muzeului m-am întâlnit cu un tip din genul prveniților pe care soarta mi l-a strecurat  anul trecut în echipa cu care am fost Koram dar am făcut abstracție completă de existența lui, ca să nu mă indispun; poate că în adâncul nostru recunoaștem fiecare că suntem animale, sălbăticiuni dar dacă asta ne domină într-atât încât se vede, mustește în fiecare cuvânt și acțiune, e ceva  urât iar despre  urâțenie sunt egal de multe de spus, cât despre frumusețe. E adevărat că toate au cel puțin două fețe; de ce nu poate exista un lucru cu o singură față? fiindcă nu poate exista ceva cu un singur capăt? pentru că nici un vârf nu poate exista singur, suspendat de Tot, fără bază sau rădăcină? Chiar dacă e foarte mică, invizibilă, trebuie să existe și cealaltă față. Dacă toate ar avea o față mare și una foarte mică, am trăi într-o lume de conuri.

  Sunt îngrijorat: s-ar putea ca Saskia să aibă ateroame pe capilarele cerebrale; mâine facem tomografie computerizată. Dacă modificările ei cerebrale vor fi definitive, voi deveni și eu, ca oglindă a ei, o ființă ciudată. Citesc Cartea neliniștirii a lui Pessoa, ca să-mi pun sare pe rană. Prefața lui Dinu Flămând e un text perfect, fără  un cuvânt în plus sau în minus.

  Azi, două franțuzoaice au câștigat 12 milioane de euro, greșid o cifră la loto: 38 în loc de 37. O greșală cu urmări fericite. Sau nu: majoritatea marilor câștigători își pierd liniștea. Pisoii înțeleg că vorbesc cu ei când folosesc un ton pițigăiat. Am cruda indiscreție de a citi tabelul cronologic al vieții lui Pessoa. A putea privi în întregime viața unui om care nu se poate apăra de curiozitatea ta, e o crudă indiscreție.

 18 ian. Arțarii se leagănă cumplit, nebăgați în seamă

 de alți locuitori ai cartierului, în afară de mine. Dacă legănarea crengilor e reală, legănarea blocurilor e o iluzie. Mă simt ”transportat” departe, în arhipelagul de la antipod, unde, când eram acolo, nu simțeam nimic deosebit. Oare ce e realitatea: o cafea, o țigară, o amintire ca libertate, un vis ca speranță? Saschia: te iubesc pentru că tu mă iubești. Partea de sud a țării are partea ei de ploaie iar mâine vor fi precipitații slabe peste tot. Partea algeriană spune că printre cei 30 de ostatici nu se află români și că e improbabil ca americanii să fie eliberați - mai târziu aflăm că doi români au fost uciși. Uit țigara între degetele mâinii stângi și mă frig tare. ” În purpură și aur sclipeam odată-n soare / umil și tern acum îmi e veșmântul. / Așa e și-n lăuntru, cum e și pe afară”. ”Umile, indistincte veșminte mă-nfășoară”, e o variantă de vers și atât.

Sâmb 19 ian. Acesta este sfârșitul poveștii

spune o voce feminină armonioasă, melancolică, în radioul de cuhnye. În ceas și în calendar, timpul trece și ne ia cu el. Sau poate că nu trece dar ce importanță are dacă binele nu poate exista fără să fie minat de viermele lui la rădăcină? Porteur de lux et valet de la maison (cumul de funcții și titluri nobiliare care sună frumos în franceză dar jalnic în traducere:  hamal și servitor), car două sacoșe grele din piață și mă pun pe treabă: păstrăvii mucilaginoși sar de pe chiuvetă pe aragaz și de acolo pe jos. Mă chinuie groaznic băieții ăștia plini de mucus și găinaț, cu o piele infernal de tare deși elastică. Gata, sunt în tigaie! Mai am de făcut pastele milaneze cu ostropel și mazărea. Dintre cei trei scriitori care mă interesează acum, Pessoa și Huellebecq sunt niște maturi amari (fumători înrăiți, bețivi, cu copilării negre) iar Bachelard un dulce copil. Primul și ultimul au viziuni contrarii: primul consideră că reveria poetică recompensează suficient inconvenientul de a exista, celălat că visarea nu are valoare, că există numai ce se vede și se simte iar scrisul e numai un mod agreabil de a ignora viața. A inventa personaje (Pessoa), nu e un mod de a visa, de a ficționa? Modul lui don Fernando de a se autodistruge cu vin, aguardiente și tutun nu e o formulă visătoare, producătoare de reverie intensă care l-a făcut să scrie ca și mine, în anonimat, atît de multe poeme și pagini nepublicate? Mă mișc perfect coordonat (deși mecanic) pe dușumeaua de dans a supraviețuirii: gresia kuhnyei. Noroc că pisoii nu mă miorlăie, dorm duși la picioarele Saskiei. Nu voiam să le dau păstrăv și pentru că Aurică a vomitat un segment de sfoară înghițită aseară în nebunia jocului. Am trecut ușor peste Saskiei ”când avem bilete la teatru, dimineața sau seara?” asta fiind o invenție. Transferă în realitate ce visează. Să cred sau nu în medicamentul care zice-se, stopează și remit boala?

 20 ian. Am adormit pe la unu, cu  572 de pagini de Poeme

de Fernando Pessoa în brațe. Neagă tot, domnule: iluzionarea, filosofia, literatura și mai ales Poesia - zeul meu cel mare. După dumnealui, totul e perfect așa cum este, inclusiv moartea. Castrează toată visarea cu un hârști! mucalit, ca un evreu care spune lucruri teribile, cu un zâmbet de doi bani. Dacă până și acest portughez are ascendență evreiasă (cu care se laudă și Borges), ce mai e neaoș pe lume? Niște autododacți dați în Paște din subsolurile Muzeului, spun că însuși Boer Ebista și Dece Ballus per Scorillo, au fost mai mult decât evrei, au fost părinții evreilor și al tuturor celorlalte neamuri. Și azi am făcut piața, am gătit, am pus aspiratorul și mopul, am rânit la pessoi, am spălat rufe. Cu toate acestea,  nu pot concepe arta fără emoție și  iluzie. Nu se pote trăi poetic fără fantezie. Poezia lui Pessoa pare să se genereze singură prin simplul fapt că e închisă  între coperțile unei cărți de versuri - o produce cititorul. De fapt, prin heteronimi, Pessoa ajunge tot la imaginarul pe care-l hulește, deși propovăduiește o antipoetică, o desvrăjire contra naturii poetice a omului.  Ironia soartei face ca cercetătorii cei mai habotnici în minuțiozitatea lor materialistă să ajungă la concluzia riguros științifică că totul e numai iluzie.

21 ian. Jocurile își mănâncă interiorul și se mănâncă între ele.

Sunt trădătoare pentru că sunt devoratoare chiar dacă par inocente - trădarea e o  parte naturală a lor. Am crezut că dacă mă străduiesc cinstit și cu bunăvoință să mențin aparențele, pozițiile ordonat schimbătoare ca gărzile militare, așteptările neînșelate la capătul liniilor de joc, totul își va menține aspectul la infinit. Dar s-a infiltrat neprevăzutul, minusculul, invizibilul incontrolabil și trădarea s-a devoalat prin acumulare: există devorare și între cercurile ce păreau să se mulțumească cu propria lor autodistrugere. Era logic ca astfel de interioare să nu poată genera decât exterioare devoratoare. Am crezut că dacă-i dau pastilele ordonat, îi gătesc și o alint, Saskia va fi fericită și neschimbată dar a început să spună lucruri ciudate, ilogice. Mâine - tomografia computerizată.

22 ian. Tras pe roata emoțiilor nedorite,

antrenat ca balega pe roțile carelor de luptă mă simt, până aflu diagnosticul Saskiei: ”tulburări cognitive ușoare”, cu șanse de remietere. Citesc Livro do Desassossego – Cartea neliniștirii, potrivită cu starea mea. Pagina 412:  Plouă neîncetat iar eu simt brusc imensa apăsare de a fi un animal care nu știe nimic despre sine...ghemuit ca un mușuroi într-o regiune specială a ființei, mulțumit de puțină căldură ca de un adevăr etern”. Am nimerit gaura de vierme care trebuie astăzi, în încercarea de a ieși la un liman? E o zi luminoasă și caldă în care Narvalul Alb se scaldă lucios, musculos, puternic - sufletul Fatamei evoluînd static, liniștitor, între disperările mele.

    Pessoa crede că poezia e doar un condiment al prozei, dar eu dau întâietate poeziei: ea e nucleul generator al prozei, al existenței și mai ales a existenței artistice, după cum crede și Bachelard.  Ziua caldă, însorită, dilată la infinit bucuria mea că Saskia a ieșit totuși bine la tomografie. Stau pe scaunul cu trei roți în loc de gheare și încerc să mă liniștesc amintindu-mi pe îndelete întâlnirea și discuția avută în metrou: o femeie sărmană, cu bocanci vechi, mirosind a fum, avea o sacoșă mare, în care mieuna un pisoi. N-am rezistat tentației și am rugat-o să mă lase să-l zăresc pe locatar: un frumos motan complet alb, care, zicea ea, avea puroi într-o ureche și-l ducea la veterinar. Am intrat în vorbă: locuiește la marginea unui sat, lângă o moară și toți care vor să scape de pisici le aruncă în curtea ei

- Moarte?

- Vii! De parcă, dacă aici e o moară, pisicile mănâncă mălai! Dar nu mai pleacă de la mine, că nu mai au unde. Eu stau la capătul lumii

- Și ce faceți cu ele?

- La alea mici le dau ciorbă cu pâine dar vin și alea mari, care vânează. Cumpăr 5 pâini odată. Pe urmă le caut stăpâni dar până-i găsesc cheltui o avere! Două milioane pe lună, iarna.

- E foarte mult. Cum vă descurcați cu banii?

- Eu mănânc fasole cu mămăligă - am mălai de la moară și ceapă am în grădină.

- Sunteți tare

- Nu, asta e situația. Mi-ar trebui un gard din plasă de sârmă dar costă mult.

- Cât?

- Două milioane - banii lor pe o iarnă. O lacrimă i se strecoară în fularul croșetat dar curat. Se ridică și dă să iasă, făcându-mi un semn de la revedere cu mâna, pe cât de discret pe atât de lipsit de speranță. Mă ridic și o urmez  pe peron înainte de a se închide ușile.

- Știți, astă toamnă mi-a murit o pisică la care am ținut mult. Luați banii ăștia de la mine, de pomană pentru sufletul ei și ca să-mi poarte noroc pentru motăneii mei. Ezită, apoi se hotărăște

- Dacă-mi dai iau! Nu cerșesc! Bodaproste! O să fac gardul!

Ne despărțim, ea sfătuindu-mă să nu-mi castrez băieții prea repede, că nu e bine pentru sănătatea lor.

   Atrase de vârtejul acestei întâmplări să-i zic fericite, ne năpădesc telefoanele: de la Di Ana, de la Pictor, de la Ica și Tibiță. În seara obișnuită de cuhnie îi spun în gând lui Fernado: să știi un lucru, trăiești bătrâne, ești viu chiar în clipa asta în mine, ca-ntr-o oglindă, împreună cu luminile blocurilor reale, de beton, cu muchii.

   Luminile străpung noaptea și moartea ca niște vârfuri de pumnal, cântă marele Armstrong, reflectat de pereții de faianță iar motanii își bat joc de munca mea cărând coji de tapet jupuit, peste tot. Nu mai mătur. Motanii decorativi, negri cu ochi de aur, joacă hochei cu un puc din ciorapii mei, pe sub ecranul în care plutesc  amabarcațiuni enorme, cu pânze fastuoase, pe valuri lucioase. Eu nu neg valoarea poetică a lumii și gândindu-mă la hrăpăreți, desfid animalitatea nestăpânită a omului; îmi amintesc de brațul păros al Vânătorului de Păduchi de păsări, care strângea în palmă o pasăre mică în expediția de pe țărmul oceanului, anul trecut - simbol al rapacității noastre atavice. Și eu sunt rapace și devorator: devorez imagini și vise - căprioare impalpabile ale universului. Probabil că vom merge iar împreună în deșert la primăvară și nu știu dacă voi mai reuși să mă abțin de a introduce ”în scenă”  personajul Urâtului și al Răului.

  

           24 ian. Azinoapte a viscolit cu ninsoare,

acum, în dimineața caldă și calmă, o pată de lumină orbitor de albă sclipește pe Narvalul Alb văzut din laborator. Schimbările aduc și bucurie și spaimă. Saskia, care a început să ia pastilele pentru memorie, zicea aseară că nu suntem acasă ci undeva în provincie. Ce se va întâmpla cu viața noastră? Apropos de contraste: sunt sub zodia a două planete una întunecată - Pessoa și una luminoasă - Bachelard. Când Saskia a devenit brusc bizară, am tras un urlet în gând. Urletul de moarte, de animal ucis dar neauzit de nimeni, ca sentimentele în inimi și întâmplările fioroase în  natură. Poate de aceea se înconjoară din când în când anumite porțiuni de Exterior de câte un cerc: pentru a putea urla neauzit de nimeni, în intimitate. Poate de aceea există forme și vietăți: dintr-o infinită nevoie de intimitate, unde să poată fi urlată durerea lumii plămădite din durere. Poate de aceea e lumea făcută din cercuri concentrice din ce în ce mai mari: ca să încapă toate vijeliile ca aceasta de dincolo de freastra pe care o deschid larg, ca să-i aud urletul cumplit.  Nu mă atrage muzica de jazz de calitate din micul nostru interior, absurd în seara asta și deschid larg fereastra spre vijelie. Ce bine că există ploi, lapovițe, vijelii urlătoare, taifunuri, pe lume! Ce minunat e că există alcooluri și vise care topesc colțurile fricii și poți aluneca de pe gheața ei în în meteorologii compensatoare!

25 ian. Azi dimineață a plouat.

  În curtea interioară Narvalul Alb înota musculos, reliefat de ploaie. De unde venea și unde se ducea stând, fixat, mort, pe cele 2 tije metalice, în micul squar ca o inimă plată, numai el știe. Știu că el habar nu are de nimic, că e o invenție a mea, cum e și impresia mea că exist, că am  chip și nume. Pe la prânz și-a făcut apariția neanunțat ca de obicei, blondul Unimog. N-a rezolvat nici de data asta nimic din ce mi-a promis, mai ales cu editarea volumului despre zoologia deșertului, coordonat de noi. N-am ce-i face, bate câmpii, obsedat doar de mașina ideală de teren Unimog, cea cu roți uriașe și cu toate dotările posibile, de la lamă de escavator în loc de bară de protecție, până la cabină de duș, cușete, laborator științific universal, etc.

- De unde naiba vine numele ăsta care seamănă cu Inorog? îl întreb

- I l-au dat nemții. După război țara le era un cimitir de utilaje sfărâmate și ei își făceau unelte motorizate pentru agricultură, bune la orice, numite Universal Motor Gerät, prescurtat, Unimog. Gerät înseamnă sculă, unealtă. Pe urmă astfel de vehicule a produs firma Mercedes. Așa ceva ne trebuie nouă în deșertul pietros.

 Seara în cuhnie, jocul ochiurilor de aragaz se desfășoară mai mult în spectrul caloric decât în cel luminos. Am mai pus un bec în plafonieră și am de două ori mai multă lumină. Întunericul atotputernic și atotștiutor nu ne va spune niciodată tot ce știe - ține pentru el secretul lumii, cu meschinărie. O înfricoșător de romantică melodie nocturnă își etalează în nuditatea ei de fruct ecorșat, carnea interioriului. Saskia e plecată demult pe drumul somnului, printre coclaurii luminați de altă lumină decât lumina plafonierei. Sunt șocat că și-a pierdut atât de brusc memoria și orientarea spațio temporală. Dar există oare ceva care se produce brusc sau doar ni se pare nouă neașteptat, din cauza neatenției cu care privim lucrurile? Mai degrabă totul începe pe neobservate, de foarte demult, iar noi suntem niște orbi inconștienți; dacă se întâmplă să ne dăm seama mergem pe burtă, ne facem că plouă, cum ar zice Axas. Ar fi aproape ridicol dacă n-am comite și ultima prostie să considerăm asta o tragedie. Apropos de ridicol, azi a murit un specialist în umor, Dan Mihăescu pe care îl credeam nemuritor. Cine își permite să râdă cu atâta nepăsare de toate, decât un nemuritor?  Privind în urmă, într-un retrovizor clarvăzător, i-am văzut pe toți cei  morți demult, ca într-o farsă colectivă. Însă ei murind, n-au făcut decât să coboare încă o treaptă.  Chiar și Unimog, avea câteva fire albe noi în barbă chiar dacă el zicea că se simte tot mai puternic și mai tânăr. Stau în cuhnye și mă gândesc la blogul cuvintelor jucăușe, pe care probabil nu-l citește aproape nimeni sau chiar nimeni, la iluziile mele științifice și literare care n-au fost în stare să spună nimic mai mult decât această melodie romantică, pierdută în noaptea universală. Cum ar rezista Bachelard în fața tratatului de descompunere al lui Cioran? În noaptea rece care intră pe fereastra abia întredeschisă, ceea ce contează, e amintirea reverberată a zilelor și nopților fericite prin încrederea mea naivă în bine. Degeaba avem în adâncul nostru oceane de energie și de forță dacă nu avem acces la ele. Amintirile ne sunt date pentru repararea cuibului, cum fac termitele care-și zidesc termitiera cu cadavrele confraților. Îmi țin capul în mâini ca să nu mai aud muzica nemilos de lirică din interior și lătratul câinilor ca la stână afară. Nu există salvare! Nu poate dura nimic în perfecțiune, orice armonie, oricât de generoasă, e supusă degradării și asta e sursa infinitei tristeți a lumii. Dumnezeu nu poate fi decât pe jumătate vesel, în cel mai bun caz; cealaltă jumătate e tristă iar lumea din ea nebună.  Mieunatul motanului cu ochi de aur e contrapunctul. Toate sunt perechi - simplitatea bonomă a anonimatului, sprijină totul.