SALTUL PISICII 23

2013. Anul Nou începe marți, cu un concert la flaut

   și un dans din partea mea în fața motanilor, spre marea lor mirare: animalul ăsta mare, pe post de părinte, e în stare de astfel de mișcări ? – mai mirat e Aurică cel Deștept. La TV o săsoaică (săxoaică) cu figură asiată, ne explică ce minunat e războiul de țesut săxesc, vechi de 300 de ani: suveica trece prin țesătură și unește gândurile în cuvertură. Prima zi a noului an e îngrozitor de senină, de asemănătoare cu cea dinainte, din anul trecut. Dacă noul an începea printr-o vijelie simțeam și eu că s-a schimbat ceva. Așa, granița dintre ani apare în cumplita-i nuditate de convenție, de invenție. Inventăm  ceva, trăgând o linie pe fața vechiului, acceptăm jocul în gol, jocul cu miză falsă. Ne mințim. Lumea mă lasă să mă mint, cântă Dan Bitmann și eu știu de ce face lumea asta: pentru că și ea se minte. Stau în cuhnye și frec rama de plastic a ferestrei, am o cafea la fiert și privesc blocurille printre crengile arțarilor gândindu-mă la vijelii și ploi tropicale diluviale. N-am primit  și n-am trimis felicitări. Dar nu stau rău: pot să mă mișc, să-mi fac piața să-mi gătesc și să mângâi cu privirea spinarea de pisică a lucrurilor. Reale sau virtuale. Uneori visele au mai multă greutate decât obiectele. Saskia citește o scrisoare de la un prieten care nu poate vorbi la telefon pentru că e hipoacuzic și artist și nu are bani de baterie. Eu sunt bogat: în fructieră am portocale, banane, kiwi, în frigider sarmale și cârnați, iar pe frigider, doi motani frumoși, din ce în ce mai lipicioși, mai apropiați de mine. Aurică sare pe mine, se lipește de urechea mea arătându-mi că suntem priteni intimi. Nu-i nimic dacă nu mă sună nimeni și nimănui nu-i pasă de mine! O am pe Saskia și pe pisoii fără de care n-aș putea trăi. Presimt că voi recidiva în cartofi prăjiți și cârnați picanți!  

- Cârnații cum îi vrei, perpeliți, părpăliți, pârpăliți sau cruzi, reci? o întreb pe Saskia

- Cruzi, reci, zicea ea scurt, ca la restaurant

- Hai să prindem motanii, să-i aruncăm pe gang!

- De ce să-i aruncăm?

- Pentru că ei cad în picioare. Și nu au voie cârnați. Ai văzut ce-a pățit madam Nicolesco cu Tigruț care suferă de o lună de la niște lapte.

- Ăștia nu sunt motani de aruncat. Sunt feline nobile, cu blana deasă și mătăsoasă

- Da, cu ochi de aur și malachit. Sunt fantastici. Fantasmatici. Dar de ce se aruncă mârlănește până și pe un  boț de mămăligă rece, nesărată, cu care fug sub pat și mârâie  ca niște maidanezi?

  Ies să beau cafeaua în loggia nordică unde, pe acoperișul lui B2, două coțofene stau simetric de o parte și de alta a unui burlan, ele însele într-o perfectă simetrie de alb cu negru. Mă gândesc să le pozez dar ele fug înainte de a mă mișca, de parcă mi-au citit gândul și nu vor să-mi facă pe plac. Nu-i nimic. Sunt  moralmente compensat de zborul unei păsări albe la mare înălțime. Intru în cuhnye și notez: pe cerul  albastru, rece, al dimineții, zbura o pasăre albă, nu știu dacă era pescăruș sau gâscă (poate lebădă?) dar era ceva teribil de singuratic, de sus, zbura în viteză, în linie dreaptă, cum n-am mai văzut vreodată în viața mea. O pasăre solitară, avansând cu o asemenea forță și viteză de undeva spre altundeva, din motive complet necunoscute mie și cu atât mai dramatice. Dacă nu sunt scriitor de ce scriu, de ce simt plăcerea să notez? Pentru un om normal asta poate părea caraghios dar uite că pentru mine e important: continui să mă întreb, ce era, cine era, cum se numea acea pasăre albă atât de puternică și solitară, puternică prin înfruntarea solitudinii, care avansa atât de decis, de intenționat spre ce și de ce? Poate eram eu însumi, care deși nu știu nimic despre mine, continui să alerg cu disperare spre ceva necunoscut, mânat de o dorință necunoscută.

”Sângele de iepure” al Di Anei e perfect, potrivit cu bucatele prăjite rapid, în stil asiatic. Mă culc, mă trezesc și cerul continuă să fie îngrozitor de senin iar lumea la fel. Să fie aceste reiterări cuhnyiești, această muzică mecanică, cel mai minunat lucru, ultimul înțeles al existenței mele? Să se mântuiasă fierberea universală excesivă, focurile ei devastatoare, într-o  farfurie cu cartofi prăjiți  și cârnați onctuoși? Nu: cârnații nu trosnesc în dinți iar mirosul lor de usturoi împreună cu mine, cel care mă dedau la acest festin patriarhal, nu suntem decât niște iluzii, niște imagini reflectate. Ale cui? Nu se știe. Poate că nu existe nimeni la capătul firului.

    2 ian. Caraibe, Honolulu, Noua Caledonie, Java,

  astea sunt locurile unde mi-ar plăcea să ajung anul ăsta. Sunt modest: chiar dacă toate sunt ținuturi tropicale, aș putea ajunge acolo dacă aș ține morțiș. Dar nu țin. Nu am motivație. Și de fapt posed aceste locuri în memorie și imginație. Ceva la care țin și care mi-e în acelaș timp nesuferită, ca și viața mea, e dimineața asta rece, cu promoroacă pe ramurile desfrunzite. Cablul dintre A2 și B2 pare foarte gros, datorită promoroacei. Promorocii. Depinde cum faci pluralul: promoroace sau promoroci.  Promoroacă e un  cuvânt care și-a pierdut complet istoria pentru mine dar pare foarte adecvat. După Bachelard lucrurile au nume atât de adecvate de parcă s-au botezat singure. Dar oare ce spune dicționarul? Ucrainienii o numesc prymorozok iar rușii pomorok dar eu, ca de obicei, cred că e un arhaism de dinaintea limbilor slave. Nici sinonimul chiciură care ar veni de la bulgărescul kițur sau cehul cikor nu mă convinge. Închid fereastra să se adune căldură de la aragaz și fumul de Dromader se încolăcește în volute, ca în desenele cărților de fizică cuantică, mai tari decât cărțile de poezie ale secolului 21. De fapt aceste cărți de fizică sunt cărțile de poezie ale noului socol. Mi se pare că momentan s-a produs o substituție în preferințele receptorilor, dar poezia care a rămas puțin în urmă va recupera și atunci va fi fantastică. De fapt știința reușit să iasă din carapace, s-a autodesființat și s-a restructurat, până a ajuns să depășească poezia și religia. Știința, redevenind poezie, a reajuns acolo de unde aplecat sau deasupra acelui punct pe spirală. ”Ochiul umed și rece al brotăcelului arboricol din amintire, e lacrima fierbinte a unui suflet nebun, rătăcit în nopțile cu rouă ale meditației” - în acest mod ciudat îmi amintesc de prietenul meu Lică Arpășanu, mort în plină beatitudine, la poalele muntelui Bârlogul. Lacrima mea fierbinte pentru el, coboară pe neștiute canale lacrimale și se răcește brusc în privirea ferestrei străluminate de amintire. Toți morții mei sunt vii în mine, dezlănțuiți în muncă și în iubire ca într-o eternă beție.

-Hai La Mulți Ani împreună! sună primul și singurul telefon de felictare primit anul ăsta de la amicul Morsă.

Soarele nebun de frumos și inexplicabil de calm, strălucește ca  platina în blana neagră a lui Aurică, suit pe chiuvetă să lingă farfuria.

   Toată ziulica a rămas soarele pe îndepărtatul bloc fără nume, camuflat în anonimatul lui de dincolo de crengăniș. Crengiș. A stat acolo cu o încăpățânare oribilă, ca o afirmare răspicată, de neînvins, a nepăsării universale.

       Joi, 3 ian. Prima zi de lucru. Am acoperiș nou!

      Tablă nouă, sclipitoare, cu margini strânse bine cu mopsul, montată în lipsa mea. Adineauri fusei special în curte și făcui câțiva pași peste frunzele înghețate până-mi zării comoara de acoperiș sclipitor. Totuși nu mă simt acoperit ci descoperit, vulnerabil, nemotivat. Narvalul alb lucea carnal deși nu e un narval viu ci un soi de sinugaș în propriul dinte de 3 m. Dintele lipsește. Îl are în interior, și-a făcut harakiri cu el? Are o gaură în bot prin care am privit dar n-am zărit nimic. E un narval virtual, încremenit, extatic. Degeaba îi dau târcoale petele de lumină și limuzinele, el există doar în propria-i neființă. În afară de faptul că am privit Narvalul, am făcut ordine pe birou: am ridicat în picioare baobabul și zebra, am pus pe cuib turtureaua de silex. Pe la prânz am avut o discuție interesantă cu nea Vasile P., electricianul doct în fizică și cosmologie. Spune că dacă ar mai avea o viață și-ar dedica-o astrofizicii. Toți locuitorii Terrei suntem oarecum astrofizicieni. Nu știu ce e normalitatea, îmi spun suind treptele scării în spirală spre chilia mea, dar mi se pare normal să avem în curtea interioară un astrofizician deghizat în electrician, un alpinist de trasee de gradul V B, deghizat în fochist, iar în labirinturile atelierelor, un mare istoric tracoman, deghizat în tâmplar (deși îl dă de gol numele: Buda). Și câte alte ciudățenii se mai ascund sub ochii noștri? Localitatea New Buda din America, a fost fondată de tatăl lui George Pomutz după numele localității Buda din România,  pe unde o fi ea, pentru că în dicționarul localităților sunt peste 20 de sate cu numele de Buda și alte 20 numite  Budești. Mă înclin în fața acestor oameni cum alții nu o fac, din lipsă de imaginație: nu realizează că aceste figuri comune sunt porți spre adâncimi și spre piscuri acoperite de gheața adevărurilor supreme. Aceste rânduri le scriu noaptea în cuhnie, în compania unei muzici mecanice care pare să nu fi fost produsă de vreo minte și tocmai de aceea place. Muzica pare să se desfășoare singură, cu ample volute reverberate de pereții de faianță ai cuhnyei renovate. Pun pe geamul mesei o veche carte necitită, Instinct și inteligență, de S. A. Barnett; editată în 1976, are coperți solide iar cuvintele mov, groase, cărnoase, ale titlului, ocupă 40% din suprafața copertei. Presimțind că s-ar putea să rămână necitiă, a făcut un efort emoționant să fie băgată în seamă.. Știința comportamentului animalelor care s-a dezvoltat brusc începând cu anul 1945 observă aspecte foarte deosebite de cele studiate de zoologi iar omul este omis de obicei din  toate textele zoologice asupra comportamentului. Muzica tehno îmi anihilează oprice idee dar am ce citi. Iată cum descrie autorul ce înțelege el prin comportament: ”Trageți un foc de armă lângă culcușul unor grauri adormiți (Sturnus) și toți își vor lua zborul și vor dispărea. Suflați într-un fluier și un câine dresat (Canis), va alerga două sute de metri până la sursa sunetului. O fluturoaică matură va îngrămădi în curând în jurul ei mulți masculi ai speciei ei. O orchestră  cântă acordul final iar mii de persoane (Homo), care până atunci păstraseră liniștea încep să bată din palme”

-          Ce hărmălaie se aude acolo? O întreb pe Saskia

-          Motanii! Au luat-o razna! Se izbesc cu capul de uși, se aruncă de pe speteze ca de pe trambulină în apă, se suie pe perdea.

-          N-ar fi păcat să le interzicem fericirea semiconștientă?

-          Semi? Simt la milimetru starea noastră și știu că-i lași să facă orice!

-          Nu ne putem permite să fim nefericiți

SALTUL PISICII 22

27 dec. B2 se reflectă  în geamul cuhniei și de acolo

în geamurile dulapului noii mobile de bucătărie. Dar nici o reflectare n-ar avea farmec fără cerul albastru cu nori albi, văzut printre ramurile elastice ale arțarilor legănați de vânt. Departe, schițat în ramele ferestrelor, se zărește vag cartierul. Eu cred în reîncarnare, spune prietena Saskiei la telefonul cu sonorul la mare. Și continuă: soțul Elvirei, un german care nu mai fusese în România mi-a spus înainte de a intra trenul în gară la Turnu Severin, cum arată gara și cum cade umbra gării pe șine. Cer receptorul să-i mulțumesc că o sună pe Saskia și ea întreabă: Ștefan? Uitasem că mai am și acest nume care se serbează a treia zi de Crăciun. Mă încântă aceste sclipiri în dungă ale lumii. Ce-i trebuie omului să fie fericit? Puțină căldură, lumină și ritm. De restul are grijă molusca mucilaginoasă ce se cațără de pe o creangă pe alta a arborelui filogenetic: creierul. E ciudat cum ceva atât de animalic, de organic, produce ceva atât de îndepărtat de materialitatea lui vâscoasă - visarea. Lumina cerului  albastru nu se potrivește cu mirosul de sarmale, totuși, un gând de iertare mă duce spre cei ce înfig cuțitul în inima porcului și taie fulgerător (”halal”!), gâtul mielului nevinovat. Clipa e făcută pentru a fi ucisă, mecanismele zoologice se bazează pe moartea și devorarea unor ființe nevinovate. Trădarea, uciderea, pot fi, într-o viziune absurdă, dovezi de iubire supremă. Iubirea  fiind ceva mare și violent, a trebuit să fie diminuată în blajinătatea trupurilor călduțe, a sentimentelor, ca să poată supraviețui măcar cât un balon de săpun. Frumosul meu halat albastru, de pluș gros, pe care se cățăra și Fatam, acum e o gioarsă plină de scame albe, scoase din urzeală – motanii au gheare mai puternice decât ea. N-o să-i terorizez ca să nu mai distrugă casa și viața asta a noastră percepute greșit ca inextricabile. E absurd și faptul că uneori mă învinuiesc că scriu: doar cu o hârtie și un pix îmi pot înmulți la infinit singura mea viață trecătoare. În drum spre piață, aud o zbatere de aripi și observ cum suie drept în sus, în cer, turtureaua, decolând de pe cablul care leagă A1 de A2. Ascensiunea ei subită îmi amintește de filmul de aseară, în care o femeie se cățăra ca o pisică pe trunchiul unui copac, să mângâie niște pui de vultur alb pe cale de dispariție. Tot ce există se află în timp, adică pe cale de dispariție. În acelaș film, diavolii tasmanieni aveau cancere faciale iar koala nu mai putea supraviețui ca specie decât prin însămânțare artificială: masculul se suia peste o femelă în călduri și lichidul seminal se aduna penibil, în eprubetă . La asta s-a ajuns din cauza egoismului nostru de ne înmulți într-un mod nociv. De ce marile balene cu creier uriaș și sofisticat au știu să existe fără să otrăvească planeta? Dar nu asta voiam să spun ci că  în fiecare clipă trăită în prezent, ne amintim de alte clipe trecute. Aurică mă miorlăie subțire de dincolo de ușa cuhniei ca să mă cheme în cameradormitor. La timp, ca să-l aud pe Fred Allan Wolf afirmând că timpul nu se mișcă înainte ca o săgeată, ci în zig zag și să aflu numele terapiei cu copaci: copaco terapie; conform ei, paltinul, bradul, arinul, au o energie negativă, care absoarbe durerea, stejarul se află în repaus între orele 14 și 16 și e cel mai activ între 21 și 3 dimineața; nu e indicat să te apropii de stejar dacă ești iritat, trebuie să te apropii în prealabil de un plop sau un arin ca să scapi de starea de nervi. Pinul e activ în permanență ca antidepresiv, arțarul, e activ între 6 și 9 dimineața - el armonizează învelișul energetic, aura, iar frasinul purifică câmpul energetic (între 10 și 12), favorizând concentrarea, meditația. Teiul e numit în China copacul uitării –  ”acestea reprezintă un cu totul alt fel de a vedea copacii” spune comentatorul. Mon cher Aurikă, pe mine timpul  mă obsedează și tot despre timp citesc înainte de a adormi: după John Archibald Wheeler timpul nu există independent de viața care îl percepe; tot ce percepem este reconstruit activ și repetat, de un vârtej informațional, universul fiind practic, creat de viață. Timpul e metoda noastră de a da sens lucrurilor. El și spațiul, sunt mai degrabă forme de percepție animalică (biologică), decât obiecte fizice exterioare. Biocentrismul  va unifica universul.

    28 dec. Creierul ia decizii de unul singur, cu 7 secunde înainte

  de afi conștienți, deci subconștientul efectuează cea mai mare parte a muncii decizionale; sinele este pus la curent doar cu o parte din deciziile acestei entități suverane (Libet și Haynes); în ultima instanță (mai bine mai târziu decât niciodată), ”omul” poate stopa deciziile subconștientului. Și când te gândești că Aristotel credea că creierul servește doar pentru a răcori sângele, fiind un organ secundar al inimii! Dacă Marele Univers depinde pe jumătate de percepția noastră și creierul ia decizii fără să ne anunțe, se pare că el e șeful: cât mai rămâne din libertatea noastră? Mă rog, eu mă simt bine în cuhnia mea, legat ombilical de căldura ei hrănitoare. Spațiul și timpul sunt doar niște mecanisme, niște uriașe ”schimbătoare de căldură” iar universul o imensă retortă mirosind a sudură și a friptură. Arderea e peste tot, identică în mare și în mic. Ceea ce mă irită de multă vreme e că toate par a fi doar o  citire inversată a tot ce credeam că am aflat: totul pare să ne fie dat pe dos și asta nu e prea frumos din partea părții care ne-a dat lumea așa cum e: o glumă proastă și o bătaie de joc! Poate că această Parte Atotștiutoare e de fapt un animal uriaș, un fel de dinozaur care nu a murit, ci continuă să trăiască animalic, fioros, zemos, batjocorind  tot și toate, inclusiv pe sine. Dumnezeu o fi un animal deștept, rău  și autoironic?

  Marc Aureliu se uită la frunze, la nori, la apă și la animale – în televizor. El nu a văzut nimic din natura exterioară, în afară niște ciori prin fereastră. Chiar și animalelor le furnizăm pușcăria virtualității. Tot acolo, Mălăiele recită ceva, cu umor îngroșat, copilărindu-se într-o falsă prostie deși e mai inteligent decât mulți ”deștepți”. Ca și Dumnezeu, care se distrează copios pe acolo pe unde o fi: dacă nimic nu se poate cunoaște și nu poate să existe cu adevărat mai mult decât viața unui balon de săpun, cât timp îți rămâne ca să percepi și să înțelegi ceva? Suntem o lume de furnici minuscule, căzute prin mici găurele și tuneluri, în mica lor sine. Poate că undeva se râde homeric de noi, în timp ce suntem creați dintr-o mijire de ochi, dintr-o ocheadă, dintr-o privire căzută din întâmplare pe noi. Și cum să nu râzi de o iluzie perfect posibilă și imposibilă? Ar trebui să facem temenele întâmplărilor imperceptibile, să fim recunoscători cuiva că existăm, că ne putem bucura de muzică, de friptură, de cârnați, de cozonac cu nucă și rahat. Lumea e o mare bucătărie generalizată, unde se mănâncă. Văzând lucrurile strict zoologic, hrănirea e un atribut de bază al speciei de maimuțe fără păr care suntem. Și asta nu e nimic deosebit dacă acceptăm că am rămas aceleași animale de demult, în ciuda progreselor tehnologice. Și la noi a existat un cult al hrănirii ridicate la rang de artă.  După Antonio Maria del Chiaro, secretarul personal al lui Brâncoveanu,  ospețele din Cuhnia Brâncovenească, începeau cu un concert de trâmbițe și tobe. După ce plecau soldații și se terminau ”închinăciunile festive”, masa urma cu tot mai mare veselie, sporită de belșugul celor mai bune vinuri din Europa, de mâncărurile gătite după moda nemțească, italienească și franțuzească și mai ales de existența furculițelor (în timp ce contemporanul Ludovic al 14 lea mânca cu degetele). Masa dura cel puțin 7 ceasuri, vinurile se schimbau de mai multe ori și vesela era din porțelan autentic. Așa arăta o zi obișnuită de lucru la cârma țării acelor primitivi și barbari cum credem noi și azi despre noi că suntem.

Mă apropii singur, ca tot ce există, de sfârșitul repetabilei convenții - Anul. An, anus, anou, sunt niște inele ca și inelele trunchiurilor copacilor. Poate că nu există decât jocul gratuit al marelui bsurd, singurul perfect: poate că nebunia lui e înțelepciunea supremă și hilară, poate n-ar trebui să ne indispună și să ne sperie curgerea noastră de neoprit spre virtualitate – ar fi doar o reîntoarcere la starea noastră de fapt.

   

   29 dec. Ce faci domnule, elimini tot ce credem

 că este? Pe ce planetă te trezești? Visam că îmi spunea Di Ana la telefon când m-a trezit mirosul de cartofi prăjiți, presărați cu usturoi. Saskia a poftit des frites și și-a făcut. Până să mă dezmeticesc din somn și din surpriza ca Saskia a intrat în bucătărie, sună telefonul Di Anei:

- Alo? Vezi că ți-am trimis 6 litri de ”sânge de iepure”, de probă. Dacă-ți place îți mai trimit. Lina a făcut mult vin anul ăsta.

Mă cert cu Saskia care nu poate mânca nimic fără să dea și motanilor. Îi scot pe gang, așa adormiți și fiebinți cum sunt.

- Medicul veterinar mi-a spus să nu dăm animalelor mâncare omenească. O ciocolată albă poate ucide un cățel!

Saskia se face că nu aude și continuă să mănânce: slată beuf, sarmale cu smântână, cozonac, friptură..

-Ce stil aborigen de a mânca, e ăsta?

-Stilul de cuhnie aborigenă pe care-l practici!

-Ai vrea tu! Ei nu aveau bucătării. Totul se frigea în aer liber 

- Chiar totul? .

Poate că tot ce există nu e decât o mâncare. De ce trebuie să se mănânce într-un univers holografic? De ce are nevoie de mâncare, de ferocitate, de devorare,  dacă toate sunt părți din el însuși? Nu e un mațochism? Noi, ca animale, nu ne putem opri să savurăm jivine prăjite, delicioase dincolo de blană, de solzi, de carapace, de țepi, sugându-le lichidele vitale fierbinți, fără să ne pese că au avut și ele o viețișoară . 

   Dum. 30 dec. Nu crede, cercetează!

 afirmă Nicoleta Ifrim în ”Fractalitatea discursului literar, ipostaze ale unei noi teorii a receptării”. Zusammenfassung: Occidentul se mulează pe exterior. Literatura e fie un loc închis, suficient sieși, fie un spațiu fractal complex, deschis, intercultural. Se pare că știința actuală se îndepărtează de propriul ei obiect de cunoaștere: înțelegerea și explicarea universului înconjurător. Un mare defect al cunoașterii e că uniformizează liniar complexitatea universului. După René Thom biologia și geologia sunt discipline morfologice dar fizica modernă pare să ignore forma; corpurile studiate de ea par non forme, non totaluri, ansambluri fragmentare de mase punctuale, definite numai prin acțiunea forțelor inter elementare. Forma e rezultatul aleator al forțelor externe și interne, existența e ceva în continuă formare și deformare. Factorii externi sunt dominanți în evoluția unui fenomen, ei modelându-i comportamentul intern. În condițiile în care biologia actuală are tendința de a reduce macroscopicul la structuri microscopice (celule, molecule, gene), la ce nivel de complexitate ne oprim? Se întreabă René. Observatorul analizează lumea după propria imagine subiectivă și nu lumea în sine. Când globalizarea orizontalizează, elimină transcendentul, care e poziția condiției umane în univers? Dacă himera greacă (Chymaera), e un animal cu cap de leu,  trup de capră, coadă de dragon și scuipă foc, ce altceva a făcut știința actuală decât să omogenizeze natura în atomi infinitezimali? se întreabă Alain Boutot. Astfel ne reîntoarcem la perspectiva morfologică: numai ea potențează diversitatea calitativă a lumii. Prin omotetie (macrocosmosul repetat la nivel individual), filosofia holografică, recuperează generalul în individual. Norii, rețelele hidrologice, conopida, fulgii de zăpadă, sistemul sanguin, arborii, ferigile, bătăile inimii, pot fi modelate pe calculator, fiind fractali naturali. Fractalul este o ecuație supusă unei iterații (feedback repetat). Caracteristicile lui sunt: structură foarte complexă la nivel oricât de mic sau mare, ceva prea neregulat pentru a putea fi descris de matematica euclidiană, autoasemănător, posedând o dimensiune Hausdorf – ceva mai mare decât dimensiunea lui topologică – poezie curată!

  Când visăm, călătorim printr-o gaură de vierme în alt univers. Multiversul conține un număr infinit de universuri, în fiecare producându-se câte un Big Bang pe minut. Universul nostru este un balon plutind într-un ocean de alte baloane ca el (Nichio Kaku). Nu e prea departe timpul când vom crea universuri în pivniță (Alain Guth). Oare?

  

 31 dec. Zile însorite, lecturi plăcute, pisoi fericiți,

reiterări în memorie: drumuri de nisip printre curmali și migdali, flori și zâmbete imaculate, ale unor femei chemătoare în lumea fericirii muzicale, auzite doar de mine. Universul nostru perceptibil, e un spațiu însorit și muzical (fapt confirmat de cercetătorii cei mai sobri, cei mai posaci). Dacă totul e doar o fantasmă, o iluzie perfectă și noi avem privilegiul s-o percepem, putem face abstracție că nu e reală. Ce ar avea valoare într-o astfel de lume decât puterea de împinge și mai departe fantasmarea, multiplicarea, diversificarea dincolo de orice rațiune limitativă? Asta de fapt e o dorință adâncă până la inconștient, de libertate.  E cald și însorit. Am fost în piață cu pantofii de pânză, de deșert. Am făcut pași ritmici și iuți, în această ultimă zi a acestui an, în care Fatam a făcut saltul în alt univers.

SALTUL PISICII 21

22 dec. Vâscul  verde l-am numit Cernnunos,

 și l-am agățat sus la geamul logiei sudice; printre ramurile lui privirea plonjeză în abisul ceții de afară. Ieri am făcut salata beuf și aștept să-mi vină cheful să amorsez Marea Oală cu sarmale. Fumez Dromader, în cuhnie, ascult muzică și scriu cu creionul pentru că Marc Aureliu mi-a spart pixul în dinți. Udăm împreună florile (el, cocoțat pe ceafa mea, lipit de ureche, toarce și mă gâdilă cu mustățile a rugăminte să nu-l dau jos), sub coarnele de cerb ale Vâscului; conturul și structura vâscului, se citește pe fundalul ceții ca un unvers rotund, ramificat în sine. Frământ carnea tocată cu mirodenii iar motanii stau lipiți de prag inhalând mirosurile și pândind momentul prielnic să fure. Până acum au reușit să înhațe un caltaboș mic, și să-l mănânce sub pat. Desfășor fustele pliate ale verzei murate, ca niște cape toreadorești dinspre miezul fără valoare.. sarmalică, sărmălească. Decupez nervura cu o foarfecă mare. Există cârnați tocați cu barda, de ce n-ar exista și sarmale tăiate cu foarfeca? Zeul Vâsc arată frumos în geam cu frunzele lui verzi ca elicele și fructele mici, albe ca niște planete înzăpezite. Torn în capul sarmalelor o oală de apă fiebinte, le dau la cuptor și gata! Mi-am plătit libertatea pentru zilele de vacanță. ”Operațiunea Sarmaua” mi-a răpit o jumătate de zi.  Afară, în cețoasa lume a exteriorului, ca și în amintirea mea, e dizolvat sufletul Fatamei. Picătura de vin roșu de pe filă este identică cu cea de sânge de pe mâna mea - motanii mi-au folosit mâna ca pe o liană, ca să se suie pe mine – alcătuim împreună, o pădure tropicală într-o iarnă cețoasă.

    24  dec. Motanii execută mari salturi arcuite

 în sus și umblă țanțoș peste așternuturi, cu coada ca un bumerang. Eu mă aflu în faza jocurilor cu ei și cu mine însumi. Sunt jocuri suprarealiste. N-aș putea preciza perioada în care mă aflu, cum fac pictorii: de exemplu, perioada albastră. Suprarealismul este o metodă de cunoaștere, bazată pe asocierea spontană a materiei și a delirului, spune Paul Mihalache într-un eseu despre Salvador Dali. La Dali, sub aspectul eternității, materia e un concept iluzoriu iar timpul ca discontinuitate e o veche obsesie a omenirii. Heraclit credea că timpul e numai conștiința noastră despre el, iar Spinoza că timpul nu este o calitate a lucrurilor ci doar un mod de a gândi. În secolul 20 timpul este locul comun al literaturii și al științelor...naturii. În literatură, timpul este unul psihologic, nu cel cronologic, real, scriitorul fiind cel care-i dă aparența obiectivității. Pentru Borges, în Miracolul secret (El milagro secreto), un an e o fracțiune de secundă. După Dali, timpul e relativ, elastic dar ireversibil.

  Motanii sunt exilați pe gang, ca să nu dea atacul la cozonac. Nu-i plâng: sunt doi și se consolează. O mare consolare i-a adus prin nașterea sa, ”doi” lui ”Unu”. Noi, care suntem mulți, i-am adus mult mai multă consolare. E ciudat să a flu că scriitorii optează pentru a nu fi moderni ci anacronici. În Marele masturbator (The Great Masturbator) Dali refuză circumstanțele momentului și locului, imaginând o lume numai din figuri și semne. Dar dincolo de hotarul transcendenței stă și așteaptă omul. Frumos spus, deși, vai mie, am uitat iar să notez cine a spus-o. Oricum, dând o tură prin câteva zeci de lucrări ale lui Dali, i-am văzut rotund opera pe care nu mi-o imaginam așa, de la Somnul la Jungla umană și la Le Triomphe de Nautilus. Are, foarte clar conturată, obsesia timpului neiertător.

    25 dec. Totul se strică atât de ușor și se repară atât greu!

 Există un diabolism al amănuntelor. Pixul ros de motani l-am bandajat cu banda adezivă cu care am fixat peretele cabinei de duș dsprinsă de salturile lor în sus, către geamul prin care urmăresc păsările de pe crengile arțarilor. Au dărâmat telecomanda veche și ea s-a desfăcut în multe componente, umerii și spatele îmi sunt pline de urme de gheare, viața mea e la fel: roasă, plesnită, lipită cu scoci de la Soci. Toate sunt de un perfect ridicol dar nu sunt scutite de teroarea amănuntelor. Diavolul e în amănunte! Nu e frumos că am pomenit de Necuratul în zilele nașterii Domnului dar Dali nu se sfiește să ridiculizeze nimic. În opera lui, Dumnezeu, nu apare decât ca un balet, o gesticulație ne necesară, un delir în văzduh. Crucea e o iluzie patologică. Calul  atacat de lupul – ciuline, pare un zeu mai frumos decât Isus. Nu știu dacă Dali se considera credincios sau nu, pentru că sunt un mare ignorant (net ul zice că ”deși educat ca ateu voltairian, se pare că și-a găsit până la urmă credința”). Aseară, când am frunzărit albumul electronic cu 200 de lucrări pictate de el, am realizat unitatea operei lui năstrușnice: o absolută originalitate,  dominată de filosofia neantului, consolatoare in extremis. Iată ce am înțeles: formele nu sunt nemuritoare și dacă ele nu-și dau seama, le trezește Dali din inconștiența lor dulceagă: le arată adevărul, le devastează fața cu putreziciune și cu gângănii,  le denudează golul, neantul, prin spărturile în pielița lor subțire. Neantul pândește pe aproape, imediat dincolo de coaja celui mai  prosper chip suav, de orice fiziologie or trăire. Pretenția noastră de a exista e atât de minoră! Neantul da, are dreptul să pretindă că există, în irealitatea lui mută: nu numai că e singurul care are dreptatea de partea lui dar este ceva discret până la invizibil. De fapt e generos, lăsând  biata aparență să se iluzioneze că există.

Am o poză făcută de Dichter în Sahel, la marginea Saharei, pe care o privesc uneori: moșul cu tichie de catifea vișinie, pare că stă absolut nemișcat pe terasa de unde ”păzește” deșertul. Totuși mi-am amintit că ”în realitate” bâțâia ușor din cap. În amintirea acestui loc și moment dublu îndepărtat (prin distanță și trecerea timpului), m-a trimis luminozitatea însorită a acestei zile de iarnă în cuhnie. Mă întreb de ce batem noi, echipa de expediționari sui generis, aceleași plaje aproape turistice, când există marile jungle de bambus, marile insule tropicale, marile bariere de corali, marile pampasuri, marile lanțuri montane sudamericane, marile deșerturi reci sau negre din Asia, marile Podișuri și taigaua Orientului îndepărtat? Nu de bani e vorba: nu suntem capabili să ieșim dincolo de cercul neputinței psihologice.

    26 dec. Deșerturile Atacama și Sonora mi-au ținut de urât

 până după miezul nopții. În Atacama există viață doar pe o fâșie îngustă la țărmul oceanului, unde ajunge ceața împinsă de briză; păsările beau efectiv, picătură cu picătură de apă de condens. Chiar dacă nu plouă 30 sau 50 de ani, semințele rezistă și când plouă explodează –  cuvânt folosit și de mine în descrierea unei oaze înflorite.  În deșertul Sonora marii cactuși Saguaro, în caz de ploaie își umflă pliurile ca o piele de elefant, înghițind zeci de tone de apă pe care o rețin cu egoism până la viitoarea ploaie. Am văzut și traversarea Africii în balon. A doua zi, aceste  filme văzute noaptea târziu, îmi par niște vise frumoase. Amintirile, imaginile din cărți și tablouri alcătuiesc o lume mai vastă decât cea trăită fizic. O lume fantastă, intangibilă, e fixată cu maxim respect în biblioteci și muzee, conservată și prezentată ca epifanii împăiate. Lumea culturii e o imensă colecție de deliruri care se varsă în marea banalului și-l ameliorează, îl face propriu visării. Pentru că nu putem trăi simplu: ar fi un păcat și o prostie. Suntem o materie irizată intelectual, curcubee cameleonice emise de psihic, cum sunt toate de fapt. Oamenii practici, cel puțin din unghiul de vedere al poeților, sunt niște anomalii. Fericite sunt jocurile care au parte de spectatori și fericiți spectatorii care-și iubesc echipa! Saskia doarme iar motanii se aruncă de pe orice, ca de pe trambuline, în apă. Muzica absoarbe  sensul lucrurilor și le arată spiritul lor necorporal. Interiorul nu știe că există decât în momentul și în locul unde devine ”exterior în lumină”. Muzica e anterioară oricărui trup: ”Veneno de serpiente por el camino del vento”, sunt cuvinte pe care le înțeleg fără să le fi învățat vreodată. Frec geamurile și dulapurile și-i dau Saskiei cartofi calzi cu cârnați iuți și brânză grasă, alături de o felie de cozonac greu de atâtea nucă și rahat. E o zi atât de gri, de rece și de lipsită de speranță și totuși, pe caniculă, cât de mult am așteptat aceste zile friguroase, când Fatam încă trăia și eu nu știam că vor fi ultimele ei zile! Nu știu de ce, deodată, îmi imaginez Maramureșul nordic în ceață, în umeda depărtare, cu țuica lui tare, cu slănina lui afumată, cu riturile lui vechi și cu religia lui sinceră, cum adastă în el însuși, independent de mine, și care pentru mine înseamnă altceva decât pentru moroșenii caselor de bârne groase; pentru mine el  e Antipodul și orice antipod e un vis frumos în depărtare. // Crengile arțarilor se leagănă în griul de afară cum se leagănă cozile motanilor înăuntru, cum se leagănă crengile muzicii în tăcerea micii vacanțe de iarnă. Dar în acelaș timp, valuri mari de nisip acoperă stânci vulcanice și copaci până la genunchi, valuri mari de apă bat țărmuri străvechi, valuri de timp venit de nu se știe unde, acoperă orice istorie, și inimile se îngroapă în alte trăiri, îmbătrânind cu fiecare altă secundă și toate înseamnă și nu înseamnă nimic. Spații uriașe, uriaș însorite și spații umbrite, împădurite, înzăpezite, există  împreună și singure totodată. // Târziu în noapte și-n viață, mă răzbun ca o fiară în vinul sânge de iepure ucis pe zăpadă, înjur că mi s-a terminat bateria la telefon, înfulec sarmale călărit de mothani, ascult muzică, îi bine! Târziu în noapte și-n viață, îmi amintesc de chiolhanuri prin hanuri, când dimineața lichidam cu patronul chiftelele rămase de la clienți, regulam târfe roșcate fără adăpost, beam cafele tari și coniace ca să ne dregem. Îmi amintesc și de ouăle mari de gâscă, oferite de Javră mică  cetei noastre de nomazi - parcă-l văd adunând ouă mari, albe în așteptarea plecării, holbându-se la ele cu ochii lui ca oțelul, că el numai de asta trăiește: să aștepte plecarea și poate că nu există nimic altceva în viață. Poate că nu contează nimic altceva decât nebunia dorinței de a pleca departe mereu ,spre acolo.

SALTUL PISICII 20

21 dec. Exotismul care dă farmec existării, se creează

   din orice, în fiecare clipă. Se ajunge la el fie prin rapel în memorie, fie prin zbor în visare. Clipa este un peron, o buză de prăpastie, un aerodrom. Îmi beau cafeaua în cuhnia mohorâtă, îniernată iar gândul îmi zboară la tropice. Am fost demult acolo În televizor apare un avion cu inscripții exotice iar textul tradus spune: ”migrația lui Cluky a început”. Cine o mai fi și Cluky? Un pui de bufniță numit așa pentru că cloncăne mult iar când e nervos mârâie ca un câine. Întrebarea cercetătorului este: cum culci un pui de bufniță, când se spune ”treaz ca o bufniță”? E Vineri și stau acasă pentru că sunt răcit. Voiam să dorm mai mult dar motanii mei și-au aplicat schemele pentru trezire și plecare: miorlăit pe noptieră, pupat pe nas, gâdilat cu vibrizele, țopăială pe mine, alergare în cerc prin toată casa. Oare de unde am aflat că Sfântul Ignațiu a condus campania împotriva credinței păgâne în în timpul căreia stejarii sacri au fost distruși și în locul lor s-au plntat tei din care a fost sculptat chipul zeiței Freya care a devenit Fecioara Maria? A fost o Cruciadă a Copacilor numită Ignum sacrum de unde numele sfântului Ignațiu. La granița cu Austria există un tei de 1000 de ani care avea 350 de ani când începea construirea Catedralei din Köln iar când Columb descoperea America era deja veteran. Acum nu mai are nectar iar bondarii mor de inaniție, epuizați de zborul în jurul florilor sterpe. N-am notat de unde am aflat toate astea pentru că am febră.

-          Nu vrei să-i iei cu tine în bucătărie pe prea ferciciții ăștia de pisoi? Mă întreabă Saskia

-          Preafericiților, hai în cuină să facem o cafea!

  Și ei atât așteaptă: mi se cațără pe halat și se așează pe ceafa mea.

-          E  vacanța de iarnă pisoilor! Știi cum spun germanii la stejar?: Eiche, la fag Buche și la frasin Eische.

Nici pe Saskia nici pe ei nu-i interesează deloc dar pe mine mă interesează divinitățiule germanice pentru legăturile lor cu noi. Caesar spune că germanii nu au preoți druizi ca galii, care să le rânduiască sacrificiile, nici nu practică jertfe și nu socotesc zei decât pe cei ce-i văd cu ochii: Soarele, Vulcan, Luna. Trăiesc aspru și războinic și își păstrează timp îndelungat fecioria ca să fie înalți, puternici și supli. Wotan (Odin) provine dintre duhurile morților care alergau împreună cu vânturile - el a devenit căpetenie, împărat al morților și al vânturilor și ulterior al vieții și al morții. Wotan era însoțit de doi lupi, Lacomul (Geri) și Devoratorul (Freke) și de doi corbi, Gândul (Hugin) și Memoria (Munin).  Odin era zeul războiului la longobarzi și al poeziei la scandinavi. Donar (Thor), zeul tunetului, a dat cuvântul tonare în latină și română. Dar Donaris,  înseamnă probabil ”apă tunătoare” Ziu (sau Tiwaz = ti văz?), zeul cerului, își pierduse mâna dreaptă din cauza vicleniilor unui lup. Frigg (Friga) era soția lui Odin și mama zeilor. În ce privește cosmogonia, copacul lumii, frasinul Yggdrasil  (cerul însuși) are două rădăcini: una de lângă care țâșnește izvorul Hvergelmir al fluviilor primordiale și alta numită Urd (de unde urdă?) de unde oamenii scot apă să ude copacul. La început, când nu aveau temple, oficiau lângă copaci. Când au construit temple, acestea erau simple, alcătuite din două încăperi: o încăpere mare pentru credincioși și una mică pentru zeu, plasate mereu lângă izvoare, lângă copacul sacru. Elfii, silfele și silfidele erau ființe-duhuri în munți și în ape. Silfidele cântau măiestrit, fermecat iar oamenii atrași astfel, făceau ce voiau ele. Volva (Volur la pural) erau femei clarvăzătoare, ghicitoare care se suiau pe o platformă, cădeau în transă și răspundeau la întrebări – noi avem Vâlvele apelor, munților, pădurilor. Celții popor sacru prin excelență, credeau puternic în viața de apoi. Dădeau bani cu împrumut aici, pentru a-i avea dincolo.

   Se apropie sărbătorile și trebuie să plătesc taxele și să fac piața.  În piață și în bloc miroase a cârnați și sarmale. Și în muzeu și în cartier miroase a mâncare, lumea e o uriașă și unică cuhnie de Crăciun, după cum de Paște e un uriaș abator. Înrobiți necesității de a mânca, mă întreb cât am evoluat de fapt? Dacă n-am evoluat ce rost au mai avut neamurile, limbile, religiile, științele, culturile? Dacă a fost doar jocuri, care a fost rostul lor? Nimic nu pare să aibe continuitate dar toate merg cu cumplită încăpățânare ascunsă, înainte. Lumea e o cuhnie generalizată în decembrie. Car de două zile alimente și nu știu de ce. ”M-am hotărât, nu mai dorm în noaptea asta lungă în care aștept un Nou An de singurătate. Saskia și motanii dorm demult. Cercuri de lumină colorată delirează în geamuri paralele, locatarii de dincolo de ele dorm somn de moarte. // Clipa care trece ne ia cu ea și ne duce departe, dar pe noi depărtarea nu sperie, căci suntem copii depărtării, ai plecării fără întoarcere. Ca stelele care fug una de alta, acesta fiind prețul libertății în spațiul cinic. // Când pleoapele cad grele ca noaptea peste zi, degeaba s-au născut toate și Unu a murit eroic pentru a se cunoaște. La fel de neînțelese au rămas toate, ca un cântăreț de geniu mort preamatur în apogeul celebrității. Se nasc uneori muguri pe lăstari, ce nu reușesc să înflorească vreodată, în lumina zorilor”.

SALTUL PISICII 19

       17 dec.  Zăpada se topește, umezind pereții marchizei

   Găsesc câteva rânduri despre ”Turtureaua de silex” din partea Pictorului.  Mă bucur că-i place. Pe birou am o notiță: Ionel Bușe, Imaginarul letal al morții și Stefan Borbely, Pădurea cu lanțuri – de citit neapărat! Deci să citim. Ionel Bușe: neoșamanismul conduce la realități paralele prin halucinție și vis. Explozia informaționlă, info sfera, simularea realității, concurează lumea reală. Dilema palpabil / iluzoriu a devenit intrigă de succes în cinematografie. Suntem prizonierii unei iluzii colective în spatele ei fiind o meta realitate. Rațiunea și logica sunt sisteme închise, limitative, sunt niște adevărate maladii ale spiritului. Suntem puși în situația umilitoare de a trăi doar printre adevăruri relative, incomplete, deoarece nici un proces social sau cultural nu poate fi studiat în laborator (deci negarea laboratorului după negarea microscopului!). Dacă vrem să aflăm ceva despre subiect trebuie să facem o imersie completă în mediul lui, să vedem lumea cu ochii  celuilalt (în psihanaliză se numește a treia generație freudiană). Teoriile științifice trebuiesc abandonate în favoarea fantasmelor și a literaturii onirice. Nu e spus în glumă. Stefan Borbely:  o fetiță autistă alcătuia din cărți de joc, ciudate drumuri urcătoare în spirală – atunci, mama ei inteligentă, i-a construit în grădină o spirală de lemn pe care fata suind-o, a mărturisit că auzise o poveste de la un bătrân indian, după care cei morți se duc în lună, iar ea voia să ajungă acolo, la tatăl ei mort. Tacitus descrie un rit germanic de origine celtică, în care grupuri de oameni prinși în lanțuri, intră în pădure să venereze frasinul cosmic Yoggdrasil. Lepădarea lanțurilor de fier semnifică eliberarea în transcendent așa cum lepădarea frunzelor frasinului toamna, scoate la iveală vâscul sacru, veșnic verde. Fierul la germani, celți ( și probabil la dacii adoratori ai aurului masiv), era ceva rușinos. După Tacitus, germanii se trag din Dis Pater sau Bel - soțul  marii zeițe plăsmuitoare, Danu, care a dat naștere seminției Tuatha De Dannan (și numele românesc de Dan și Dana), despre care am scris în ”Somnul marmotelor”. Germanii se trag deci, din întuneric, din noapte și din moarte. Ei trebuie să moară spre a se naște, cum ”moare” stejarul druidic iarna, pentru a naște la vedere excrescența pură a vâscului. Bel înseamnă a muri (spre a renaște), Beltain e cea de-a doua mare sărbătoarte a celților în care (la 1 mai), se trec vitele printre două mari focuri și semnifică nașterea luminii din noapte. Prima sărbătoare a celților e Samain (la 1 nov.) când lumina intră în întuneric; atunci zeii se joacă cu oamenii întinzându-le curse dar e și momentul în care ei pot trece în lumea de dincolo (transmigra), prin porți vremelnic deschise, acesta fiind după Caesar, un moment periculos, nefast dar care dovedește că sufletul nu piere ci trece dintr-un corp în altul - deci nu există moarte, ci doar trecere spre ceva superior și e o clipă dătătoare de curaj, înlăturând teama de moarte. Trupul înlănțuit în fiare se eliberează ca vâscul tăiat de pe stejar cu o seceră de aur, concomitent cu sacrificare a doi boi albi  cu coarne înjugate pentru prima și ultima oară. După Caesar, Galii sunt un neam extrem de superstițios: în fața primejdiilor sacrifică un om sau măcar promit un astfel de sacrificiu; unele triburi construiesc din nuiele un coș  de dimensiuni colosale de forma omului, în care cei sacrificați mor învăluiți în flăcări. De altfel Tuatha Dé Dannan înseamnă ”Cei sosiți din foc” pentru că atunci când au sosit și-au ars corăbiile pe țărm, ca să nu se mai poată întoarce. După mitul Cad Goddeu – Bătălia arborilor, toți arborii dar mai ales stejarul, au o energie albă concentrată, care se eliberează când cad frunzele. Germanii și celții au păduri și dumbrăvi sfinte. Marea zeiță Danu, care se mai numește și Ana sau Commana (toate trei sună foarte românește), va deveni în timp zeița Gwen (Cea albă), cu 3 sâni, la care alăptează 3 corbi albi  ( corbul pasărea heraldicii românești și a Corvinilor). De corbul alb se leagă marele zeu Lug (asociat luminii - lux?- și corbului alb). Bunicul matern al lui Lug era Balor - corbul sau zeul negru al adâncurilor din ținutul Fomoiré, pe care oamenii zeiței Dana aveau să-i înfrunte (noi de la Balor avem bală de urs - urs uriaș - și Balaur).  La celți transformarea corbului negru în cel alb se face prin intermediul focului. Ei ajung pe Insula Paradisului, Sidh, după ce-și consumă ”lanțul de pământ al întrupării”. Sidh este tărâmul tinereții veșnice (Tir na n og)  al plăcerii (Mag Meld) și al femeilor frumoase (Tir nam ban). De aceea celții care erau puși în manechinele de nuiele pentru a li se da foc, nu erau speriați ci râdeau descătușat (ca și dacii care râdeau de moarte). Am o slăbiciune pentru astfel de povești de care mă simt legat nu cu mintea ci cu intuiția. De exmplu mama bunicii materne se numea în sat Guinea  – or Gwen înseamnă Cea Albă.

 // Seara în timp ce beau bere în cuhnye, printre arome și vălătuci de fum, mă înfig în butonul radioului căutând muzică nu vorbărie, agăț cu o gheară expertă tigaia de teflon și fac friptură pentru Saskia: sunt un marinar pe o corabie sortită scufundării dar deocamdată ea e locul gloriei și sclaviei mele; sunt timonierul manevrelor agile printre tarabele cu legume din Piazza del Sur, sunt matrozul care spală puntea de borâturile echipajului beat, sunt musul din susul catargalului, cocoțat acolo ca să anunțe apariția piraților, sunt muschetarul atingerii țintelor spațio temporale nemilos de precise, sunt mecanicul mânjit cu ulei din cală și garçonul care schimbă lenjeria în cușete, sunt scafandrul de întreținere care curăță de scoici carena, verifică gravitatea izbiturilor vieții și morții și albatrosul care odihnește pe punte cu mari aripi obosite de libertate, sunt pâlcul de delfini prietenoși, de rechini și orci ucigașe, nu din cruzime ci dintr-o necesitate fiziologică a universului, sunt totul și toate, necesare și zadarnice în caz de colaps, de naufragiu în furtună. Sunt cronicarul jurnalului de bord inabordabil. // Dar dacă nu mă aflu pe mare ci pe uscat,  sunt semănătorul  pământului iluziei, al falsei securității și semăn semințele vanei speranțe, sunt un element teluric, orbit de olfacții vermiforme, cârtițeforme, îmbuibat cu semnițe oleaginoase, mirosind a humus râvnit de râme pofticioase. Sunt o coropișniță subterană pișăcioasă, un orbete, băiete. Ce sunt nu știe nimeni și nu trebuie să știe. Lucrurile sunt împăcate în întunericul miezului lor și doar nebunia suprafeței luminoase, le deranjează din somnul dulce. Stinge dracu lumina Dracula, nu ne tulbura confortul, ar putea ele să strige. // Acestea fiind zise, Herr General Bobutz se aburcă. Pe spinarea mea ușor, ca un vas de luptă pe creasta valului, folosind doar vârful ghearelor, în momentul celor mai fine agățări, pe halatu-mi albastru, cu valuri de bornagic grecești, dreptunghiulare; rămâne pe ceafa mea, cald, cramponat cu iubirea inimii lui de copil; umblu cu el pe mine prin casă, nu am ce să fac, mă pupă pe ureche și-mi toarce; e copil și l-aș ruga degeaba să-mi toarcă și când o fi bărbat. Nu va ține minte. // Mestec ca un macac nuci prăjte, cu bucile obrajilor umflate, ascult muzică ritmată  – ”Nebunia Cântatului”, numesc acest joc  minunat, locuitorii Cercului Perfect Închis, fericiți că cercul e perfect închis, nefisurat și muzica reverberează la nesfârșit în el, fructificații anonime.  // Cât de pehlivan trebuie să fii ca să  spui înainte de a muri: îndepărtează paharul ăsta amar, de la mine Doamne? Și poate așa e bine să fii, când totul se duce de râpă, fie ea și stelară: tot o crevasă urâtă e, prăvălită de sus, din marginea parfumată cu cimbrișor și izmă, după ce ai umblat pe creste, prin păduri, ai adormit pe maluri de râuri cântătoare, te-ai bucurat de uciderea vrăjmașului (o ucidere spirituală), ai cercetat în secret trupul Mariei și deodată trebuie să iei o ultimă dușcă amară și să te prăvălești în adâncimea  înălțimilor nedorite. Paharul înseamnă vin și sânge, trup din care se mănâncă, cuvânt din care se trag toate. Cârciumile de cartier ajută mult la perpetuarea fericirii; când totul o ia la vale, un singur lucru poți face: să pui frână, să pui talpă, tălpică alunecării roții. Când  te duci de râpă, frânezi cu orice se poate, cu ce-ți e la îndemână – cu o beție, cu o visare, cu o plecare cât mai departe de marginea prăpastiei unde totul devine atât de îngust încât prăvălirea e o chestiune de timp. Alunecos, friabil. //  Să lăsăm totul cum e, în noaptea negră de decembre, în care stelele pâlpâie în geamuri, scărpinate ca niște pisoi în creștet de vântul împăcării. Să lăsăm totul cum e, și pe noi în el, să bem până la fund paharul! Să-l bem încet: o  prea mare armonie ne-a adus până aici, nu putem abandona totul brusc, nici din inerție, nici din iubire.