ÎN SPATELE MĂȘTII (4)

( Maimuța goală  de Desmond Morris, Ed. Enciclop., 1991, 202 pag. The naked ape,  1967:  9 ediții )

                                animalul om, văzut de un zoolog englez (rezumatul meu)

                            moto : De multe ori ne închipuim că ne comportăm conform unui cod abstract și înalt de   principii morale, când în realitate ascultăm de un set de întipăriri pur imitative, adânc înrădăcinat și demult  ”uitat” la care se adaugă pornirile noastre instinctive, ascunse cu grijă.

                                            Agresivitatea; tiranul și liderul

   Animalele se luptă între ele din două motive: pentru a-și stabili dominația într-o ierarhie sau pentru a-și stabili drepturile asupra unei porțiuni de teren. Unele sunt numai ierarhice, altele numai teritoriale, altele și, și. Noi din păcate suntem și, și, adică istoria noastră naturală ne-a dotat cu o sursă dublă de agresivitate. De la primate care nu sunt teritoriale dar sunt ierarhice, am moștenit  ”ordinea de ciugulire” (termen discutat prima dată la puii de găină) – există un tiran al grupului care-și exercită rolul minut de minut, pentru ca grupul să rămână împreună.  Tiranul grupului este cel mai îngrijit de ceilalți, cel mai ferchezuit, mai bine hrănit și mai sexy. Dar nu toate maimuțele au tirani violent dictatoriali, există și tirani benigni, toleranți, de exemplu la gorile, unde masculul dominant își împarte femelele cu masculii inferiori ierarhic, e generos când grupul se hrănește și nu se impune decât când apare ceva ce nu poate fi împărțit, la revolte și încăierări. Dar acest sistem a trebuit să fie schimbat când omul devenit vânător a fost obligat să-și apere căminul, teritoriul care fiind apărat în grup, liderul și cei puternici trebuind să țină cont și de părerile celor slabi – această ierarhie blândă este un început de democrație.

    Mecanismul nervos și fiziologic al agresivității este controlat de sistemul simpatic care pregătește corpul pentru acțiunea violentă (el pare a spune: ești gata de acțiune, mișcă-te!)  și cel parasimpatic care spune: ia-o încet, păstrează-ți resursele. În mod normal organismul ascultă de ambele sisteme și-și menține echilibrul dar în caz de mare pericol ascultă numai de cel simpatic, când adrenalina părtunde în sânge și acționează drastic asupra inimii, tensiunii, viscerelor (digestia încetează), rectului, vezicii, respirației,  zahărului din sânge, etc. De cele mai multe ori însă, lupta nu se dă, devine un ritual iar toată pregătirea este oprită de sistemul parasimpatic. Dar contramandarea bruscă a luptei are un recul violent: sângele retras prea repede din creier poate da leșin, paloare sau îmbujorare, defecație, urinare necontrolată, etc. Ridicarea agresivă a părului a dus la dezvoltare unor regiuni specializate – coamele.  Atacul urmat de retragere a creat dansurile de luptă; acțiunea contradictorie a celor două sisteme e comparabilă cu niște cai loviți cu pintenii și struniți din frâu. La om care nu are păr, tenul palid e agresiv și periculos iar cel roșu arată o agresivitate strunită. La om, fața agresivă seamănă cu a tuturor primatelor iar cea zâmbitoare îi este specifică. Fiind o specie înarmată cu arme letale, semnele de aplanare s-au dezvoltat.

   De la ghemuit și scâncet provin: înclinarea, îngenuncherea, prosternarea, mișcări care scad dimensiunea corpului în fața individului dominant. Interesantă este originea salutului  militar: ridicarea mâinii pare un gest agresiv (ridicarea mâinii pentrui a lovi) dar palma care este deschisă și arată spre cap sau caschetă – este o modificare a scoaterii pălăriei care poate fi foarte înaltă (joben sau coif) și deci duce la micșorarea înălțimii corpului. Întinderea mâinii provine probabil din gestul cimpanzeilor care întind mâna spre a fi mușcată. La om strângerea mâinii arată egalitate dar când diferența de rang e prea mare se apelează la sărutarea mâinii (în biserică). Femela de om nu-și mai expune dosul pentru a diminua agresivitatea masculului dar profesorul care-și biciuie ritmic elevul imită penetrările ritmice ale masculului dominant - ritual copulator ancestral cu rol calmant la primate. Aceste gesturi de remotivare sunt gesturi criptosexuale: de exemplu prin darea pantalonilor jos se poate urmări înroșirea feselor.

   Pentru a ne ține în frâu neliniștea apelăm la gesturi banale de refulare de tip primitiv: mutăm un obiect de colo colo, ștergem ochelarii curați, aprindem țigară de la țigară, ne scărpinăm în cap, ne roadem unghiile, ne scobim în urechi, ne lingem buzele, ne frecăm bărbia – ne concentrăm atenția asupra unei singure zone ignorându-le pe toate celelalte și toate problemele. Dacă putem minți ușor prin cuvinte, nu putem minți prin șabloane agresive sau de supunere. Mincinoși de profesie sunt actorii care toată viața lor și-o dedică perfecționării minciunii prin atitudine (limbajul gesturilor). Dacă actorii sunt nu numai plătiți dar și adorați pentru acest talent, politicienii folosesc abuziv minciuna fără a fi socialmente autorizați să mintă. E nostim studiul aplicat de autor în cazul comportamentului față de polițaiul care te-a oprit în trafic. Faptul că majoritatea celor prinși cu o încălcare minoră a regulilor reacționează violent clamându-și nevinovăția obligându-l pe polițai să contraatace. Dacă iei o atitudine spășită, umilă, polițaiului îi va fi greu să-și înfrângă sentimentul de micșorare a agresivității: dacă te arăți prost, inferior, îl pui pe polițai într-o poziție dominantă imediată din care îi va veni greu să atace. Aici vorbele nu sunt suficiente, trebuie să-ți dovedești teama și supunerea și prin gesturi: cobori imediat din mașină (îți abandonezi teritoriul, poziția șezând: nimeni nu stă jos dacă regele e în picioare) și te apropii de el dar nu drept ci aplecat de spate, cu capul lăsat, arătând de-a dreptul prăbușit, privești în lături neliniștit, îți frămânți mâinile sau faci alte mici gesturi de autoîngrijire ”reflexă” care chipurile, îți alungă teama.

  Dacă metodele de a evita lupta eșuează și siutuația se deteriorează până se ajunge la contact fizic, maimuțele și copiii foarte mici (sugari complet neînarmați) folosesc dinții și mușcăturile iar omul mâinile cu care apucă și strânge sau lovește cu pumnii strâși. Ca armă artificială primară, cimpanzeii apucă și lovesc cu o creangă iar omul cu un băț sau o piatră. Prin îmbunătățirea simplă a formelor acestor obiecte, acțiunile de aruncare și lovire se amplifică prin împungere, înjunghiere, tăiere, retezare. Următorul mare pas în cadrul metodelor de atac a fost mărirea distanței dintre atacator și dușman ( și acest pas a fost dezastruos pentru omenire): sulițele acționează de la distanță dar bătaia lor e prea scurtă; săgețile bat mai departe dar sunt imprecise; tunurile măresc disatanța în mod dramatic, bombele aruncate din cer acoperă un domeniu mult mai mare iar rachetele sol-sol poartă ”lovitura” chiar mai departe – astfel rivalii, în loc să fie înfrânți, sunt distruși fără discriminare. Dar în interioruil speciei, la nivel strict biologic scopul este supunerea și nu uciderea dușmanului: în lupta biologică dușmanul înfrânt fie că fuge, fie că își recunoaște înfrângerea și în acel moment confruntarea agresivă se încheie. La distanța la care se dau atacurile moderne rezultatul este o ucidere în masă într-+o proporție nemaiîntâlnită la vreo altă specie.  Dacă loialitatea născută din nevoia de ajutorare reciprocă în timpul vânătorii a fost utilă, când ea a devenit ”loialitate în luptă” s-a întors împotriva noastră...și așa s-a născut războiul. În mod ironic, tocmai evoluția acestui impuls (pozitiv), adânc înrădăcinat de a ne ajuta semenii a fost cauza principală a marilor orori ale războiaelor, cel care a creat bandele, gloatele, hoardele și armatele. Ceea ce vrea animalul este să se apere nu să ucidă, scopul agresivității este dominația nu distrugerea și în esență nu părem să ne deosebim de alte specii. Dar s-a întâmplat ceva nefericit: combinația vicioasă dintre marea distanță la care se poartă lupta și spiritul de cooperare în grup a făcut ca scopul inițial să fie estompat: în loc să se urmărească dominarea dușmanului se urmărește ajutorarea camarazilor; chiar dacă dușmanul e înclinat să-și domolească agresivitatea într-o confruntare directă acest lucru nu mai poate fi valorificat – această turnură nefericită pe care au luat-o lucrurile ar putea duce la dispariția rapidă a speciei. Iată câteva remedii discutate pentru revenirea la valoarea semnalelor directe de domolirea a gresivității: 1. dezarmarea reciprocă severă și revenirea la arme cu efect limitat, individual, ce poate fi monitorizat, 2. depatriotizarea (eliminarea sentimentului patriotic e împotriva unei trăsături biologice fundamentale a speciei: teritorialitatea), 3. înlocuitori simbolici, inofensivi ai războiului (jocuri, meciuri internaționale) –  dar fiind realmente inofensivi ei nu rezolvă decât prea puțin problema reală când supraaglomerarea masivă induce o problemă de expansiune teritorială în grup. 4. perfecționarea controlului intelectual al agresivității e ceva cu cântec: pretindem inteligenței care ne-a adus la o asemenea încurcătură să ne scoată tot ea la limandar din nefericire, când e vorba de teritorialitate, centrii noștri nervoși superiori cedează total impulsurilor centrilor nervoși inferiori și e suficient un act emoțional nejudecat ca să strice tot ce a construit controlul intelectual. Singura soluție biologică sigură este fie depopularea masivă fie colonizarea altei planete și dacă e posibil, cu concursul  tuturor celorlate 4 acțiuni menționate. Dar experiențele de laborator arată că suprapopularea va acumula stresuri și tensiuni sociale care ne vor spulbera organizarea socială cu mult înainte de a ne face să murim de foame. Va spori sălbatic probabilitatea exploziei emoționale. O idee ar fi ca fiecare cuplu să nu aibă mai mult de doi copii, adică fiecare din cei doi păriniți să fie înlocuiți de alți doi indivizi și  populația să rămână constantă numeric.

           De la zeul crocodil la zeul carte și televizor

  Problema religiei, acest ciudat model de comportament animal al omului, este legată de activitățile agresive ale speciei noastre. Este un subiect dificil de abordat dar iată ce constată, sine ira et studio, un zoolog care vrea să observe efectiv ce se petrece, nu ce se presupune că se întâmplă: în sens strict comportamental, activitățile religioase constau din alăturarea unor grupuri de oameni pentru a-și manifesta în mod repetat și prelungit, supunerea, în vederea domolirii unui individ dominant; el ia multe forme în diferite culturi dar are ca facor comun, o imensă putere. Poate fi un animal din altă specie sau o versiune idealizată a acestuia (crocodil, cameleon, taur, lup), sau un membru înțelept și bătrân al propriei specii. Alteori devine mai abstract și este numit simplu, ”Cel de Sus” în fața căruia, reacțiile de supunere constau din: închiderea ochilor, coborârea capului, împreunarea mâinilor într-un gest implorator, îngenuncherea, sărutarea pământului, prosternarea totală, însoțite de vocalizări tânguitoare sau psalmodice. Dacă aceste acțiuni de supunere au succes, individul dominant este îmbunat. Puterile lui fiind atât de mari, ceremoniile de îmbunare trebuie să fie repetate, dese, altfel mânia lui se poate reaprinde. Acest individ este de obicei dar nu întotdeauna, cunoscut sub numele de zeu. Dacă acești zei nu sunt tangibili, de ce oare au fost creați? Pentru a afla răspunsul trebuie să ne întoarcem la originile noastre ancestrale.  Înainte de a fi devenit vânători cu spirit de cooperare, trăiam în grupuri sociale, probabil cum trăiesc azi maimuțele fără coadă, dominate de un singur mascul, șef, suveran, ce trebuie mulțumit de fiecare membru al grupului, altfel suferă consecințele. El este activ în protejarea grupului față de pericolele de afară și în rezolvarea gâlcevilor dintre inferiorii săi.  ” Întreaga viață a unui membru al unui astfel de grup, se învârtește  în jurul animalului dominant. Rolul său de atotputernic îi dă un statut de zeu.”   Revenind la strămoșii noștri imediați, aplicarea autorității individului dominant trebuia sever limitată în cadrul cooperării vitale pentru succesul grupului la vânătoare; pentru ca ceilalți să-i fie loiali în mod activ și nu pasiv, pentru ca ei să dorească să-l ajute, nu s-o facă din teamă, tiranul maimuță demodat, trebuia să dispară și să fie înlocuit de un lider al maimuței goale, mai tolerant, mai cooperant, devenit într-o mai mare măsură ”unul de-al lor”.  Dominația totală a cestui Nr. 1  fiind înlocuită cu o dominație moderată, el nu mai putea pretinde o supunere necondiționată. Această modificare a ordinii lucrurilor era vitală pentru noul sistem social dar lăsa un gol: din formația noastră ancestrală a rămas nevoia unei figuri atotputernice care să țină grupul sub control... iar locul vacant a fost completat prin inventarea  unui zeu. Imaginea zeului acționa ca forță suplimentară la forța mai restrânsă a liderului grupului. Deci, forța tendinței noastre biologice fundamentale, moștenită direct de la strămoșii noștri maimuțe, de a ne supune unui membru dominant, atotputernic al grupului, a condus la succesul surprinzător, la vigoarea extremă a religiei; ea a fost un mijloc valorors de întărire a coeziunii sociale, fără de care e îndoielnic că specia noastră ar fi putut progresa atât de mult.  Zeii, având o putere atât de uriașă nu se puteau amesteca cu noi în această viață dar omisiunea putea fi corectată într-o altă viață, în viața de apoi. Pentru a fi capabili să ne alăturăm suveranilor noștri dominanți trebuie să fim bine pregătiți, trebuie să practicăm ceremonii de înmormântare minuțioase. Avem pur și simplu nevoia să credem în ceva. Când religia este respinsă, ea reapare într-o formă mascată cu grijă dar conținând în totalitate aceleași elemente de bază. Natura noastră de a trăi în comun, cere participarea și executarea unui ritual de grup elaborat. Eliminarea fastului religios și a detaliilor lui a lăsat un gol cultural imens. Acum credem în valabilitatea acumulării de cunoștințe, în înțelegerea științifică a lumii, în crearea și aprecierea fenomenelor estetice, în lărgirea domeniului nostru de experențe în viața de zi cu zie: aceasta este ”religia timpurilor noastre”. Ce zei are ea? Experiența și Înțelegerea (zei cam abstracți e drept) care  se supără pe cei inculți și proști. Școlile au devenit centre de pregătire religioasă iar locul bisericilor a fost luat de biblioteci, muzee, galerii de artă, teatre, arene sportive. Ne divinizăm cărțile și televizoarele dar încă mai credem în viața de apoi: recompensa adusă de munca noastră creativă ne va face să continuăm să trăim și după moarte. Dacă tot  nu putem trăi fără o religie, o înlocuim cu Cultura. Iată de ce eu nu pot respecta un om incult, care nu se deosebește de un porc clefăitor.  

ÎN SPATELE MĂȘTII (3)

                              

              Maimuța goală  de Desmond Morris, Ed. Enciclop., 1991, 202 pag. The naked ape,  1967:  9 ediții

              moto : De multe ori ne închipuim că ne comportăm conform unui cod abstract și înalt de       principii morale, când în realitate ascultăm de un set de întipăriri pur imitative, adânc înrădăcinat și demult  ”uitat” la care se adaugă pornirile noastre instinctive, ascunse cu grijă.

                      rezumat personal: animalul om văzut de un zoolog englez

                                          Lupta la sân; râsul născut din plâns

Sugarul de fapt luptă pentru aer, din cauza formei și consistenței mamelei, neadecvată suptului. Sugarul se sufocă și este neajutorat deoarece sfârcul nu pătrunde suficient de adânc în gura lui iar mamela globuloasă și voluminoasă îi astupă gura și nasul. Tetina este mult mai lungă și nu continuă cu o emisferă mare, rotunjită, care-i crează probleme; tetina e mai apropiată de aparatul nutritiv al femelei de cimpanzeu iar sânul femeii nu este atât o mașină de lapte cu capacitate mărită, ci un mijloc de semnalizare sexuală pentru mascul.

    Copilul este foarte neajutorat fizic: nici măcar nu-și poate ridica singur bărbia din piept când e întins pe spate, decât după o lună de viață. Abia la 10 luni merge de-a bușilea și la 15 luni începe să pășească neajutat. Însă este rapid în vorbire: când începe să meargă, rostește deja cuvinte simple. La 2 ani folosește 300 de cuvinte, la 4 ani 1.600, la 5 ani 2.100. Se pare că această rată uimitoare a învățării provine din nevoia presantă de a comunica exact, în timpul vânătorii.

  Vorbirea grefată pe mârâieli, gemete, țipete instinctive, a crescut ca un zgârie nori verbal. Sunete elementare sunt: mârâiala, geamătul, țipătul, scâncetul, râsul, urletul, plânsul ritmic. Expresii instinctive sunt: zâmbetul, rânjetul, încruntarea, privirea fixă, mimica de spaimă, mimica de supărare. Plânsul este prezent de la naștere, zâmbetul apare la 5 săptămâni iar râsul și furia la 3 - 4 luni. Râsul a evoluat din plâns ca semnal secundar. Ce ciudată este originea ancestrală a râsului! – o combinație dintre plâns și gângurit! Când îi apare acel animal mare care îl sperie - mama, copilul plânge dar imediat plânsul devine gângurit de recunoaștere a protectorului lui esențial. Maimuța goală este o maimuță jucăușă și în faza adultă și asta se datorează firii ei exploratorii: ea împinge în mod constatnt lucrurile la limită, încercând să se autosurprindă, să se autoșocheze fără a se răni și apoi semnalizându-și ușurarea prin hohote de râs molipsitoare.

                                                                   Zâmbetul – cârlig

    Orice contact social provoacă teama, în cel mai bun caz o teamă ușoară. Zâmbetul reciproc îi asigură pe cei implicați că amândoi se află într-o stare de ușoară neîncredere dar și de atracție reciprocă. Sunt primate care se descurcă fără zâmbete, prin diferite gesturi prietenoase dar zâmbetul pentru noi este de o importanță uriașă, atât în copilărie cât și la maturitate. La naștere, puiul de cimpanzeu se prinde strâns de blana mamei și stă acolo oră de oră, zi de zi, săptămâni și luni de zile. Când se aventurează prima dată de lângă ea, revine într-o clipă și se reagață instantaneu.  Omul la naștere se află într-o postură mult mai la voia întâmplării. Nu numai că suntem prea slabi pentru a ne agăța dar nici nu avem de ce să ne agățăm. Atunci țipăm până la epuizare pentru a atrage atenția mamei dar odată atenția dobândită trebuie să facem ceva pentru a o menține. Un înlocuitor al agățatului care s-o răsplătească pe mamă și s-o facă să vrea să stea cu noi, este zâmbetul.

                                                 Explorarea; lipsa specializării

                                                    (știința născută din frică)

     Maimuța goală de azi, nu acționeză așa cum se crede, după un cod abstract și înalt de principii morale, ci după un set de întipăriri imitative, condimentat cu porniri instinctive ascunse cu grijă . Chiar și când este pusă în fața unor idei noi stimulative, strălucit de raționale, bazate pe inteligență pură, obiectivă, ea se agață de vechile prejudecăți și obiceiuri. Spre norocul nostru, avem un antidot puternic contra acestei slăbiciuni inerente procesului de învățare imitativă: dorința puternică de a explora. De fapt e vorba de un echilibru care se crează între rigiditatea produsă de dependența totală de repetiția prin imitație și îndrăzneala exagerată, nechibzuită a spiritului explorator; astfel, cultura noastră capătă un potențial fantastic pentru a prospera. De unde ni se trage tendința de explora? Toate mamiferele (nu numai maimuțele) au un puternic imbold de a explora dar numai pentru unele explorarea este mai importantă decât alte chemări instinctuale.  Diferența are origini primare, în modul de hrănire, sau autoapărare, nespecializat sau specializat. Dacă furnicarul și koala își au furnicile, respectiv frunzele lor de eucalipt, n-au de ce să se preocupe prea mult de complexitatea lumii lor înconjurătoare. La fel, porcii spinoși, ariciul sau sconcsul, se pot deplasa nepăsători față de dușmani, pe când mamiferul neînarmat trebuie să fie mereu în alertă. De ce există mamifere nespecializate, oportuniste? Pentru că în cazul unei modificări majore a mediului, specializatul rămâne fără sursă de hrană sau cade păradă unui animal mai puternic.  După ce a fost forțat să facă modificări majore în structura lui genetică, îi va fi greu să se întoarcă la ronțăit sau la insecte în cazul furnicarului sau al lui koala. Dacă un ucigaș cu colți puternici își dezvoltă capacitatea de a sfărâma ghimpii porcului spinos, el devine o pradă ușoară și va dispăprea fără nici o șansă. Oportunistul are o existență dură, nesigură, dar se adaptează prompt la orce schimbare a mediului. Ia-i mangustei șoartecii și ea trece la ouă și melci. Ia-i maimuței fructele și alunele și ea trece pe rădăcini și lăstari. Dintre toate animalele nespecializate, maimuțele sunt cele mai oportuniste, s-au specializat în nespecializare. Și acesta este doar un aspect al evoluției sale neotenice: toate  maimuțele tinere sunt curioase dar tendința diminuează pe măsură ce devin adulte. La om, curiozitatea infantilă crește și se extinde în anii maturității. E curios cum nobila și dezintertesata preocupare științifică umană, provine de fapt din frica de a nu ști să ne descurcăm pentru a supraviețui: de a găsi hrană și de a ne apăra. Investigarea permanentă, nemulțumirea față de cât cunoaștem, a devenit cea mai importantă stratagemă a supraviețuirii speciei noastre.

                                                  Jocul la cimpanzeu și la om

     Recunoaștrerea semnelor grafice.  Atracția spre noutate (neofilia) este contracarată de frica de ceva nou și periculos (neofobie). Dar dacă eviți noul, nu-l poți cunoaște. Spre norocul speciei noastre, există întotdeauna adulți care-și mențin  curiozitatea și inventivitatea juvenilă și prin ei, populațiile au o șansă de a progresa și spori  numeric. Puii de cimpanzeu nu seamănă numai fizic cu copii ci sunt la fel de fascinați de jucării: le aruncă, le sucesc, le lovesc și le dezmembrează în bucăți, inventează jocuri simple, în care cimpanzeii ne sunt superiori datorită musculaturii mai dezvoltate. Dar în curând cimpanzeii pierd teren: nu se pot concentra, nu pot comunica părinților tehnicile ingenioase pe care le descoperă, creierul nu ține pasul cu dezvoltrea corpului. Se dă ca exemplu evoluția comparativă în explorarea grafică: și puii de cimpanzeu sunt la fel de tentați să exploreze posibilitățile vizuale ale urmelor lăsate pe o foaie albă de hârtie; la un an și jumătate, copilul lovește creionul de hârtie producând un zgomot  dar rămâne și o linie pe filă , ca premiu vizual neșteptat; prin repetare, fila se umple de linii mâzgălite în toate direcțiile. La doi ani mâzgăleala în toate direcțiile se face apăsat, sigur, hotărât, cu avânt. La trei ani copilul începe să simplifice mâzgăleala și să deseneze cruci, cercuri, triunghiuri, pătrate iar de jur împrejurul paginii linii șerpuite pornesc dintr-un punct și se întorc de unde au plecat, închizând un spațiu: linia devine contur. La 3,5 – 4 ani, la copil semnele sunt incluse într-un contur – o cruce înconjurată de un cerc, un X într-un pătrat dar cimpanzeul rămâne în urmă, la etapa de dinainte.  Un cerc marcat prin două linii, una verticală alta orizontală, poate face și puiul de cimpanzeu dar dacă desenul precedă primele reprezentări picturale la copil, cimpanzeul nu depășește faza. Ceea ce se întâmplă în interiorul cercului este că din câteva linii și pete, o figură începe să-l privescă pe copil din interiorul cercului iar de la experimentarea abstractă se ajunge la o figură cu ochi și o gură așezate acolo unde trebuie și aceasta este revelația recunoașterii (chipului uman). Ulterior se adaugă păr, urechi, nas și peisaj: flori, case, animale. De fapt, perfecționarea portretului durează 10 ani, timp în care trăsăturile se ordonează: apar cercuri pentru ochi, o linie orizontală pentru gură, 2 puncte sau un cerc pentru nas. Fața este cea mai perceptibilă și mai captivantă parte a mamei. Prin alungirea unor fire de păr care pornesc direct din cercul chipului se figurează brațele și picioarele cărora li se pot figura câte 5 linii radiare pentru degete. Prin  încercarea diverselor  forme, combinații, imagini diversificate, structuri și culori mai complexe, se ajunge cu timpul la acea reprezentare fidelă a lumii înconjurătoare care este pictura. Acțiunea de a picta a puiului de cimpanzeu și a omului era un act al descoperirii, al invenției, al testării posibilităților de variație a graficii. Ea nu cerea nici o recompensă, fiind o recompensă în sine,  a jocului de dragul jocului. Ulterior jocul a fost absorbit de intersul comunicării sociale și abia după apariția fotografiei pictura și-a recăpătat caracterul explorator. Toți artiștii sunt niște exploratori ai posibilităților. Scrisul este o derivație formalizată a pictatului.

                                                     Prelungirea jocului.

  Emisia sonoră (vorbirea) la cimpanzei e ca și inexistentă dar e prezentă percuția: puii bat din picior și din palme, iar adulții dau adevărate reprezentații în reprize prelungite de bătăi de tobe în comun: lovesc ceva (trunchiuri de copaci sau bușteni goi pe dinăuntru) țipă și rup vegetația. Percuția e cea mai veche formă a expresiei muzicale. Comunicarea verbală s-a născut din transformarea mormăielilor și chiotelor ancestrale. Vorbirea simbolică complexă e cea care a dus la posibilitatea de a ne juca cu gândurile. Secvențele de cuvinte cu rol inițial pur aplicativ, au devenit în timp, obiecte ale unui joc estetic.  În ce privește mișcarea, cimpanzeii se leagănă și țopăie ritmic iar noi avem dansul, sporturile și gimnastica. Din punct de vedere strict biologic, desenul, pictura, sculptura, muzica instrumentală și vocală, dansul, gimnastica, vorbirea și scrisul sunt fie prelungiri în viața adultă ale modelelor de joc infantil, fie  impunerea regulilor jocului asupra sistemelor informaționale și de comunicare ale adulților. Ce ciudat! Seriozitatea adulților este condusă din umbră de regulile jocurilor puerile! Care sunt aceste reguli? Pot fi formulate astfel: 1. Să cercetezi necunoscutul până când devine cunoscut, 2. Să impui repetiția periodică a ceea ce este cunoscut, 3. Să variezi această repetiție în cât mai multe feluri, 4. Să selectezi dintre variante pe cele mai satisfăcătoare și să le impui în dauna celorlalte, 5. Să le combini și să le  recombini  între ele, 6.  Să faci toate acestea doar de dragul de a le face, ca scop în sine.

  Știința și tehnologia s-au dezvoltat ca instrumente necesare supraviețuirii: lupta a produs armele, hrana a creat agricultura,  cuibul agenerat arhitectura, durerea a dezvoltat medicina. E interesant că după dezvoltarea tehnologiei, instinctul explorator pur a invadat și domeniul științei. În cercetarea științifică omul își folosește imaginația la fel cum face artistul. Animalele nu fac explorare de dragul explorării ci e produsă de satisfacearea poftelor primare, în explorarea pură, rezultatul util e ceva secundar. În artist ca și în cercetător se dă o luptă între atracția noului șiu tendința de a ne menține în siguranța vechiului. E un echilibru instabil între atracții contrare: dacă nu tânjim după schimbare și noutate vom sta pe loc dacă ne aruncăm cu capul înainte fără frică de nou putem sfârși în dezastru. Această stare conflictuală poate explica fluctuațiile modei (îmbrăcăminte, coafură, automobile) și nu este un fenomen minor ci este însăși baza întregului nostru progres cultural. Pentru puiul de mamifer și copil, hârjoana, jocul, comunicarea cu semenii în faza timpurie, sunt esențiale mai târziu. Reiese că sunt două faze: una timpurie interiorizată și una târzie, exteriorizată, succesul ultimei depinzând de prima; dacă în prima copilărie indivizii sunt izolați, ca dulți sunt atinși de un comportament antiexplorator, retrași social, robi ai unor stereotipii și ticuri  din care enumăr câteva observate la maimuțe: se scutură, se leagănă, dau din cap. Se sucesc, sar, își încleștează și descleștează mâinile, își sug degetul, sese ciupesc, se înțeapă, lovesc sau rostogolesc ritmic obiecte, au o mimică cioudată. Repetarea obstinată a unor acțiuni este refugiul lor într-un comportament hiperfamiliar de spaima mediului și contactelor înspăimântătoare, este o cramponare de ceva cunoscut foarte bine. Cam pe aici se încadrează și plictiseala: neavând șansa de putea explora ceva, ne autoexprimăm prin stereotipii ritmice. Îngrădirea socială ne transformă pe toți în animale dintr-o uriașă, totală, grădină zoologică: elefanții captivi dau din cap ore în șir, masculii unor maimuțe mimează o masturbare în gol cu mâna dar fără atingerea penisului, femelele își sug sfârcurile, puii își sug câte o labă, altele își mușcă propriul corp sau își smulg părul – toate astea, de plictiseală. Iar dacă noi recunoaștem că suntem încă totalmente animale și ne-am proiectat grădinile zoologice atât de asemănătoare cu orașele n-ar trebui să ne mai mirăm de plictiseala și ciudățeniile noastre. Ar trebui să fie o lecție pentru noi privind importanța colosală a unui echilibru între tendințele exploratorii și cele neofobe,  temătoare de nou, de joc  și de libertate.

ÎN SPATELE MĂȘTII (2)

                                                  Sex cu maimuța nudă

  Curtarea, prelungită la săptămâni și luni de zile, este marcată de porniri contradictorii: teamă, agresiune, atracție irezistibilă; adică nervozitate, ezitări, acestea micșorându-se dacă semnalele sexuale reciproce sunt destul de puternice; ele constau în: expresii complexe ale feței, poziții ale corpului, vocalizări (în care nu conținutul, ci semnificația tonului este relevantă), contacte simple între corpuri mai ales în timpul locomoției împreună: pornirea în fugă, jocul de-a prinselea,  ținerea de mână sau de braț, urmate de îmbrățișarea statică: contacte  gură – față (pupături), gură la gură (sărutul). Curtarea la început se desfășoară în public, apoi în singurătate, prin îmbrățișări puternice și prelungite iar contactele face á face devin intense. Pe lângă contactele vizuale și vocale contactele tactile devin frecvente, constând în mici mișcări și apăsări de diferite intensități, cu toate părțile corpului: degetele, mâinile, buzele și limba sunt importante. Într-o fază ulterioară, îmbrăcămintea e parțial sau total înlăturată iar contactul piele la piele este extins pe o suprafață cât mai mare. Acum sărutul se execută cu limba în gură, buzele sunt aplicate pe lobii urechilor, pe gât, pe organele genitale; masculii acordă importanță sânilor și sfârcurilor; se produc și mușcături, de la ciupituri delicate, la mușcături dureroase.

                                                 Vânătoarea și hipersexualitatea

   Cuplul a fost soluția pentru ca masculii plecați la vânătoare să fie siguri de fidelitatea femelei – o femelă ”îndrăgostită”  fiind o femelă sigură. La vânătoare, grupul are nevoie de toți masculii valizi, inclusiv de cei mai slabi, așa că li s-a dat acces mai larg, democratic, măcar la o singură femelă. În prezența armelor letale, rivalitățile sexuale ar fi devenit criminale și de aceea era preferabil ca un mascul să fie satisfăcut cu o singură femelă, în cadrul unui cuplu, în care și puiul care se dezvoltă foarte lent, are parte de grija dublă, a ambilor părinți. Legătura partenerilor în cuplu trebuie menținută și augmentată printr-o afectivitate sporită, prin ”îndrăgostire” și printr-un mecanism prin care sexul devine tot mai ”sexy”. Astfel s-a ajuns la hipersexualitate, nu ca perversiune, ci ca necesitate vitală. O femelă umană este receptivă sexual și în afara perioadei de fertilitate (ovulație) ca recompensă sexuală reciprocă, ce menține cuplul împreună. Consumarea repetată a actului sexual la om nu este o decadență, o sofisticare gratuită ci un lucru bun, necesar speciei. Chiar și gravidă, femela e receptivă sexual din acelaș motiv: ca masculul să nu se simtă frustrat și cuplul să nu se destrame. Se pare că specia face tot ce poate pentru cimentarea cuplului: este îmbunătățit repertoriul tactil – mângâierea, frecarea, apăsarea, dezmierdarea - și se dezvoltă o rețea de semnale sexuale vizuale:  expresii faciale complexe datorate perfecționării musculaturii din jurul gurii, ochilor, nasului, sprâncenelor, frunții, care, combinate, transmit o gamă complexă de stări (sufletești); buzele noastre sunt roșii și umflate fiind permanent  întoarse înspre exterior, rulate spre înapoi.  Buzele bine delimitate, cu mucoasa permanent expusă, mai roșii decât restul pielii, sunt o reclamă a unei structuri tactile sexuale. De aceea buzele negrilor sunt atât de mari: pentru că nu funcționează contrastul și își mențin pregnanța prin tumefiere. Tot din categoria semnalelor sexuale vizuale fac parte smocurile de păr axilare și pubiene și părul de fața masculilor. Prezența sânilor mari e controversată: ei nu sunt legați de maternitate – biberonul cilindric cu tetină mare este mult mai adecvat suptului – multe specii la care suptul este mult mai eficient decât la om, nu posedă mamele mari, globuloase, greu de manevrat. Sânii pregnanți, voluminoși, vizibili, sunt destinați masculilor, nicidecum puilor și este un element sexual, scos commplet în evidență de pielea nudă – într-o blană deasă n-ar mai fi vizibili; forma lor globuloasă atrage atenția asupra sfârcurilor care în erecție, sunt semn al excitației sexuale. Există două maimuțe care dispun de o întreagă rețea de semnale sexuale vizuale, care aruncă o lumină uimitoare asupra originii sexuale a înfățișării noastre: Mandrilul și babuinul Gelada.

   Mandrilul. Masculul are penisul de un roșu aprins, cu pete scrotale albastre; acest aranjament al culorilor se repetă pe fața maimuței: pe obrajii fără păr, de un albastru intens, se detașează nasul lung, de un roșu aprins care aduce bine cu un penis, adică fața imită regiunea genitală, fiind numită  față falică.  Femelele  babuinului Gelada care-și petrec o bună parte din timp în poziție verticală, au pielea nudă de pe piept și mamele roșii, imitând zona vulvară. Aceste maimuțe se autocopiază - însemnele genitale împinse în poziție frontală, transmit mai prompt semnale decât cele din poziția inițială. Poziția verticală influențează deci semnalizările sexuale. Sexul față în față este un sex personalizat, în care identitatea partenereului contează la o specie de cupluri. În acest punct apare evident faptul că buzele roșii, puternic definite (conturtate cu rujuri) ale femelei de om, imită labiile. Iar sânii proeminenți imită fesele cărnoase. Nu e nici o diferență între o femeie frumoasă cu buze roșii și sâni mari și o femelă de Gelada. Masculii, pregătiți pentru interpretarea semnalelor sexuale ale posteriorului, răspund pozitiv și la semnalele reproduse pe partea anterioară.

   Semnale sexuale olfactive. La mamiferele inferioare, masculii par mai sensibili la miros decât femelele, prin faptul că ei le adulmecă pe acestea mai mult, motiv pentru care femelele noastre se parfumează mai mult. Înainte de pubertate sunt atrăgătoare aromele dulci și de fructe, după pubertate cele de mosc. Moscul este semnal olfactiv pentru multe mamifere, fiind perceput în diluție de o parte la 8 milioane de părți de aer. Oricum și specia noastră, chiar dacă nu are glande odorante, are unele mai mici, apocrine, concentrate în zona axilară și pubiană, unde smocurile de păr sunt capcane pentru miros. Amplasarea în zona genitală a glandelor mirositoare nu are nimic neobișnuit dar în zona axilară este o caracteristică nouă. Ea pare a se lega de tendința generală a speciei noastre de a adăuga noi centri de stimulare în partea frontală a corpului, pentru sporirea contactelor sexuale față în față; nasul partenerului, pe parcursul unei bune păți a activității precopulatorii și în timpul copulației se află mereu în vecinătatea axilelor ca zone majore de producere a mirosurilor.

   Orgasmul la maimuță și la om. Masculii maimuțelor au orgasm ejaculator, după care, ei își diminuează pornirile sexuale pentru a-și reface rezerva de spermă, pe când femelele, după copulație dau prea puține semne că ar fi atins un punct culminant emoțional și pleacă de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat, adică nu au orgasm!  nu ajung la o saturare sexuală;  de aceea, în scurta perioadă de ovulație, cu cât se copulează de mai multe ori, cu atât își măresc șansele de fertilizare. Aici ne deosebim de maimuțe: la om, femela cu un singur partener, nu are nici un avantaj să mai fie receptivă sexual imediat după coitus, când masculul este epuizat sexual, deci nimic nu o împiedică să aibe orgasm, ba chiar există două avantaje în favoarea orgasmului feminin: 1 - cooperrarea sexuală cu partenerul oferă o mare recompensă comportamentală care duce în final la întărirea cuplului și menținerea familiei, 2 - șansele de fertilizare sporesc considerabil.  Contează și poziția naturală a speciilor, patrupedă și bipedă: femelele de primate, odată însămânțate, pot pleca fără săși piardă lichidul seminal dar femela de om îl pierde, de aceea, răspunsul violent al orgasmului care o lasă  saturată, epuizată, întinsă, este de două ori valoros. Orgasmul femeii este aproape identic cu al masculului, este un răspuns pseudomasculin pentru că există proprietăți latente ale sexului opus, în fiecare dintre sexe: excitabilitatea extremă căpătată de clitoris la stimularea sexuală, este corespunzătoare penisului, orgasmul femel fiind un model de împrumut de la mascul. Penisul maimuței om (cel mai mare dintre toate primatele), este lung și gros în erecție, pentru stimula clitorisul și a induce orgasm femelei.  Cimpanzeul are un penis cât un ghimpe prin comparație cu al omului. Altfel spus, natura a făcut tot ce a fost posibil pentru sporirea sexualității cuplului, pentru menținearea perechii ( a monogamiei), pentru a putea  fi crescuți puii cu maturizare lentă,  în vederea dezvoltării creierului și implicit a succesului speciei. Este o legătură directă între hipersexulaitate și inteligență, prima ajutând la dezvoltarea celeilalte. Faptul că copiii noștri la maturitate pleacă de acasă și-și întemeiază alt cămin pentru gestație, este specific carnivorelor nu primatelor.

  Maimuța nudă este o specie hipersexuală, monogamă, cu origini ancestrale de primat dar cu modificări ulterioare extinse, de carnivor. În civilizația modernă, fostul vânător cu creier mare s-a preocupat de tehnologie, simple locuri de trai devenind mari orașe iar Epoca Toporului a evoluat în Epoca Spațială. Suntem o îmbinare complicată de maimuță fructivoră și fiară carnivoră, la care achizițiile strălucite ale tehnicii au influențat prea puțin sistemului sexual al speciei. Schimbările tehnologice au fost prea bruște pentru a produce schimbări biologice fundamentale: în spatele fațadei vieții urbane moderne se află aceeași veche maimuță nudă: vânătoarea se numește serviciu, terenul de vânătoare birou, adăpostul apartament, cuplul căsnicie, perechea, nevastă sau soț. Dacă dăm la o parte vălul opac al moralei publice constatăm că înzestrarea fiziologică și anatomică a speciei noastre este utilizată încă în totalitate!  Structura socială a civilizației a fost modelată mai degrabă de natura biologică a fiarei, decât invers!

                                                Restricțiile sexuale sunt efemere

   Dezvoltarea unui set complex de semnale sexuale anatomice și fiziologice și sporirea receptivității sexuale au creat doar controale și restricții minore, valabile în unități tribale mici dar nu și în metropole vaste, unde ascunderea semnalizării sexuale este ineficientă.  Afișarea organelor genitale este greu de mascat din cauza poziției verticale. De aceea, acoperirea regiunii genitale cu veșmânt a fost necesară încă din faza culturală timpurie, înainte de răspândirea omului în zone mai reci. O femelă care-și suprastimulează partenerul, acționează involuntar și asupra terților iar într-un mare oraș există nu unul ci sute și mii de străini  stimulatori și stimulabili. O femeie care observă că a avut un efect prea stimulator asupra unui bărbat străin, apelează de exemplu la vorbire: soțului meu nu i-ar plăcea acest lucru. În vremuri apuse, bărbații care plecau la război apelau la centura de castitate: o bandă metalică cu lacăt, găurită cât să permită excreția; a existat și varianta labiilor găurite, cu lacăt scos și pus la loc după actul sexual. În lumea de azi sexul se face în general noaptea, în intimitate strictă. Atingerile întâmplătoare în public, sunt urmate imediat de scuze. Cine chicotește sau râde deșuchiat din întâmplare (grimase specifice curtării), pune mâna la gură. Pozițiile corpului s-au desexualizat – o femeie nu stă cu picioarele desfăcute ci lipite sau unul peste altul, se depilează axilar, părul pubian fiind grijuliu ascuns, bărbații își rad barba și mustățile și se practică o dezodorizare generală a corpului la ambele sexe. Toate sunt coduri morale aretificiale, legi sexuale menite să preîntâmpine stimularea sexuală a străinilor, să îngrădească interacțiunea sexulă în afara perechii cuplu. Dar aceste restricții impuse primatei foarte sexuale care suntem, nu rezistă la nesfârșit: femeile își acoperă sânii dar prin sutiene de fapt și-i măresc, pantofii cu toc duc la legănarea feselor iar rujul și parfumul măresc atracția vizuală și olfactivă. De ce să răcești mai întâi o cameră pentru a face apoi focul în ea? se întreabă Desmond Morris. Foarte înaltul nostru nivel de sexualitate cere o exprimare și emanație permanentă; ea s-a dezvoltat pentru menținerea perechii cuplu dar în mod paradoxal, această agresivitate sexuală nu poate fi neutralizată cu nimic. Femeile folosesc afișarea sxuală pentru a obține favoruri de la msculii care dețin o formă de putere (funcții, bani), fenomen numit remotivare, sau dacă sunt libere (scăpate de sub presiunea maternității) se amestecă printre grupurile de vânători și favorizează adulterul. O supapă care elimină adulterul și destrămarea cuplului este voyerismul - obținerea excitației sexuale privind cum copulează alții – care se practică pe scară largă: se privește, se ascultă la radio și tv, la cinema, la teatru, în cărți, reviste, ziare. Alte activități risipitoare reproductiv sunt homosexualitatea și masturbarea; studii americane arată că 58% dintre femei și 98% dintre bărbați se masturbează în anumite perioade. Aceste activități nu afectează pe termen lung potențialul reproductiv al speciei dar preîntâmpină frustrarea sexuală și mențin armonia socială.

ÎN SPATELE MĂȘTII

                                                        ÎN  SPATELE  MĂȘTII

          ( Maimuța goală  de Desmond Morris, Ed. Enciclop., 1991, 202 pag. The naked ape,  1967: 9 ediții )

                                animalul om, văzut de un zoolog (rezumat)

                            moto : De multe ori ne închipuim că ne comportăm conform unui cod abstract și înalt de  principii morale, când în realitate ascultăm de un set de întipăriri pur imitative, adânc înrădăcinat și demult  ”uitat” , la care se adaugă pornirile noastre instinctive, ascunse cu grijă.

       

                                                              Maimuța nr. 193 

(este nudă, are creierul și penisul cel mai mare, este intens vocală, are un acut simț al explorării și și-a conservat toate vechile impulsuri).

   Azi există 193 de specii de maimuțe. 192  sunt păroase;  un zoolog de muzeu care încearcă s-o plaseze în șirul celor 193 de piei, observă că ea nu-și găsește locul nicăieri, fiind obligat s-o așeze la capătul șirului. De ce? Pentru că picioarele sunt prea lungi, brațele prea scurte, laba piciorului este ciudată datorită locomoției deosebite. Dar cel mai mult îi sare în ochi lipsa părului: în afara părului de pe cap și a smocurilor axilare și din jurul organelor genitale, e practic nudă. O haină groasă izolează termic: blana spre deosebire de reptile, menține temperatura corpului ridicată, avantajând mașinăria delicată a proceselor din corp. Numai ceva extrem de important deci, ar fi putut determina dispariția părului și acest lucru este lansarea într-un mediu de viață complet nou. Dar atenție, acest lucru l-au făcut și liliecii care au renunțat la părul de pe aripi dar tot niște șoareci chei (chauve souris) au rămas. Cum și noi am rămas tot maimuțe.

                                                            Aristocrații pădurii

                                                          

   Cei mai vechi strămoși ne-au fost niște mici insectivori nocturni, care se ascundeau de dinozauri printr-un mecanism triplu: talie mică, viață nocturnă, ocrotirea pădurii. Cu timpul, din insectivori, ei au devenit fructivori, ochii s-au mărit și au migrat spre partea frontală a feței, mâinile s-au modificat pentru apucarea hranei și deplasarea în copaci, prin bracare sau brahiație: trecerea unei mâini peste cealaltă, de-a lungul unei crengi. Deci, cam ce făceau strămoșii noștri ca maimuțe fructivore? Stăteau agățați de crengi, ciuguleau din când în când fructele coapte, pe care le deosebeau bine pentru că le percepeau culorile și nuanțele (iată de unde ne vine talentul la pictură!); nu se agitau prea mult și la un moment dat n-au mai avut nevoie de coadă. Trăind la mare înălțime, în coroana unor arbori uriași, nici atacatorii de pe sol nu-i mai interesau mult. Nu aveau nevoie să-și îngroape excrementele (care erau mai puțin mai mirositoare decât ale carnivorelor), ele erau jos, departe iar maimuțele se mutau des.  Erau niște  aristocrați ai pădurii.

                                                De ce am coborât din copaci?

   Motivul a fost schimbarea climei care, devenind mai secetoasă (acum 50 milioane de ani), a făcut ca  pădurile să se reducă foarte mult. Atunci maimuțele au avut de ales: cele care au rămas cramponate de copaci, astăzi sunt pe cale de dispariție împreună cu pădurile (giboni, cimpanzei, gorile, urangutani) - deci era o cale perdantă, iar cele  care au coborât din copaci și s-au aruncat riscant, într-o dublă competiție, și cu carnivorele și cu ierbivorele de pe sol, suntem noi. Ca să supraviețuiască, aceste  maimuțe au fost obligate să devină ucigași mai eficienți decât carnivorele.

                                                              Duplicitari

   Am supraviețuit cu ajutorul creierului mare, al vederii frontale, al verticalității, al mâinilor libere, capabile să țină arme artificiale, al comunicării și cooperării. Totul a început prin crearea unui grup de vânătoare din masculi. Acest lucru a avut implicații majore: femelele au rămas pe loc să crească puii iar masculii trebuiau să revină într-un loc fix –  maimuța rătăcitoare devine una teritorială, trecerea  de la regimul vegetarian la cel prădător, schimbarea modelului sexual și social imprimându-i o dublă personalitate. Cum s-a descurcat această maimuță care nu avea niciuna din dotările performante ale carnivorelor? Nu avea nici urechile lor rotitoare, nici mirosul lor de 100 de ori mai bun, nici ochii incredibil de sensibili la mișcare, nici musculatura și sprintul fulgerător al felinelor, nici rezitența de alegători, nici dinții puternici ai canidelor. Carnivorele au un echipament senzorial de prima clasă și o conformație somatică atletică; pentru ele, actul de a aucide nu este o a doua natură ci prima natură: un câine, oricât de sătul ar fi, tot ”vânează” bățul aruncat de stăpân iar o pisică sare în mod reflex după o pasăre. Sistemul digestiv al carnivorelor permite posturi lungi și mese exagerate: un câine poate înghiți echivalentul unei fripturi de 18 – 20 kg devorate de un om la o singură masă. Lupii pot străbate și 24 km la vânătoare și apoi cară în stomac sau în gură, hrană la pui și femele (ca și câinii și hienele), de aceea se consideră că haita are un stomac comun. Acestea sunt carnivorele specializate. Intensa activitate atletică din timpul vânătorii e urmată de o perioadă de mare lene și relaxare.

   Trăsăturile primatelor culegătoare de fructe sunt: o vedere în culori și a detaliilor, miros și auz slab ( au urechi mici și imobile), gust rafinat, dietă variată și puternic aromată. Corpul lor e bun pentru cățărat dar nu au sprint  și nici rezistență; sunt mai mult acrobate decât atletice. Popt să apuce cu mâinile dar nu pot să sfâșie cu ghearele și dinții. Concluzia: a ucide, nu este o trăsătură nativă esențială, la primate. Hrănirea se întinde pe o bună parte a zilei, nu postesc îndelungat, ci duc o viață de gustări non stop. Hrana lor e statică, așteaptă nemișcată într-un loc, să fie culeasă. Grupul nu se desparte ca să caute hrană și fiecare membru urmărește mișcările celorlalți; stau împreună doar pentru că o maimuță solitară e vulnerabilă; acesta este un procedeu total necarnivor – neavând nevoie de spirit de cooperare, competiția și dominarea sunt sporturile lor preferate. Duc o existență destul de localizată (gorilele nu străbat mai mult de o jumătate de km), pe când unele carnivore mari străbat chiar și 80 km, de unde se întorc în câteva zile cu hrana ”acasă”. Deci afectuosul ”acasă”, e de origine carnivoră nu ierbivoră, actul reîntoarcerii la un cămin stabil fiind tipic carnivorelor. Primatele duc o viață de hoinăreală care nu presupune o interacțiune agresivă între ele - își fac culcușul la întâmplare, unde le prinde noaptea.

                                                          Haremul și cuplul

     Într-un grup de vânători, maimuțele au fost obligate să-și dezvolte instinctul de a comunica și coopera cu alți semeni, expresiile faciale și vocalizările s-au complicat, prezența armelor letale a dezvoltat puternice semnale de inhibare a atacurilor din interiorul grupului iar existența unui cămin fix,  a obligat grupul să devenă mai agresiv față de alte grupuri (germenele războaielor de mai târziu).

    Vânătoarea,  presupunând urmărirea vânatului departe de casă, a diminuat instinctul primatelor de a nu-și părăsi niciodată grupul. Spre deosebire de carnivore, grupul vânătorilor e alcătuit numai din masculi iar femelele rămân mult timp acasă, din cauză că puii au o periodă foarte lungă de dependență. Astfel rolul sexelor a devenit mai distinct. Acest lucru se află în profundă contradicție cu firea masculilor primatelor: cum să-și lase un mascul viril haremul de femele, neprotejate timp îndelungat? Așa s-a ajuns la cuplu, la monogamie,  la o legătură afectivă, la ”îndrăgostire”. Cuplul nu este invenția primatelor, există cupluri la multe grupuri zoologice dar maimuțele nu aveau așa ceva, ele aveau haremuri. Pentru noua comunitate de vânători, cuplul rezolvă multe probleme majore: femela rămâne credincioasă masculului (soțului) ei, care pleacă la vânătoare liniștit, nu se mai bate pentru femele iar progenitura neajutortată, beneficiază de sprijinul ambilor părinți, rivalitatea sexuală acută dintrte masculi e atenuată, se dezvoltă spiritul de cooperare: și masculii mai slabi capătă un rol central, nu mai sunt aruncați la periferie, cum se întâmplă la majoritatea primatelor. La atenuarea aceastei surse de neînțelegeri se adaugă prezența armelor letale, care-i obligă pe masculii vânători să reducă la maximum certurile.

                                               Încă niște milioane de ani

ne mai trebuiesc pentru a deveni oameni. Până atunci rămânem doar niște maimuțe goale. De ce și cum? Procesul de umanizare nu este complet încheiat: tot ce ni s-a întâmplat până acum sunt modificări biologice de bază,  genetice, nu culturale. Un om incult nu e încă om, e tot animal.  Trebuie să citească, să guste arta de dragul artei (știința e o parte a culturii, există o artă a culturii și o știință a artei), să nu se gândească numai la parvenirea animalică. Dar poate-i pretindem prea mult în acest moment.  Dacă activitățile noastre de bază – hrănirea, teama, agresivitatea, sexul, grija față de pui - s-ar fi dezvoltat prin mijloace culturale, nu genetice, le-am fi putut controla și adapta mai bine formidabilelor progrese tehnologice; din păcate  am ratat – progresul a fost exclusiv genetic iar genetica are nevoie de milioane de ani ca să prindă din urmă cultura.  Ce am făcut și facem noi în continuare, cu o penibilă perseverență?: ne-am înclinat în mod repetat capul în fața naturii nostre animalice și am admis tacit, existența fiarei complexe care se agită în noi.  Iar dacă unul  se revoltă și spune lucrurilor pe nume, e executat fără milă. E greu, e imposibil deocamdată, să facem societățile noastre să prospere, fără să se ciocnească de cerințele noastre animalice fundamentale.

                                                       Marea denudare

   Fosilele nu dau informații despre piele și păr și atunci e greu de stabilit când s-a produs ”marea denudare”. Trebuie să căutăm informații indirecte. De exmplu în fenomenul numit neotenie: la naștere, puiul de cimpanzeu are corpul aproape lipsit de păr (are doar pe cap) iar fața este destul de netedă și asemănătoare cu a omului. Care să fi fost valoarea nudității, ca să merite să fie selectată? O puternică infestare cu paraziți (căpușe, purici, gândaci), dat fiind că acum locuiau stabil în aceeași vizuină? Există sute de specii de mamifere de vizuină carte nu și-au lepădat părul. Unii spun că maimuțele vânători se murdăreau atât de mult în timpul hrănirii încât au renunțat la blană ca vulturii pleșuvi care-și bagă capul în hoituri, la penele de pe gât. Alții spun că nefiindu-i frig decât noaptea când făcea focul, n-a mai avut nevoie de blană ( pe vremea lui Mikluho Maklay papuașii umblau goi și făceau focul sub hamac noaptea ca să se încălzească). Altă ipoteză este că înainte de a fi vânător, omul a avut o fază acvatică și n-a mai avut nevoie de păr decât pe cap, ca să se apere de soare; în sprijinul ipotezei sunt firele de păr orientate spre șira spinării și grăsimea subcutanată ca a maiferelor acvatice. Ipoteza cărții privind pierderea părului este o tendință socială legată de sexualitate: pielea nudă și fină a femelelor fiind un important stimul erotic excitant, care cimentează cuplul. Ipoteza cărții nu e și cea mai comună, aceasta fiind răcorirea; e adevărat că supraîncălzirea în timpul alergării după vânat, e diminuată prin acoperirea pielii cu o peliculă generoasă de lichid care se avaporă de pe membrele încordate și de pe trunchiul gol (mai ales că numărul glandelor sudoripare a crescut) dar ipoteza nu rezistă: nici un animal din câmp deschis, de mărimea noastră, nu și-a pierdut blana.

   Concluzia până acum, ar fi că, în pofida progreselor culturale care au luat-o mult înaintea celor genetice, în adâncul sufletului nostru am rămas niște biete maimuțe. Nude. Despre care, un zoolog  are multe de spus.

Veneam din munți

1 nov. Parcă mă parașutez când ies la gheenă

 sau mai frumos spus, în logia nordică, fiindcă arțarii mei frumoși au fost mutilați: li s-au tăiat pletele iar plopul cel mare a fost retezat de la jumătate; plutesc pe deasupra unei lumi retezate, defrișate de tot ce se străduise să producă în materie de ascuns și de umbră, în decenii. Nu înțeleg de unde vine lăcomia de lup a lui Snegurică: imediat ce mă ridic, vine și îmi absoarbe cu tot corpul căldura corpului, exact cum fură mâncarea Frustei și mângâierile mele noaptea, când îl confund cu Ochi de Aur. Am făcut ordine în bibliotecă și am aruncat câteva cărți, fiindcă totul e aruncare, sculptură prin îndepărtarea vechiului, a prisosului. Așa s-a născut lumea și de aceea există moarte – un deșeu al fasonării artistice a lumii. Adrian Bejan de la Duke University e autorul teoriei constructale,  teorie opusă teoriei fractaliilor lui Mandelbrot. După Bejan, unele fluide curg mai ușor pe anumite căi de mai mare acces, fie că e vorba de aer, apă, sevă, sânge, fluxuri electrice sau calorice. Generarea configurațiilor de curgere e un fenomen universal, asta fiind teoria (legea) constructală; conform ei, natura nu distruge ci construiește ceea ce vedem: numele de fractal al lui Mandelbrot din ”Fractal Geometry of Nature” vine de la frangere – a frânge, pe când teoria lui Bejan se bazează  pe a construi – construere.  O fracționare repetată la infinit, generează un obiect fractal dar dacă algoritmul se repetă doar de un anumit număr de ori, obiectul nu mai e fractal, devine euclidian: arborele pulmonar se ramifică doar de 23 de ori, arborii din pădure sau arborii  rețelelor hidrografice se ramifică de și mai puține ori. Plămânul desenează un arbore ca și curgerea apei în deșert. Vegetația este produsul configurației de curgere, ca și o rețea deltaică a unui fluviu. În jocul cu mingea, ”curgerea” ei dinspre o poartă spre cealaltă este facilitată sau frânată de jucătorii cu intenții contrare, ceea ce se întâmplă și în designul unei societăți globalizate.

  Dar ce se întâmplă cu ceea ce rămâne în urma construirii? Trecutul se reconfigurează, se redistribuie în masa deșeului? Așa se spunea și despre vid și despre ADN ul ”parazitar”. Nu mai rămâne nimic în resturile acestei ”spălări” în mișcare? Mocanii extrag din zer tot felul de bunătăți. În zer e răspunsul tuturor întrebărilor, el păstrează amprenta brânzei; dacă e vreo brânză în a exista.

   2 nov. Timiș se pronunța Tamiș, înainte de sosirea

 slavilor, am citit într-un documentar despre Timișoara. Pare probabil, dacă ne gândim cum a devenit Mureșul, Maris. Numele de Timișoara poate să fi fost adus de la Timișul de Sus și Timișul de Jos, din Țara Bârsei, de unde au plecat ciobanii la iernat în Banat. Sextil Pușcariu în ”Brașovul de altădată”, afirmă că Tomoș se trage din Tămaș - trebuie să văd ce e cu Tămaș, Tomoiagă, Tomohaci. Alte cuvinte cu aceeași rădăcină sunt a tămădui, tămășag sau tălmășag (a glumi) și tămâie (thymanea în greacă). A tăia, tăiere, în latină e taliare. Tomografie îl conține chiar pe tomo. Pe monede găsite în cetatea Tomis, se află numele și chipul uni personaj considerat eroul fondator al cetății: se numea Tomoc sau Tomos. Cei mai mulți consideră că numele cetății provine de la Tomiris, cunoscuta învingătoare a și mai cunoscutului Cyrus - Jordanes scrie că Tomiris a întemeiat cetatea care-i poartă numele. Dar dacă Tomos a fost un strămoș al lui Tomiris? Deși nu știu cum ajung unii să explice diferite rădăcini și din ce limbă le traduc, citesc așa, ca o mică joacă inocentă, că Tomiris poate veni de la tomi care înseamnă belșug, bunăstare, că poate veni de la Istros Stomos - Gurile Istrului sau de la tomu: cruce (orice tăietură perpendiculară pe alta e o cruce), plus iris care înseamnă și strălucire și zeița curcubeului;  numele de Tomos putea fi dus în Dobrogea de un păstor transhumant, sau se putea naște pe loc,  în aceleași condiții și prin aceleași mecanisme ca Tomoș, în sudestul transilvan – biologii numesc asta convergență, fenomen pe care unii lingviști l-au adoptat în explicarea așa zisei uniuni a limbilor balcanice.  Tomoș e un cuvânt scurt dar mie intuiția îmi spune că e format din două părți. Cea mai interesantă explicație îmi pare a fi cea a rădăcinilor monosilabice (morfeme stem): consoane însoțite de diverse vocale: de exemplu, cu vocala a avem Ma, Ta, La, Ba, în care a este înlocuit ușor cu ă, o, e, i. Pe  tă îl găsim în tăciune, pe te în stea, pe ti în sticlă și sticli, toate însemnând foc, lumină. Astfel Tomoș poate însemna și focul sacru al moșului. Faptul că tumșs în letonă, tamsus în lituaniană, tomaros în iliră și tāmas în sanscrită înseamnă exact invers, adică întuneric poate fi explicat ca antonim - înțeles inversat. La ta, din taur și tare – care înseamnă forță, e suficientă adăugarea unui ș înainte, ca să dea șters, știrb, sterben - a muri, sturm – furtună, în germană. Prin mici adaugări se nasc cuvinte noi: dacă la apă pui s înainte iese supă, dacă pui z iese zupe, dacă pui ză iese zăpadă, dacă adaugi un r la abu – iese abur – recunosc că e un joc al minții, căruia eu nu-i rezist. Acest țintar e jucat de medicul Lucian Iosif Cueșdean în Istoria antică a neamului românesc.

   Cuvântul verigă conține o monosilabă stem care pleacă de la consoanele v și r, între care se introduce o vocală iar diferitele cuvintele apărute, au acelaș sens: gaură, gol și (sau), modul de a fi create: a vârî, vârf, vierme (varma în massagetă sfredel), virgină, viril, verigă.

   Primul care a acreditat ideea momosilabelor stem purtătoare de înțeles a fost Hans Krahe (1949) care consideră că numele râurilor din Europa spun o poveste, că sistemul hirdonimic european este o limbă a locuitorilor malurilor de râuri. Ideea ne privește direct pe noi românii, cuvântul ruʼman traducându-se ”om de pe râu”. Dacă ar e un sinonim al lui rʼu (râu sau apă) atunci  armâni, arieșeni, arieni, argeșeni, sunt cu toții, locuitori ai râurilor. Cueșdean, cercetând limbajul metaforic al morfemelor stem a ajuns departe, în Punjab; mulți zic că e exagerat de departe dar eu ca naturalist nu neg nici teoria derivei continentelor nici formarea speciilor prin izolare geografică și nici evoluția organelor printr-un ”drum” în timp, cu păstrarea ”stofei” inițiale. Într-o viziune arealistică și istorică (asemănătoare cu ceea ce demonstrează speciile zoologice), e posibil ca româna vorbită în neolitic să aibe azi o copie fidelă în limba urmașilor massageților din Punjab. Cueșdean a studiat dicționarul Punjab English și a găsit 2000 de cuvinte care conțin nu numai rădăcini românești, ci și tulpini și frunze și fructe, pentru  că sute de cuvinte sunt mai curat românești decât cele din Europa latinofonă. Dacă Alexandru Macedon a creat în Punjab un spațiu macedonean (prin căsătoria a 10.000 de soldați ai lui cu indience), cu 400 de ani înainte de Traian și Decebal, de ce nu s-ar fi întâmplat asta și mult mai demult? Istoria se repetă.  Îmi place abisalitatea istoriei în care e destul loc dacă nu chiar o lege, pentru fenomene vijelioase și extrem de vaste și consider că un cercetătoe lipsit de curaj nu e un cercetător, ci o biată găină proastă. Altă rădăcină care duce la cuvinte ce definesc un gol și care-l conține pe r ca și verigă, sunt variantele lui bor: bortă, burtă, brocan, burduf. Aceste cuvinte nu pot proveni din bulgară unde nu găsim mai mult de 10 cuvinte cu bor (apud Cueșdean), pe când în română sunt 500. Bulgara nu este o limbă originală, cu rădăcini proprii și organicitate, nu își poate da singură explicații pentru orice, cum nu este nici franceza, cu o vechime de doar 200 de ani, născută din stâlcirea dialectului normand. Româna e mai mult decât o limbă, este un grai, în care totul e organic iar cuvintele prin miezul lor comun, pot fi răsucite în fel și chip și sensul rămâne.

   Iată variantele logic posibile după Mihai Vinereanu (2008) de formare a limbii române: 1. Origine latină cu 20% cuvinte latine și 80% împrumuturi; o astfel de ”creolizare” ar fi dus la alt aspect lexical, morfologic și sintactic, la pierderea completă a flexiunii morfologice, cum se observă în engleză, pe când româna are o morfologie foarte bogată atât la declinarea substantivelor cât și la conjugări. 2. Origine latină, cu doar 700 de cuvinte autohtone (tracodacice plus slave); acest procent insuficient ar fi avut aceleași efecte ca și acelea menționate mai sus. 3. Origine traco dacă, cu influențe latine, slave, și altele – varianta cea mai logică. Asemănarea cu latina este efectul fondului comun, traco italo celt, influențele fiind mai mult lexicale, fără efecte deosebite în structura morfosintactică. Chiar și elmentele latine sunt în majoritate introduse ulterior în română, dintr-un fond comun și altor limbi, prin intermediul bisericii creștine, ca elemente de civilizație sau categorii gramaticale închise, ca prepoziții, conjuncții, adverbe. Deci e probabil ca peste 70% să fie elemente lexicale tradiționale tracodace. La această concluzie s-a ajuns prin cercetarea a peste 100 de limbi, prin metoda prezenței / absenței lexemului echivalent în alte limbi indoeuropene. Astfel apă nu provine din aqua, pentru că are echivalente fonosemantice în persană ( ob), în paștună (obă), în sanscrită (apa), iar gol nu vine din slavul golŭ, ci este protoindoeuropean, pentru că există guolis – gaură, vizuină, în lituaniană, guoʼla – cuib, vizuină în letonă, goleos – gaură, groapă, în greacă și hollow – gol, găunos, în engleză.

  Există pericolul confuziilor omonimice și al falselor polisemii, după cum ilustrează George Rusnac în explicarea ertonată a numelui Moldova prin Moldava cu dava dacică, deși chiar noi avem cuvântul moldă iar nemții pe Mulde ambele înseamnând albie. Totuși, după mine, o concluzie statistică e greu de combătut.

   3 nov. După Herodot, regii traci îl venerau pe Hermes

pe care păstorii îl numeau Armes sau Sarmis iar după Densușianu, pe monezile vechi din Transilvania este figurat chipul regelui Arimus sau Armes; romanii îi numeau sarmați pe toți locuitorii Sciției europene, populații a căror divinitate tutelară era Sarmis. Numele românizat al lui Hermes ar fi Armeș, purtător de armă. Dar armele dacilor erau unelte (seceri, coase) transformate în arme. Falx dacica, la plural dacorum falcibus, erau, după Marcus Cornelius Fronto romphaea traco iliră, sabie curbă de 2 metri lungime și falx dacica, mai scurtă decât media; plus pumnalul curb și cu zimți, temuta sica.  

   Probabil că mocan vine de la bâta numită și moacă dar deocamdată n-am găsit multe despre acest cuvânt. Dicționarul numește mocan locuitorul român (cioban), din regiunea muntoasă. Există dansul mocănașul inspirat din viața pastorală în Moldova și Dobrogea dar și o horă numită mocănița soția mocanului  Am dat întâmplător, peste două nume de mocani Păcurariu și Turcu. Mocanii transhumanți numeau Dobrogea, Turchia și e probabil ca numele de Valea Turcului și muntele Turcu (1834 m) din zona Săcele, să fi fost dat de transhumanții îmbogățiți în Turchia – Dobrogea, care au devenit proprietarii acestor locuri fără ca numele să aibe legătură cu turcii otomani. Așa arată coaja mincinoasă a lucrurilor. Peste tot unde trăiesc ciobani de oi, găsim toponime cu ”de Sus și de Jos, Mare și Mic: Săticul de Sus și de Jos, Gârda de Sus, Tămașu Mare și Mic, Piatra Mare, Șura Mare, Piatra Mică - Valea Rea, Lupșa, Ursoaia ș. a. Păstorii au rămas legați de existența lor autohtonă, poate nu atât prin luciditate cât prin ceva visceral, propriu, numit tradiție (neuitarea trecutului). Ciobanii erau primordiali, nu  simpli: făceau artă din cioplitul lemnului și până și pe un antic clește de fierărie s-a găsit un fin ornament în formă de frunze. Ceramica cu picturi geometrice, florale, zoomorfe, demonstrează o incontestabilă dragoste pentru frumos. Erau și foarte muzicali.

   4 nov. Știi cum se numește ciobanul care și-a pierdut

   oile? Wireless! Cât mă costă tătăcuțele? – mă întrteabă Speologul pe care-l auzisem bocănind prin pod și apoi îl privisem cum se lasă să alunece ca un copil pe balustradă, până în ușa mea deschisă, ca să-și ia tigvele de care i-am scris pe wireless

- Nimic. O să mă plătești ca și până acum. În reviste. Cum să iau bani cuiva căruia-i plac tărtăcuțele?

- Îs faine. Zi-mi și mie ce sunt de fapt, dovleci sau castraveți?

- Cucurbitacee. Există muntele Curcúbăta în Apuseni.

- Zău, îmi spui tu mie? Am fost și pe Curcubăta Mare și pe cea Mică! Am văzut turme mari de oi și herghelii libere pe-acolo. Știi cum numesc moții ăia stânele? Mutături. La cel mult o săptămână, strunga e mutată ca să târlească alt teren

– Să-l târlească...

– Să-l îngrașe. Ce mai știi de tărtăcuță?

- Se mai numește tigvă, tâlv sau tâlfă. Tigva literar vorbind, e craniu sau țeastă, tâlvul e folosit la sacoaterea vinului din butoi prin aspirare; tâlvan e un om înalt, dar e și termen geografic:  Tâlva, în Banat, e o culme netedă, prelungă

- Am fost pe Tâlva Golețului. Deci e o singură specie?

- La noi sunt două: Lagenaria vulgaris și Lagenaria gourda. Cuvântul tikva există și în bulgară și în sanscrită.

- Zău? Păi nu e doar o plantă care crește pe vrej?

- Ba da, o plantă târâtoare, agățătoare, cu flori albe și fructe mari, gălbui la maturitate – tigvele; în unele locuri se numește lupoaică

- De ce?

- Asta o știu cel mai bine ciobanii care cunosc și lupii și buruienile