SALTUL PISICII 9

 6 oct. Suntem ceva între naștere și moarte, ceva neliniștit,

plin de agresiune și devorare. Nu suntem propria noastră afacere. Motăneii negri, frați în vârstă de 2 luni jumate, au părut în viața noastră Sâmbătă. Vineri dimineața la 3.30 a murit Fatam în somn. Fiind mai deșteaptă și mai iubitoare decât noi, chiar și moartă, ne-a trimis imediat doi dintre puii ei nenăscuți. Ei se joacă acum prin aceleași cotloane și cu aceleași gesturi ca ale ei când era foarte mică. Află, învață, cuceresc micile secrete ale ambianței: balconul, cameradormitor, cămara, baia. Imediatul e la fel de înfricoșător ca cel mai adânc departe: repetă în micul cerc al proximității, micile frecușuri de care giganticul nu e conștient dar nu poate exista fără ele. La muzeu am o discuție cu Herr Gutt - Știți că mi-ați furnizat involuntar o informație la care nu m-aș fi așteptat?. – Zău? Care? – Pe de o parte că aveți foarte multe cărți acasă (credeam că aveți mai puține) și pe de alta, că bibliotecxa nu o aveți sistematizată. Absolut deloc - Și ce vi se pare ciudat?- Păi parcă portarul spunea că sunteți un tip atât de calculat încât vă programați de acasă câți pași faceți înainte, câți la stânga și câți la dreapta, cu ce mână apucați clanța..- Portarul ?! Ca un robot? – Sper că nu vă supărați. Asta era aparența.

 7 oct.  Fatam, veselia mea din dimineața asta

în cuhnia-nsorită, nu e adevărată. E falsă, bahică, mințită. Ca toată viața mea și toată viața. Am trecut în zori pe lângă culcușul tău din bălării, larg deschis spre cerul în care privești pegașii norilor gri, asculți greierașul de toamnă și faci ochii mici a prietenie noaptea, către stele – niște pisici moarte și ele, în codrii galaxiei. Încerc să duc mai departe, fără tine nebunia jocului care ne plăcea atât de mult să-l jucăm împreună. În  rest, pe aici, toate bune și cam aceleași. Aproape nici o noutate. De exmplu am aflat (deși bănuiam), că belgienii nu sunt proști: știu să trăiască, știu să facă bine două lucruri: bere și ciocolată. Niște egumeni! Mă-ndepărtez încet de răul care te-a ucis urât, mlăștinos, nu ca o fulgerare de paloș cum ai fi meritat și cum ar merita orice viu. Ce să facem? Suntem nuferi înfloriți pe putreziuciuni călduțe. Suntem doar vârful unor istorii suspecte, care deși uitate, ne trag spre fundul lacului. Suntem sus și jos, iar și iar, pe acelaș balansoar, între explozii matinale  și coborâri pe liane, în avene adânci, uitate de lumină. E o memorie ascunsă într-o amnezie voluntară, cărora unii îi spun pripindu-se, aparență, minciună.

              8 oct. Îmbătrânirea e o exagerare,

de capcana căreia ar trebui să ne ferim, cum faceți voi felinele mici care trăiți puțin și totuși nu faceți economie de răbdare când pândiți ore întregi în ambuscade chițcanii mustăcioși plini de grăsime. Șase ore de pândă pentru o singură masă e dovada unei superiorități vitale – amânarea satisfacerii necesității animalice imediate, imperioase, a fost cheia dezvoltării gândirii raționale. Chair dacă asta, aici, pe creanga noatră de sus, se pare că nu ne e de nici un folos. Unde ne-a dus rațiunea? La deplina virtualitate, la satisfacerea doar prin imagini impalpabile. Am pierdut totul: mirosul, crănțănitul, fierbințeala rutului, gustul sângelui cald și răcela din cerul gurii al unui grăunte de grindină. De aia zic că longevitatea e o exagerare inexplicabilă, o afacere proastă – viața ar trebui să moară la apogeu sau doar puțin dincolo, exact ca baloanele de săpun cu care se joacă Saschia, cele care explodează în clipa maximei irizații. Am pierdut înțelepciunea negânditului și comitem eroarea prelungirilor inutile. Dar ce-ți spun eu astea ție, fata mea, când tu ai trecut deja dincolo, la noile începuturi? Dacă tot persist în această eroare prelungită va trebui să beau iar singur noaptea în cuhnie, pentru amorțire, pentru a uita plecarea-ți iremediabilă, despărțirea de tine ca de mine însumi, în muzică și în fumul de tutun pe care tu nu-l mai simți pe sub ușa pe care o zgrepțănai certându-mă  și chemându-mă afară. De aia nici nu vreau să mai ascult acest cântec de leagăn în care mama îi spune puișorului ei să doarmă și să fie încrezător într-o nouă zi pentru că eu nu sunt femeie, sunt bărbat și tu nu ești copil, ești pisică și nu mai avem niciunul nici un fel de speranță.

      10 oct. Saltul în alt univers al pisicii

mi-a arătat că nu ajută nici cât o frecție la un picior de lemn nici cărțile și nici filosofia. Mă las agățat de năzbâtiile și grijile față de cei doi pui negri, Aurică și Bobiță care au deja o istorie de 9 zile în casa noastră. Simultaneitatea, suprapunerea în mișcare a lumii conține un tragism pe care l-am intuit dar asupra căruia n-am stăruit din superficialitate. Saschia voise o femelă europeană cu păr scurt care să ocupe locurile și locul Fatamei în viața noastră – de fapt o altă formă a ei. Nu știam că ”ea” e neagră cu ochi aurii, de unde numele de Aurica și că are un frate identic, deosebit numai prin ochii puțin mai verzi, ca bobul de strugure străveziu prin care se străvede sâmburele – Bobiță. Fiind copii unei mame căzute de la etajul 9, alăptați de o altă pisică, crescuți de un bărbat singur care-i lăsa singuri toată ziua, i-am luat pe amândoi de suflet și de sufletul iubitei noastre. Numai că la control s-a dovedit că erau amândoi băieți: Aurică și Bobiță. Aurică pare mai greu, e mai sănătos, nu se spârcâit, e calm, deștept, majestuos ca un împărat. E un fel de Marc Aureliu Imperator. Pe când Bobiță e un nebun agitat, spârcâit și mai slab pentru că mănâncă orice și consumă de două ori mai multă energie decât celălat. Astfel combate viața, prin noi și noi ființe, moartea, la asta mă gândesc în dimineața asta rece de octombrie privind un film despre înflorirea florilor, despre coacerea unei căpșuni, începând cu vârful, despre cum ling nectar liliecii tropicali purtându-și puii agățați de abdomen. Ceea ce e pornit în desfășurare nu se mai poate opri, indiferent de cum e văzut din exterior, indiferent de sentimentele acelui exterior. Totuși pentru mine lumea nu poate exista în altă parte și de una singură, ci numai în sentiment. Viața și moartea sunt specilaitatea universului feminin. Der aceea ele reproduc mereu, la nesfârșit, atât de ușor lumea (sau așa pare), între o lacrimă și un zîmbet. A bărbaților e vânătoarea de fiare în jungla timpului și domesticirea pagașilor în stepele visului. Mai aflu azi că ne-am înmulțit frumos în august: s-au născut nu mai puțin de 20. 000 de români și au murit doar 19. 000. Ce frumos!

       Joi, 11 oct. Obsedat în secret de agonia și moartea

pisicii, realizez că era absurdă întrebarea care m-a preocupat până acum: ce să fac cu viața mea? S-o trăiesc! S-o trăiesc iubind-o cu ură, până la moarte! În dimineața rece o regăsesc pe Fatam în cei doi motănei într-o proporție îngrijorător de mare: totul se poate înlocui? Faptul că unul e sănătos și unul are probleme cu stomacul e o dovadă că e nevoie de mai mulți, de repetare. Lumea pare atât de armonioasă, de naturală, încât suferința pare o invenție a unei minți bolnave. Poate că așa și este de vreme ce nu poți învinui o roată că se învârtește, o piatră că stă nemișcată și o viață că se pierde fără scăpare, sub ochii tăi. Care continuă să vadă lumina calmă a soarelui. Și el continuă să ardă. Vremea se anunță frumoasă în continuare (deși e toamnă), dar degeaba! Copilul e mort și ce părinte s-ar bucura de încă niște zile însorite de toamnă când pentru el nu vor mai fi niciodată zile, nici măcar din cele urâte, friguroase, bune să dormi pe cuptor dacă nici cuptoare nu mai există, nici aer, nici păsări, nici nopți în care să ieși în prag să asculți sunetele din casa scării. Lasă Fatam că se întoarce ea iar roata lumii și o să ne privim din nou în ochi cu iubire, chiar de-ar fi să fie alți ochi și vom avea amândoi alte nume!

Vineri 12 oct. Fără marile elanuri sentimentale

ce mai rămâne din viață? Mai e ea altceva decât o acumulare inconștientă, un transfer rece a ceva spre altceva la fel de indiferent la vreun sens sau scop? Marile porniri iluzorii, marile orientări, înclinații dirijate de gravitația unor idealuri, a unor intensități erotice sau demențiale, doar ele justifică existarea. Să existe oare ceva care justifică astfel orice remanență, închegare sau dimpotrivă, furtunile distructive ale atmosferelor calme? Iubirile pure, adolescentine, pasiunile profesionale lungi cât o viață matusalemică, melancoliile artiștilor, amintirile oricărei ființe cu memorie sunt flăcări care se răcesc dar nu mor, rămân mereu vii totuși.

 Sâmb. 13 oct. O zi gri ploioasă în care încă foarte

verdele arțarilor se zbârlește viril, hirsut, în răspărul vântului. O zi perfect închisă în trăiri domestice ca atmosfera din hemisferele de Magdeburg, prin care se preumblă, de fapt zburdă sau  mai bine zis zburătăcesc motănașii negri. Restructurări și frecușuri generate de dorința mea de bunăstare a copiilor – tot ce pot sparge sau rupe trebuie ridicat sus sau închis în sertare ca să nu fie antrenat în vârtejul jocului necenzurat și de aceea  priculos pentru ei și penru mine. Pentru că îi iubesc deja și asta e minunat și cumplit în acelaș timp: o trădez atât de ușor pe Fatam, viața noastră fericită împreună! Viața are acest obicei neînțeles de a putea trăi după și cu atâta moarte concomitentă și de a se putea bucura inacceptabil. E un mare dar al Universului, o carte ce poate fi răsfoită la nesfârșit, care de fapt se răsfoiește singură, cu noi cu tot, scriși pe file. Se întâmplă în fiecare clipă lucruri teribile, de mari dimensiuni și intensități în cosmos și în spațiul nostru punctiform hipertrofiat de existența noastră, noi înșine fiind puncte din ce în ce mai mici, cu diametrul tot mai micșorat în glomerula unei forme și al unui nume. Iar totul se poate percepe ca armonie în câte o dimineață melancolică de toamnă, aproape identică cu cea de ieri. E o chestiune de fizică și de poetică: distanța, trecutul care se poetizează, dar mai ales de impresie. Impresia de bine, de normal, la mine acum, provine din faptul că am pus pătura de cămilă fapt care i-a determinat pe motani să nu mai dormă noaptea ascunși în cuibul lor de sub caloriferul rece, ci cu noi în pat. M-am simțit ocrotit și eu de căldura lor deși chiar înainte de a intra în moartea temporară obștească numită somn m-m gândit că va trebui să murim și Saschia și eu, ca și Fatam. Totul moare într-un fel, inevitabil dar una e teoria și alta practica, realitatea care nu mai poate fi evitată nici cu paravane poetice nici cu inconștiența ocrotitoare. Avem o dimineață aproape identică cu cea de ieri, cu aceeași muzică mecanică, aceeași legănare a arțarilor, acelaș tutun în cuhnie din cauza căruia o las atât de mult singură pe Saschia. O însingurare agresivă ne ia în stăpânire pe toți, mereu, orice am face, oricâtă iubire am arunca în cuptorul locomotivei existării. Bănuiesc, de fapt știu precis cât de singure se simt acum în Sinayul ploios, oprimant, cele două surori prietene, Di Ana și Elis, mai singure decât un pisoi orfan îngăduit la supt de fratele lui și toți ceilalți cunoscuți al căror pomelnic n-are rost să-l înșir, fie ei bogați sau săraci, împliniți sufeletește sau nu, într-o astfel de zi în care chiar și amintirile mele și ale lor nu pot evoca decât un trecuit singuratic – chiar dacă pe vremea când era prezent era unul dezirabil, benign, fericit. Trec pe lângă ușa deschisă și o văd pe Saschia lipită de pisoii adormiți peste o sticlă fierbinte pusă de mine sub pătura de cămilă botoasă ca și Saschia pe care o întreb: - Ești supărată pe mine? – Da – De ce? – Că mă lași singură. Cu această singurătate a ei sunt plătite aceste clipe și rânduri de tristă libertate în cuhnie, pentru că Saschia e pisoiul meu cel mare. Poate că sunt mai deștepți cei mici care-și lămuresc realitatea din intonații, din felul cum curg zgomotele, mișcările, vocile. Și totuși și Saschia mă lasă atât de mult singur, în nesfârșit de lungile seri când adoarme de la nouă iar eu abia după minuit, când nu pot face altceva decât să gătesc, să fumez, să beau și să scriu, să-mi descriu angoasle, tristețile și obsesiile, mie însumi, în speranța aflării unui bine conturat, care să mă ajute să continui dar am bănuiala că simplul fapt de a scrie e răspunsul. Scrisoare seara, pentru Fatam: îți scriu acum cât mai ești pe aproape, deși știu că infinitul e prea adânc pentru a te mai putea ajunge vreo scrisoare, îți scriu așa cum aș lansa o sticlă în mare. Trec zilnic pe lângă gardul din tablă de aluminiu bine închis contra câinilor, ocrotitor al marilor bălării dincolo de rădăcina cărora ai culcuș adânc, în pământ reavăn prin care tu zărești cu altfel de ochi, cerul mult mai adânc, ca din fântână, din fântâna ochilor tăi cu care mă speriai uneori privindu-mă mistic. Acum știu de unde mă priveai cu ochii tăi sticloși, cu o fixitate neînțeleasă atunci pentru că aveai nasul roz, nu palid și blana calmă, lucioasă ca o piele de narval – deși încă de pe atunci bănuiam ceva cumplit de adânc dincolo de aparență. Trec zilnic, oprimându-mi din iubire tendința de a evita traseul, pe lângă gardul sclipitor, cu bălării nepământești din vizuina cărora privești tu cerul albastru și-l asculți pe greierul Oecanthus de toamnă. Ce ai fost tu de fapt, decât un sincer zvâc în sus și-n jos, un joc de-a v-ați ascunselea pe după muchii, o cățărare copilărească pe perdeaua timpului vieții mele? Și noi nu suntem tot un mic zvâc, o mică ascundere și o cățărare pe perdeaua timpului, noi lucrurile toate? Ba da! Îmi spui clipind complice dintr-o stea, atotștiutoarea mea, veșnic apropape de mine fată, Fatam. 1. Scâncesc, miorlăi neauzit, / de dorul tău singur noaptea,/ când ies să fumez ( damnat obicei fumatul noaptea!)/ și tu dormi adânc și singur somn în bozii/ și nu ești cu mine să veghezi cu vibrizele vibrațiile/ neauzite decât de tine, de pe scări/ și apoi să intrăm înfrigurați să ne-ncălzim amândoi/ în pătura caldă din păr de cămilă./ De cămilă din deșertul cald /deși între noi fie vorba,/ nici ea nu mai e vie probabil acum, cine știe?/ Cine știe de ce se întâmplă tot ce este,/ de ce se iubește și se moare/ și rămâne iubirea după moarte/ deși asta e ilogic și doare? 2. Aceste mici poeme anonime / sunt biete vârfuri de aisberguri înghețate-n adâncul durerii,/ tu știi bine asta narvalul meu rece / ca recele cântec ritmat al cântăreților nordici ai nopții, / ai nordului atât de înghețat / încât ei sunt obligați să fie fierbinți / doar ca să poată exista. / Și nu au și ei dreptate când totu-i absurd/ și tu a trebuit să-ți scurtezi viața doar pentru a da satisfacție/ oligarhiei putride a bacteriilor, oligarhiei stranii, microscopice/ care conduce lumea din umbră și nimeni, nici ele, nu știu/ de ce fac toate astea?  În noaptea iernii grele din noi, lăsăm pe foc în continuare tabla groasă pe care am copt miejii de nucă (se poartă bucătăritul azi), ca să-ncălzească atmosfera de octombrie, să-i ridice presiunea, s-o ducă la câteva atmosfere acolo, în timp ce bem singuri – ne spunem la plural doar până ce bărbierim de coajă cartofii (les frits), pe fondul foamei exacerbate ca o foame dintr-o expediție în deșert, că după aceea pluralul cade trist înapoi, în singular, în afumata cuhnie, în timp ce ei se înmoaie și se rumenesc și în care timp, în mod ciudat, imprevizibil, năvălesc amintiri viscerale și eu le zic fritsilor: hai, lăsați-vă uciși, imaginați-vă că ați murit întâmplător într-un incendiu, i se poate întâmpla oricui o astfel de întâmplare banală – pour les connaisseurs astea sunt beneficiile singurătății de cuhnie; drogata mea e demult adormită iar eu veghez motănașii: unul se spârcâie și unul are probleme cu capul, are încă reflexul suptului și-l țorcăie pe primul de-l face fleașcă. Apoi punem sare pe friții fierbinți, mai dăm un șpriț de vin negru nenorocitei noastre de existențe masculine, nemiloasă ca un samurai sinucigaș de care nu le pasă câtuși de puțin pisoilor negri ca iadul dar nu se dau în lături de la o mare (cât mă-sa) sticlă cu apă fierbinte pusă sub ei sub pătura de păr de cămilă și când totul e sub control mă întorc ușurat la vinul meu negru și la singurătatea de aceeași culoare.

 Luni 15 Oct. Ca să continui să trăiești îți trebuie

foarte multă răbdare. Răbdare și atât, e viața de la un timp încolo, când toate nu mai vor decât să se repete molcom, să nu-și schimbe viteza de rotire și de deplasare ca să nu faci presiune în urechi și să nu-ți vină să miorlăi ca Fatam care stătea lipită de podeua matizului când ajungeam la serpentinele de la Sinay. Unii vor totuși să facă asta chiar cu prețul vieții, ca Felix Baumgartner care a sărit din balon de la 39 000 m și a depășit în cădere viteza sunetului. A devenit un ultrasunet? Pot avea ultrasunetele un trup de carne cu viață în el care să nu pățească nimic? Și apoi curajul lui demențial sau epopeic! Totuși, mi-a fost atât de milă și de frică de condiția noastră punctiformă în singurătatea neostoiotă de nimic dintre spațiile și forțele mult prea mari pentru noi. Milă și frică am simțit când pe pragul ușii nacelei a apărut o talpă, apoi o mânuță albă cu degete răsfirate – o floare solitară, minusculă, absurdă, exuperyană, o coroniță fragilă de tentacule de hidră de apă dulce în întunecimea oceanului aerian și o multitudine de metafore autocompătimitoare. Dar cel mai mult mi-a fost milă de nevoia noastră de nebunie, de plutirea noastră ca un punct, atât de îndepărtat de oricare altul încât nici nu mai știi dacă suntem încă vii sau morți și mișcarea nu e decât rezultatul gravitației cinice a giganticului care nimic nu știe, nu simte și nu-i pasă și groaznic ar fi ca așa să fie și din partea lui Dumnezeu. În acelaș timp am fost înspăimântat de puterea minții noastre, a tehnologiei controlate de ea – oare cum a fost filmtă căderea acestui punct uman? Poate că așa sunt calculate toate dinainte, cu minuțiozitate, dar la fel, nu știi niciodată dacă aplicarea teoriei perfecte nu duce la dezastru. ”Uneori trebuie să fim foarte sus ca să vedem cât de mici suntem”, ar fi spus acest foarte curajos și puțin (?) nebun Felix..   Azi a fost ceață și umed iar acum, noaptea singur în cuhnie fac piruiete sofiste în jurul oalei cu fasole: pasta de tomate a mucegăit, mai e doar o frunză de dafin, ulei nu mai am nici pentru o porție de cartofi prăjiți și păzesc motăneii sechestrați cu mine ca să nu se repeadă la farfuria Saschiei, pentru că nu mai vreau în ruptul capului ca Bobiță să se mai spârcâie și de aceea îl tratez cu enteroguard – paznicul enteronului sau al mațului. Tot azi am fost la dentist că mă supără iar incisivul de narval care mi-a făcut data trecută buză de tapir – o zoologie exotică. Doctorița Liana mi-a demonstrat că-mi ține minte numele mic așa cum îl țin și eu pe al ei. În timp ce aveam gura blocată, mi-a vorbit despre saltul din stratosferă al lui Baumgartner, despre faptul că viața e doar un joc sau o iluzie ( eu aprobând-o din pleoape) și din nou despre Dumnezeu care nu trebuie să aibe neapărat chip uman dar nu se poate să nu existe. Voiam să-i spun că am fizicienii consideră că s-ar putea să existe cineva care prin poziția lui să vadă în acelaș timp și începutul și sfârșitul lumii și că sunt uimit din nou de toate revelațiile ei la care am ajuns și eu pe căi diferite. Mi-a pus sare pe rană revenirea ei obsesivă la tema morții. Când am putut vorbi i-am spus în două cuvinte despre agonia și moartea Fatamei despre care ea chiar voia să mă întrebe pentru că ”știa” că nu mai este. Am deviat discuția ca să evit un nou puseu sentimental și pentru că asistentul ei mi-a făcut semn să jugulez subiectul, semn pe care Liana l-a văzut și mi-a șoptit când el era cu spatele: i-a murit și lui o pisică și nu suportă! Acum sunt demult în cuhnie unde răsfierb fasolea pentru au rămas boabe nefierte deși vânzătorul îmi garantase că are marfă egipteană omogenă și păzesc pisoii care mi-au furat pixul și se joacă cu el pe după aragaz și după mobila, nouă găsind mereu cotloane speologice cărora nu le rezistă nici o forțare sportivă din partea lor. – Nu ți-e frig la codiță, Bobiță îl întreb pe ochiosul cu ochi verzui care nu se mai satură de patrulat pe gresia pe care Fatam n-a agreat-o de parcă știa că nu e pentru ea și chiar mi-a sclipit atunci o presimțire rea pe care refuzam s-o accept ca posibilă. Marc Aurică Imperator îmi testează coapsa cu ghearele semn de apropiere și își ridică mustățile spre fumul de tutun, mirosul meu endemic cu care trebuie să se învețe pentru câte zile om mai avea împreună. Poate va veni acea lună când voi fi plecat în deșert și ne vom duce dorul unii altora. Noapte de toamnă blândă în care în mine ca și în toți ceilalți, din nou și din nou, în absurdul contnuității, moartea și viața par să se împace.

Marți, 16 oct. Cred că guguștiucul gri de pe cablu e Fatam.

Nu putea să moară definitiv după cum nici noi nu putem face asta. Ar fi o prostie, un nonsens, o absurditate! Altfel n-aș putea eu să mă simt liniștit când ea zace-n grădină - deși nu zace, zboară sau stă cât vrea ea în lumina serii, mai liberă și mereu între noi, cu cât e mai departe, fenomen recunoscut de către fizicienii cunatelor și de către poeți. Problema e că puii ei, cei doi motănei pe care ni i-a trimis prin mecanismul soartei sunt prea zburdalnici și ar putea cădea prin fereastra cuhniei dacă nu motez o plasă completă. – Bobiță e mai larvă zice Saschia, are ochii mai închiși decât Aurică; el zboară deja în lumină ca un fluture negru cu inele aurii pe aripi. Aurică se uită la mine cu ochii lui ca niște inele de aur mirate de golul miezului lor iar eu mă simt ca un alpinist tras mereu în jos de gravitația planetei vieții mele.  Vine miezul nopții negre ca blana motanilor negri nevinovați de culoarea lor infernală și nimănui nu-i pasă.  Trebuie să-mi fac timp să-mi iubesc și drăcușorii care dau sare și piper vieții și poate universului.

17    oct. seara. Dichter mă sună să mă consoleze

- Am auzit că ai un deces în familie și că ești dărâmat. Trebuie să fii mai indiferent la boală și la moarte – e mediul nostru natural cum e latrina pentru larvele alea, tu știi cum se numesc. – Eristalis tenax – Mișto! Tot mai scrii? Nu e o soluție!  – Dar care e? – Aventura! A trăi e o aventură și invers – A te aventura e o trăire –Singura! Cu cât ești mai cuminte și nu-i dai aventurii ce-i al ei, pierzi. Și nu orice. Viața! Asta-i cioaca: anormalul, excesul, aventura, ieșirea din rutină te fac să simți că trăiești, altfel ești mort. Hai să ne gândim la o expediție în Indonezia. – Ești nebun – Da! Nu știu de ce-ți faci  probleme inutile. Nu vezi ce simplu e? Totul e să ai o turmă căreia matematicienii îi zic mulțime și în ea poți vedea și înlocui orice este și se întâmplă. 

M-am încins în seara asta într-o fericire uitată, cu pisoii – când n-ai nici trei luni poți țopăi și  sări cu ușurință peste orice, poți dărâm peturi, te poți scutura de apă în chiuvetă și te poți bucura de  minunata invenție care e mătura. Nu-s răi nici ciorapii și nici papucii în care-ți poți băga capul ca într-un tunel și merge cu ei orbește, ca un rinocer chior în noapte.  Dar nimic n-ar mai fi așa de interesant dacă nu ar observa joaca cineva care știe că totul e interzis și acel dumnezeu binevoitor sunt eu. Suferința e absurdă. Totul merge perfect de armonios, de normal, înainte, par să-mi spună motanii. Și Dichter. Normalitatea e atât de greu de atins pentru că e perfecțiune. Iar ea nemiloasă, pentru că mila e murdărie. Cu Aurică procedez în felul următor atunci când rupe tapetul, dărâmă vazele și aleargă până se izbește cu capul de uși sau fură o bucată mare de pâine ( a suferit de foame și de singurătate săracul înainte de a ajunge la noi): îl iau în brațe, îi vorbesc dulce privindu-l în ochii aurii, îl mângâi și-l asigur că nu face nimic rău existând. Îl pup pe nas și-l las ușurel jos, să alerge. Iubirea de pisoi e o treabă extrem de fină și de binevoitoare.

 Joi, 18 oct. Transcriind perioada sincopată

a agoniei Fatamei, disperarea alternând cu încrederea că o voi putea salva, sunt iar tulburat, trist, dezamăgit de mecanismele eronate ale lumii care creează viață și tot ele o ucid. E o zi caldă, de toamnă, de parcă nici n-ar fi octombrie. Într-o astfel de lumină prea calmă dintr-un 11 septembrie stătea ascuns Răul din care se trage și cel din 28 septembrie care mi-a ucis copilul. Există uneori ”o calmă așteptare dar nu a ceva bun”,  - cuvinte scrise acum mulți ani în poemele mele pierdute, semn de nevroză cum i se spunea pe atunci depresiei. Nevroză bacoviană. Bacovia recunoștea că bea, avea eczeme și era un tânăr poet ”atacat”. Prin această sinceritate și-a creat meritatul romantic loc de seamă în literatură. Azi nu scrisesem decât 3 rânduri deși iubesc cuvintele scrise și nu numai pe ele. Iubesc cuvânt cu cuvânt, frunză cu frunză, bob cu bob, pas cu pas, rând cu rând, filă cu filă, carte cu carte, om cu om, avion cu avion, stea cu stea, galaxie cu galaxie, îmi place să le adun și să le amestec în singurătate – mi. E loc destul acolo; am ajuns iată, departe și dincolo de departe, ca dovadă că merită să iubești cuvântul scris, aviz amatorilor, aviz scriitorilor nepublicați, anonimilor care speră să fie citiți odată și odată, deși nu primesc nici un semn și poate nu vor primi vreodată. Am transcris azi acea perioadă sincopată, alternând între speranță și disperare, în chilia mea de pustnic pseudoștiințific plasată în plină Piață a Gloriei (cui?) privindu-l pe Akad cum intră cu limuzina lui neagră în curtea interioară, mă întreb dacă el știe, simte, realizează că îl privesc cum face asta. Nu-l simt străin și asta e o notă bună pentru un șef, dată de către subaltern care și el dă note, apreciază cu duritate. Pentru că lucrurile nu sunt singure și simple chiar când par. În cea de-a doua chilie – a penitenței și rugăciunii de seară – cuhnia, e o seară luminoasă. Nu e încă noapte și sunt singur cu guguștiucul care uguie singur pe cablul solitar (și el) dintre blocuri – nu văd din cablu prin fereastră decât partea lui de mijloc, cea fără început și fără sfârșit, cea fără capete. Mă învârtesc prin casă fără țel, ca un obiect sferic cu o parte luminoasă (luminată de alergarea motăneilor care se simt din ce în ce mai în familie) și una întunecată - apropierea furișă a nopții care suge ca un vampir lumina ferestrei în rama căreia frunzele arțarilor gheară de cocoș se profilează precis, dagherotipic, pe griul care a renunță treptat la lumină ca Fatam la viață. Îmi e rușine de starea mea de bine dar mă consolează noaptea tot mai neagră (un negru masiv, abisal, ciobit de ciocurile câtorva luminițe pe blocuri invizibile). Poate e totuși simplu să scriu dacă m-am tot m-am apucat: nu trebuie decât să pun data și să fiu sincer. Oricât de sofisticat ar scrie cineva, oricât s-ar complica sau ascunde în scheme, personaje, situații false, tot despre el e vorba.

 

 19 oct. Seară aurie de toamnă dar mortală

 pentru frunze și pentru ființe puțin longevive, ca greirii Oecanthus. Ca greierii, ca șoriceii..Orizontul alchimic transformă aurul în aramă și chiar în sânge jos, la dungă, deasupra căreia trec în sens contrar două avioane cu dâre albe – una dintre ele, mai veche în viața ei celestă trecătoare, e mai vizibilă decât cablul negru pe care stă guguștiucul cu gușă aurită, guguștiucul Fatam care tace, nu uguie dar e viu în sufletul meu zdrobit ca strugurii de toamnă. Ceeea ce se întâmplă strugurilor zdrobiți cu zdrobitorul desciorchinător e o crimă sau sacrificare? – Îți dai sema ce faci scriind așa? Mă întreabă Saschia care a intat peste mine și a citit ultimul rând – Nu? Ce fac? – O tragódie – Nu o comédie? – Eu zic să ne îndreptăm din nou spre viață: hai să ne iubim pisoii! – Pe El Dorado și pe Corcodușă? – Pe Auriu și pe Strepezit? Iar i-ai botezat! Știi că Bobiță  îl țorcăie pe Aurică? Nu poate renunța la maică-sa deși e moartă sărca. A făcult saltul de la etajul 9.

Cobor să-mi iau țigări pe lângă prora metalică agresivă, neanimată, a gardului de aluminiu care vine în viteză dinspre toamnă spre trotuar și mi-ar putea să-mi zdrobi inima dacă n-aș ocoli-o la timp. Un gemuleț mic pătrat, kafkian sus, pe latura cea mai îngustă a lui B1 ( Transatlanticul), e luminat dar nu a speranță. Hrănesc și adăp cu bobițe, cu șuncă și cu iubire pe cei trei pisoi ai mei și nu înțeleg de ce muzica oricât de veselă din toamna asta incredibil de târzie, nu-mi pare decât un plâns. Muzică - mamă a oricărei arte și a poeziei, a lumii! Cosmosul e doar o urzeală muzicală întrețesută, consonantă, după cum remarca solomonarul nostru Obregia. Regret că am uitat cântecul Terrei în spațiu, pentru că se cunoaște acest sunet – e ca o mierlă, ca un guguștiuc? Oricum e minunat, chiar dacă rage ca un măgar. Încălzesc o sticlă cu apă fierbinte și o pun în colțul friguros de după caloriferul rece, unde se retrage Aurică atunci când nu mai rezistă să fie țorcăit de frate-său. Pisoii se joacă ca niște nebuni și-mi place asta, în televizor se înmulțesc demențial morțile rutiere, eu mă gândesc la Mircea Ivănescu care o fi avut și pisoi. Mă întristează noua mea bucurie din iubire pentru pisoi: oare am început s-o uit pe fata mea, deja nu mai am lacrimi pentru ea? Cum poate lumea să continuie să trăiască după moartea unei ființe iubite, cum e mama? Cum poate ea să continuie să facă asta cu nonșalanță, cu o crasă ferocitate doar pentru a supraviețui încă un timp? Adun de prin pat trei broșuri de Dan Apostol găsite în podul muzeului: Monștrii adâncurilor, Supraviețuitorii cuaternarului și Pacifida – continentul dispărut, autor de criptozoologii fantastice care-i place enorm Saschiei. Ce curios! Pe Notorius nu sunt gelos dar pe Dan Apostol da.

Sâmb. 20 oct. O hidos de frumos însorită dimineață,

o nenecesară, ironică frumusețe pentru o toamnă atât de târzie în care noapțile sunt tât de reci, iar viața pare atât de bătrână, chiar moartă. Rod Stewart nu mă mai impresionează nici ca bețiv nebun, nici ca tată viril – e fumat, ca un chiștoc până la cotor, care miroase rău dimineața în scrumieră. Tot vechii suavi sunt mai proaspeți (giv me just a little smile!) și tot sclipirile cerului încă albastru cu nori incerți și legănările inutile ale arțarilor în geamuri sunt mai alinătoare în răceala lor sticloasă, parnasiană. La fel și lumea în sufletul poetului.

SALTUL PISICII 8

23 aug. Cât a fost bolnavă și nu mai voia să trăiască,

 mica mea regină mi-a demonstrat că nevoia de iubire e infinită. Dacă ea, care are 7 vieți a avut nevoie de atât de multă iubire din partea mea, de câtă iubire e nevoie în tot universul? Poate că partea nevăzută a lumii e numai iubire, atât de multă, de densă și de puternică încât se ascunde de micul rest rămas în lumină, pentru a nu-l  speria. Rău e că nu pot transpune  suferința Fatamei în mintea și în cuvintele mele. Ceea ce nu e spus cu vorbe, cu cuvinte scrise, cu desene sau cu alte mijloace, e mult mai mare și mai important. Micile sâcâieli, respingeri, neînțelesuri, răutăți justificate, ale Fatamei bolnave, pricinuite de mine din cauza pastilelor și soluțiilor pe care i le bag pe gât, le plătesc cu vârf și îndesat, prin remușcări. Doresc atât de mult să se facă bine, să reintrăm pe lungimea de undă a tihnei, a bucuriei reciproce neumbrite. 1. Unde ai fost în timpul ploilor torențiale, / în timpul furtunilor dezlănțuite, iubito? / Nu știu. / Atunci cum crezi că mi-ai mai putea fi aproape în ziua însorită?

25 aug. În  visul în care eram cu Mircea Ivănescu,

 mă simțeam și anonim și celebru. Fatam a avut cea mai dramatică decadă în care a trecut pe lângă moarte, deși în principiu ar mai putea trăi șapte ani. Al treilea lucru sau întâmplare căci întâmplări sunt lucrurile și invers, e că, simultan cu boala Fatamei, am renovat total cuhnia, gangul și ușa de la intrare.  Mi-e frică de aceste schimbări de care Fatam e atât de străină de parcă n-ar mai urma să-și petreacă o viață în noua ambianță. Renovarea e un dar al Di Anei care mi-a oferit echipa ei de muncitori dar nu mi-a luat bani pe manoperă. Aici ar fi de văzut o teorie a darurilor, etc. Acum visul: eram la o stațiune balneară și în acelaș timp în grădina casei mele și fumam în pijama, cu Mircea Ivănescu. Era o ciudată zi care se desfășura noaptea și ne lipsea fiecăruia acelaș dinte din față, ca oamenilor de la țară care n-au nici bani, nici considerație pentru aspectul lor. Fumam, eram puțin mahmuri și ne bucuram că ne-am întâlnit. Discutam banalități, în cuvinte puține, așezați pe câte un scaun sau șezlong simplu, de lemn cu pânză dar la un moment dat am realizat că ne aflam pe o scenă dincolo de care, într-o sală de cinema se aflau în calitate de spectatori, pacienți la tratament și vilegiaturiști, majoritatea în pijamale și halate – bărbații erau bătrâni, nerași, știrbi și ciufuliți iar femeile croșetau – noi doi eram scriitori celebri, filmați frenetic de camere video, înregistrați pe reportofoane și pozați de paparazzi, dar totodată eram doar niște bătrâni anonimi, discutând în pijama într-o noapte neștiută, pe care o trăiam ca pe o zi.

Joi, 30 aug. După miezul nopții, semnalul de SMS

e de la Di Ana, care-mi scrie: Nu pot să dorm. Cântă-mi ceva! Îi răspund: Sunt bărbat pe tobogan / cu probleme vechi de-un an: Saschia, Timpu și Fatam. Pot să te sun? Te sun eu. Și mă sună: - Ce face Fatam? – Are o gaură cât o ”peșteră”  cu puroi în abdomen care-i dă febră și va trebui operată cu anestezie, are și insuficiență renală dar m-am jurat că o voi salva și o voi face cum era înainte! – Doamne, ce păcat! Erai fericit că e sănătoasă tun! - Da. Are și o toxiinfecție alimentară. - Și Molossul meu are. Poate de la căldură. - Ce să facem? Normalitatea e efemeră. - Unde sunt acum? afară, în balcon și văd un avion care pâlpâie în cer din luminile de poziție - Stai să ies în logia nordică. Îl văd. Consumă cherosen dar se menține acolo și avansează. - Îți mai place ”cuhnia”? - Ai gândit-o rapid și perfect: aragazul e în nuanță cu dulapurile și faianța iar gresia e lavabilă și aderentă. - E identică cu a mea, am premeditat. Sunt rari bărbații care apreciază asta - Poate că devin femeie - Tu femeie? Spune-i-o oricui, numai mie nu! - De la un timp organismul trădează: e un sistem bazat pe pierderi devastatoare. - Povestești frumos..simt că-mi vine..somnul. te pup, noapte bună! Refăcându-mi cuhnia am simțit iar din plin, că la mine, orice întemeiere materială îmi ruinează spiritul. Însemnare pentru Notele eclectice : Solomonarii erau magi roșcovani cu țundră albă, care au făcut o școală la curtea Regelui Solomon; instrumentele lor erau: toporișca, frâul de mesteacăn și cartea de înțelepciune. Erau protectorii drumurilor de munte, ai văzduhului, ai peșterilor adânci, ai tăurilor și iezerelor glaciare.

Ultima zi de august. Cutremur de 7,6 în Filipine

Ceea ce e mult, dar tot îmi doresc să ajung în Honolulu! Di Ana a fost și acolo însă nu mi-a povestit nimic. Poate că ceea ce se întâmplă ar trebui doar să se înmtâmple și atât. Să nu rămână în nici o amprentă, pe nici un fel de substrat, în nici o poză, să nu se reflecte în nici o oglindă, să nu se povestească niciodată. Tot răul de pe lume se trage din existența oglinzilor! Nemaiexistând nici un tip de oglindire, cum e amintirea n-ai mai fi nevoit, când auzi cântecelul de leagăn – pe aripi de îngeri, /aprope de stele, visează și zboară puișor / că mama-i aproape de tine – să plângi singur în noapte, fără iubirea cuiva, nici măcar a ta, pentru tine. Iar cântecelul să continue să răsune lin de tot, până la stelele nepăsătoare și tu să stai treaz și să aștepți zorii unei alte zile sortite pieirii. Pieirii ei și odată cu ea a 155. 000 de oameni câți mor zilnic pe planetă, nemaipunând la socoteală animalele crescute cu grijă și ucise pentru a fi devorate, cu toată mila și respectul creștinesc

 5 sept. De trei săptămâni lupt din greu

pentru viața Fatamei. Transfuzii, spargerea flegmonului cât o portocală, febră, operație, halucinații din partea ei și ”durere de inimă” din partea mea. Azi temperatura e normală și o hrănesc cu siringa cu Bio semilichid, plin de vitamine. Asta e istoria prescurtată a dramei. Toate istoriiile sunt prescurtări nedreapte, uneori alterate până la inversare. E nedrept să eludezi și durerea și tristețea și emoțiile unei lupte. 1. Soldații tineri și puternici erau aruncați în neant în timpul încleștării, de pe meterezele clipei. În iubirile nefericite, unul îl ucide sufletește pe celălat iar iubirea părintească față de copilul mort prematur nu se poate povesti. Dacă nu poți acuza pe nimeni pentru nimic, cum poți îndrepta nedreptatea, cum mai poți trăi? Renunțând, înnebunind, murind?

7 sept.  O lumină strălucitoare inundă vegetația

încă verde a grădinii și cochilia  galben brună a cuhniei. Pe cablul dintre blocuri, penele de pe pieptul celor două turturele strălucesc în soare. Sunt numai ei doi și îndrăgostiți din nou, pe fundalul cerului infinit. Masculul se apropie cu pași mărunți, cu temenele, uguind și dorind să se așeze pe spatele ei. Ea se mută un metru mai încolo dar nu pleacă, îl așteaptă să se încingă și mai tare. E reluată apropierea cu pași mărunți și gângurit molcom, abia auzit, încât închid de tot radioul ca să-l ascult: cântă și se apropie! Acuplarea dacă e să aibe loc, e scurtă, jocul curtării, demonstrația iubirii e procentual, un cerc mult mai mare decât centrul de interes. Turturelele sunt sentimentale, îmi spun în clipa în care credeam că ea îl va accepta. Dar mai frumos e că dispar împreună în zbor, undeva pe aproape, printre crengile copacilor, de unde îl aud din nou pe el, și mai pasionat. – Faci și tu o omletă? Nu știu ce am de nu mă mai atrage deloc bucătăria Parcă nu mai sunt eu, spune Saschia - Nu-i nimic, o fac eu. Dacă tu nu mai ești tu, o să fiu eu și tu: voi găti, voi lustrui cuhnia gangul, viața noastră, ca și când nimic nu s-a schimbat.

       18 sept..  Fatam privește în tavan din gulerul de plastic,

sare din pat și ze izbește de pereți pentru că nu vede decât înainte. Fără pâlnia asta se linge pe operație și face puroi la cusătură. Trebuie să fiu rău cu ea dacă vreau să se vindece. Mi-a crescut moralul cum i-a crescut ei hematocritul de la 21 la 28. Mă euforizez cu o bere și îmi revine cheful de scris: - Hai să fim oameni serioși, spunea Omul, ori de câte ori era nevoie de o mare, nejustificată nebunie. Ungerea cu camfor pe pielea rasă, în jurul tăieturii de 20 de copci nu e o corvoadă, e  o plăcere, pentru că Fatam o ia  drept mângâiere. Și asta și e. Cum ar fi să nu mai fiu slab, să fiu tare, puternic? Scrisul e o alunecare de neoprit, o avalanșă pornită pe pantă. Singur în cuhnie noaptea, privesc fumul cum se ridică în vălătuci spre soarele plafonierei bombate, lucioase, halucinantă în sfera completată în minte. Deshidratați, mumificați în lumină, zac în ea, fluturele mort și musca moartă în culorile terne ale morții care nu iartă pe nimeni. Trebuie s-o rezolv cu copilul ăsta, Fatam, care trebuie să trăiască! Îi bag pe gât pastila de doxacilină iar la ora H nu mai pot scrie decât poeme anonime, absorbante ale durerii și neînțelesului. 1. E târziu în noaptea clară ca ziua. / Când urlă cumplit câinele lovit / și se cambrează Pegașii pe două roți în cvartier,  / îmi trăiesc nebunia de a vedea ferestrele luminate / stingându-se normal, una după alta. / Sensul lumii e închis sub lăcate,/ a venit toamna, urmează iarna nentului. / Va răsări la primăvară o nouă lume, / în nici un caz a mea – o lume vie / a moartei fericiri. 2. Te așteptam, n-ai mai venit, spune cel ce cântă. / Când vine noaptea care adoarme frumos totul / în povești nespuse, / îmi distrug sănătatea-mi perfectă,/ cu băutură și tutun, / știind că tot voi claca odată și-o dată,/ lăsându-mă legănat de melancolie /– balansoar fără sfârșit,/ în întunericul îngăduitor. / Blând delirează chitara în miezul nopții de toamnă/ în care fluturele cap de mort îmi face o vizită neprevăzută / deși atât de probabilă. / Tu sforăi ușor, sănătos, normal, / în drumul nostru calm spre neant. / Adăst pipând pipă în cuhnie,/ ascultând englezii joviali cântând, / în timp ce se trăiește și se moare în sex continuu. / Îmi amintesc:. ai apărut în viața mea / într-o zi fierbinte cât o Indie și n-ai spus nimic. / Erai un vulcan ascuns /care masca perfect devastatoarea izbucnire / oricând posibilă. Așa se desfășoară noaptea, nevăzutul ascuns al luminii – meandre de râu sub crusta aridității. Nu, nu și nu! Numai asta poate să spună aparența mincinoasă  din prea sinceră iubire.

25  Sept. Când a ales drept varianta cea mai bună

în creație, modelarea viului cu degetele morții, Dumnezeu n-a fost nici inspirat nici liniștit și nici vesel. De unde absurditatea oricărui umor iar lipsa umorului - o infirmitate. Faptul că are putere suverană asupra viului terminat în moarte, asta nu-l face fericit. Iar dacă este, e absurd. Să existe un zeu și mai mare decât Dumnezeu, numit de exemplu Absurd ? De ce n-ar fi?  Într-o lume în care ierarhia e lege, pare logic să existe forțe superioare Binelui și altele mai diabolice decât Diavolul. Dacă o duceam pe Pika (numele de spital al Fatamei) în primele zile la doctor și îi făceam antibiotice, n-aș fi pus-o în pericol mortal. Nefăcând asta (cum să-mi imaginez că va păți ceva de la o zgârietură invizibilă?), era să-mi omor copilul cu mâna mea. Sunt un criminal! Atacul Floriului, atac fățiș, la vedere, al Exteriorului asupra Interiorului, l-a modificat malefic pe acesta, ca dovadă că Fatam a primit alt nume, în veci neavenit: Pika. Mi-e frică de acest nume apărut ca semn al Răului. Noaptea neagră abisală, pătrunde prin  rama geamului cuhniei ca o moarte învinsă clipă de clipă de lumina plafonierei. Afară, întunericul e perforat de câteva luminițe iar temerea mea e perforată de convingerea că Fatam a revenit la căldura vieții. Plecasem la doctor cu ea aproape moartă, cu coloana vertebrală și picioarele distrofice, atinse de o elasticitate anormală; avea o privire piezișă, urâtă, imobilă. Hotărâsem să n-o mai iau acasă, s-o las acolo să fie eutanasiată ca să nu mai sufere că nu poate să mergă, să bea apă, să-și facă nevoile, ea, o tabietoasă hipersensibilă!  Dar ca să pot avea discuția finală cu doctorul, a trebuit să dau prioritate unui cățeluș speriat, care tremura de frică din toate încheieturile. Și cum Fatam zăcea pe masă s-a ridicat brusc și a intrat în cușcă, vrând înapoi acasă, la viață și la iubire. A fost pusă imediat pe perfuzii, după care i-am procurat o transfuzie (5 siringi cu sânge frumos de la o jună de doi ani, cu ochi sclipitori, dureros de vii pe lângă cei triști ai Fatamei). 1. Acum, că a revenit la viață, mă plimb cu ea în brațe noaptea, prin toată casa, cum i-am promis că voi face dacă trăiește și ea mă privește cu ochi adânci, înspăimântător de știutori. Dumnezeule, ești chiar Tu în apele verzi în care încape toată lumea jalnic de mică? (Scrisul nu e o joacă – te porți arde mortal la flacăra lui). Fatam, o să te plimb cu iubire în brațe, cum ți-am promis, dimineața când ești fierbinte, în amiezile însorite și în nopțile insomniilor mele vinovate. Vei mai trăi niște ani mici în calendarele furnicilor dar mari cât cele mai mari cercuri – obite de ochi dumnezeiești, în veșnicie, pentru mine. Ani – inele împodobite cu zile, cu lumină, cu frunze și păsări, e darul pe care ți l-a făcut micul tău mare viitor evadat dintr-o moarte sigură. 2. Când nu mai merge tragem linie și trecem la altă idee. Ideea ta a fost să mă pedepsești că era să te omor ca să nu mai suferi, făcându-mi pipi sub pernă. Nu mă supăr, dormi și fă-te bine! Eu te veghez cu urechea ciulită din cuhnie la cea mai mică mișcare și scriu pentru tine:  Când mă-nalț în slăvile unde durerea nu mă mai poate ajunge, pentru că e arsă pe câmpia nisipului singurătății, începe ploaia Fatam! Ploaia dulce a lacrimilor speranței. Dormi liniștită! Vei fi salvată prin jertfă de sânge. 3. Putea fi oricare dintre noi în situația ta: un car de oale lovit de o măciucă, cum erai tu ieri, fără speranță; dar uite, zorii roz, ca botul tău reînviat în iubire, freamătă în aerul dulce al dimineții !  E o dinamică lume a intrărilor și ieșirilor, lumea noastră, unde mila e un nonsens -  o eroare fără importanță  a posibilului dezlănțuit în risipire. Întorcând filă după filă scrise în noapte, îmi trăiesc cu umilință blânda-mi nebunie. Am avut mereu obsesia marilor dăruiri  oferite de toți altcuiva, nu cui erau menite.  Am făcut această greșeală. Nu merită să-ți dai toată iubirea și vlaga, ca să repari greșeli, în loc să trăiești. Mai bine renunți, lași lupta asta pierdută, în neantul ei. 6. Și totuși plâng singur în cuhnie, / cu ochi de jar și fața schimonosită, /de nerecunoscut pentru felul aparent calm, echilibrat,/ pe cre-l prezint mincinos, lumii./ Aparența înșală total. /  Sunt un criminal cu chip banal. / Când trilurile izvorăsc cu forță, deși neauzite,/ din ciocul de argint al dimineții, / continui să plâng, nu de durere, de speranță. /  Poate că plângând pentru Fatam / ea va trăi, prin transfuzie de suflet / mă consolează Di Ana 7. Plângeam cu lacrimi șiroaie strigând: / nu vreau să te pierd, înger nevinovat! / Mă întrebam: Dumnezeu era și El trist atunci,  împreună cu mine, / se bucura de dovada mea de iubire, / sau nu avea timp pentru astfel de nimicuri, / ocupat să spargă o nouă supernovă / ca pe un buboi stelar,/ infectând cu moarte, încă de la început,/  viața noilor planete inocente? 8. Savuram dulceața luminii serii de toamnă / pe hectarele de faianță gălbuie, rugoasă, / ca valurile deșertului, în cuhnia renovată. / Pregăteam o sticlă cu apă caldă transfuzatei Fatam. / Pe gâtul sticlei cineva scrisese aghiazmă / iar eu eram un emoționat credicios în  posibilitatea fericirii. 9. Plângeam cu lacrimi șiroaie pentru Fatam, /cum n-am plâns pentru mama, care-mi spunea uneori:/ Când o să mor să nu plângi! Am fost fericită! / Și cine se putea lăuda ca ea, / că a găsit fericirea? / Arțarii elastici stăteau cu crengile elastice lăsate în jos,/ cu frunzele întoarse pe dos, / ca blana Fatamei, în răspăr, când o mângâi. / Și începeau singure, concertele de seară,/ concertele mute, nedirijate de ea din coadă, / și se dezlănțuiau zadarnic, în lumea lor îndepărtată, / prea îndepărtată  ca să mai poată fi auzite de ea. / Există zadarnic mari dăruiri zdarnice, în locuri neștiute, / nestinse de nici un potop de lacrimi - poeți  arzând de unii singuri, într-o lume oarbă. La Bezdead, în Dâmbovița, se află locul numit Malul de Răsună. Am crezut că nu am auzit bine, că se numește Malul de Răsură. Acolo se manifestă ciudatul fenomen numit ecou multiplu.

 26 sept. M-ai privit pieziș, urât,  din moarte, iubită copilă,

înainte de a te hotărâ să revii în iubirea lumii, pentru mine. Acum stai să te mângâi cu dreapta și scriu cu stânga că pot, sunt un extraterestru ambidextru, nu un biet terestru care scrie rânduri disperat disparate. Am acordat de când mă știu o șansă nedreptățiților, condamnaților  pripit la oprobiu și la moarte, deși poate unii nu meritau compasiunea mea. Totuși n-am regretat chiar dacă am avut de suferit și am suferit dublu: și dezamăgire și discreditare. Pentru Fatam aș fi donat sânge eu, care leșin la luare de sânge. Aș fi leșinat voluntar. Dar s-a găsit cineva să te ajute numai pentru că a văzut cât de mult te iubesc Fatama mea! Lumea e o problemă de iubire. Când totul pare a fi numai o problemă de bani, intervine sufletul care îl anihilează până la adevărata lui irealitate. Inteligența pe mucus sună scârbos dar nu suntem noi toți  vehiculați pe substrat cleios, dinspre mineral spre viu și înapoi? Eram prieten cu un puști care avea mereu muci la nas, numiți de noi, aventurierii săniilor, lumânări. Era pasionatul desfrânat al derdelușului pe care-și petrecea tot timpul iarna. Acolo s-a lovit la cap, a făcut o tumoră și a murit șocându-ne pe toată viața pe toți  puștii cu muci la nas. Sufletul lui nevinovat navighează ca un pui de narval cu lumânările lui la nas, în oceanul iernilor mele. Cred că uneori dorm cu ochii deschiși, ca Fatam, care exersează din cochetărie o poză mortală, sau ca soldații  dormind în marș și visându-se în pace, acasă. Parcă-l aud pe Saxa, vecin de cort, în deșert, cu vocea lui ironică: - Bă ce tot scrii, crezi că numai tu cunoști valoarea expedițiilor noastre? Iar eu îi răspund: încerc și eu să aflu de ce suntem îngăduiți așa bicisnic de mici cum suntem, de mărimile și tăriile uriașe. - Da bă!  Ca pe gâze, și pe fluturii de noapte. Chiar sunt invadat de fluturi de noapte în noaptea asta de septembrie, de fluturi cu culori subtile, cu solzi sclipitori, cu pete catifelate, de sânge sau de un verde oceanic. Esoterică e această noapte de toamnă în care plutește cîntecelul despre Moș Martin al unui copil înainte de adormi, pe care el îl întreabă: când erai mic, erai tot atât de mare? Un fluture de noapte vine în zbor rapid, tăcut, atras de lumina plafonierei. 1. Când singur ești  și ești singur pentru că noaptea e neagră și lumina albă a lămpii o învinge doar puțin,  ca o minciună din iubire, spusă lângă patul unei ființe incurabil bolnave, atunci auzi colopțelul amintirii unui cântec de leagăn: dormi cu mama copilaș, dragul mamii îngeraș  și te face voinicel, mare cât un stejărel. Și tu ești încă viu, viu și Mama ta e moartă ca Luna - care-ți ocrotește noaptea și  somnul și care te va naște din nou pe lume, mâine, în locul ei .2. Într-una din zilele obișnuite, se întâplă neobservat, neobișnuitul.  Într-una din clipele placide se petrece implacabilul, placat etanș,  printre plăcile căruia nu se mai poate strecura nici o reîntoarcere. Pe placa de faianță a tăcerii se zdrobește țipătul. În monotonia ritmului mincinos, adormitor, îmbroboditor, își bagă pana sincopa, crapând buturuga celei mai compacte încrederi. / Pe fața bucuriei inconștiente de netezimea ei, apare negul negrului. Astfel de lucruri îmi spune uneori fata din cântec, numită Sara, seara în cuhnie, când îmi privesc chipul sclipind juvenil în geamul de care Noaptea se zdrobește cu înspăimântătoare forță cosmică, deși pare doar un întuneric banal, al unei nopți târzii de toamnă. 3. Ce să-nțeleg din ritmul monoton al tic tac ului? / Ce spune el? Că spune ceva clar pentru el și ritmat și ritos, / în timp ce-și desfășoară fără preget aria fără de sfârșit și de-nceput. / Îmi dau seama de asta / în timp ce beau ultimul pahar / de întuneric din cupa zorilor:/ totul e un mecanism perfect îmbinat, / atât de puternic, / încât odată pornit nu-l mai poate orpi nimic / nici măcar el însuși. 4. Când toaca răsună în valea împădurită/ – o percuție preluată direct de la ciocănitorile lui Dumnezeu /și bărbatul în roz prezintă ieftin, / cu o mină complezentă, ultimele mizerii politice, /  sfințenia lumii se concentrează / în iubirea ta pentru o pisică bolnavă./ Lumea e prea complicată, îți spui/ încât să merite să încerci să o înțelegi, / timpul prea scurt pentru tot ce palpită./ Și totuși, ecoul acestor frământări zadarnice / dă o profunzime stranie văii împădurite/ în care călugărul slinos de singurătate, / puțind a usturoi,/ lovește cu inimă curată scândura toacăi / iar iubirea pe lume refuză să moară. 5. E un joc gratuit desigur, totul, noaptea / când iubita adoarme artificial / și marile talere de aramă încă vibrează, / după atâția ani, în amintire, / în noaptea marii insule tropicale / înghițită de balaurul de clorofilă 6. Această Jawă tropicală / e numai o voce mută / o fată cântând în memorie / cu poalele suflecate peste genunchii bruni, / așezați cuminți unul lângă altul, / pe treapta cea mai de sus a cetății de piatră a nopții. Memorie: vis în care extremele se simt atât de bine împreună!

    28 sept. Bine, așadar! Suferim noi, cei care am fost în stare

să inventăm suferința, dar de ce trebuie să sufere ființele nevinovate nici de tentativa gândirii? Iar noi, cei care știm, chiar dacă atât de puțin, de ce trebuie să ne încărcăm cugetul cu durerea gândului că poate ei, cei nevinovați de moartea lor suferă totuși, îi doare, le pare rău că părăsesc jocurile luminoase ale bucuriei de a fi în viață? Un gând criminal îmi vine, unul macabru: dacă aș ști că există și aș putea, l-aș ucide pe câinele ăsta turbat, pe porcul ăsta ordinar, de ultimă speță numit dumnezeu, dumnezeii mamii lui de hoț, uzurpator al tronului armoniei posibile și fără crime. N-am avut copii! N-am vrut! Ce să le ofer? O umilință cu o moarte la capăt? Sunt un vrej deshidratat de lacrimi. Ploaia în deșert provine din toată durerea lumii transformată în lacrimi. Acum și eu trebuie să plâng mult, în sfârșit, pentru timpul când n-am fost în stare să plâng, din uscăciune, din greșită mândrie. Pot acum să fac asta, pentru  Iubirea Mea Inocentă Pierdută: Fata Mea, Fatam. Poate e mai bine să te poți recunoaște  distrus, în sfârșit. Sunt atât de viu prin durere și atât de mort! Mort de bătrânețe, copilul meu cu ochi frumoși și clari ca dimineața! Regret doar că atunci când plâng, plâng urât: mi se înroșesc ochii ca la șobolan, încât nici nu îndrăznesc să ies pe ușă, să mă duc până jos să-mi cumpăr tutun și băutură. O să-mi pun ochelarii de soare deși e noapte. Gata, m-am întors! Rămân o veșnicie cu tine! 1. Muream! / Îmi muream o parte din viața mea prea lungă,/ odată cu tine, iubită copilă!/ Donam veșniciei ultimul nenorocit de segment rupt, inutil fără tine./ Când te durea și plângeai și mă mușcai, nu erai tu, / eram eu, mușcându-mă pe mine, / suferind pentru tine,/ pentru că tu nu mai puteai să suferi dar eu puteam, oho!/ cât pentru toate viețile  pierdute ale lumii./ În muzica fără sfârșit a nopții / vom fi mereu, cum am fost, împreună. 2. Ești nebun de legat bătrâne, / Ulyse rătăcitor prin muzici somnambule! / Eu acum  dorm liniștită-n grădină, / dincolo de gardul de tablă de aluminiu./ Nu mai aud greierul obosit,/ vreau să-nțeleg ce e cu ploaia asta ciudată în ureche,/ ca o viermuială./ Poate auzi  tu greierul pentru mine./ Și nu mai plânge prostule! E o nimica toată viața unei mâțe / în nebunia lumii. 3. Fata mea, tu nu dormi în grădină! /Dormi în sufletul meu, / simți cu carnea mea căldura zilei /și vezi cu ochii mei vrăbiile și mierlele /pe care nu lea-i ucis când le aveai în gheară./ Lumea merge-nainte-ntr-o doară/. E pentru rimă, nu pentru râmă, doamne ferește!/deși de la un timp nici de râme n-o să-ți mai pese / în iarna cu ninsori albe și dese,/ când vei sta pe cuptorul inimiii mele/ și vei ciuli urechea prin vis/ la ciripitul stelelor promis. 4. Dormi pui de fiară, în noaptea polară / a sufletului meu înghețat!/ Nu în noaptea scurtă, de șase luni,/ în aia de tot lungă, / în care n-o să mă mai cauți cu gheara sub pernă/ ca pe șoarece, când sunt plecat departe./  Totu-i numai o plecare. / Dormi, eu îți cânt un gând ca un plâns:/ singur pe lume îs,/ pe pământul plin de mâțe frumoase, / străin fără tine. 5. Câte nopți îmi vor mai fi date/ să stau singur în cuhnie fără tine/ când nu fug pe sub soarele care mărește deșertul/ zi de zi tot mai fără capăt/ până-n capătul neștiut de nimeni? 6. Cum pot să uit ultima ta blândă bătaie de coadă:/ dreapta-stânga și înapoi, / când timpul se scurgea fără milă pentru tine/ și eu tot speram să-ți revii, / să te văd sărind de pe divan și la mine pe piept, să mă privești în ochi adânc / cu privirea ta de fântână curată,/ care-mi dădea încredere în viață? 7. Dormi pisoi somnoros!/ E cam frig și cam noapte./ Nu te uia la sclipirea tăioasă a dimineții,/ e doar o părere. / Nu cântă nici greierul  septembrist ca și mine, / care nu știe cum arată primăvara/ E un greier poetic, somnoros în lumină, / dar băiat bun:  va avea grijă de tine/ până ce vine gerul/ și nimic, nimănui, nu-i mai poți cere. / Dar cui îi mai pasă? /  ne-m jucat atât de frumos de-a fercicirea, împreună! 8. Plâng singur în cuhnia nouă, / scâncesc, mirolăi fără vlagă, ca tine/ când nu mai puteai să sorbi apă / cu botul galben ca lămâia,/ să ții capul sus, să dai liniștit din coadă, / în ritmul lent, nesuferi al limbii ceasornicului ucigaș / de clipe. 9. Pentru că sunt bărbat, stau singur și beau / în cuhnia goală, învăluit în fum, / ignorând oftatul frunzelor de vânt înfiorate - / de vânt, de moarte, de neant – tot una! Tu nu mai ești Fatam,  te-ai rupt din mine, și înghețat mi-e-n tine, tot sângele iubirii lumii mele. / De am greșit mi-am meritat pedeapsa/ și nu mă iert!/ Îmi voi ucide râsul bucuriei / până ce moartea îmi va stinge fața/ iubita mea copilă cu vibrize/ și moi urechi pupate-n nopți de spaimă. 10. N-am plâns destul în viață,/ știi că n-am fost în stare/ de o atât de calmă, blândă ușurare, nici la moartea mamei. /Dar plâng acum, înstrăinat și altfel,/ de nimenea știut, sub soarele ferice. 11. Scriu tot mai mulți poeți și tot mai bine/ despre prea multul netrăit rămas/ dar nu de tine/ fata mea dulce cu priviri haine/ hain de limpezi și adânci, când eram bine/ și eu nu-nțelegeam că tu vedeai până la capăt. 12. Doar rămânând așa, în noapte după noapte/ străin și singur, inhalând tabacul / pe care nu-l mai simți prin uși întredeschise/ când te luam la piept și te duceam sub stele/ să-mi treacă dorul de privirea-ți clară/ în timp ce dormi sub ramuri/ și între calde bălării visează / sufletul tău copil pândind la mierle/ Poate așa, în noapte după noapte/ străin și singur, inhalând tabacul./ Nu-ți face griji, e rece lacrima ce-ncet coboară/ sărat-n gura mea de prunc orfan de tine, / simt somnul cum tiptil mă prinde / și mă  ucide-n noaptea asta-n plus ce mi-a fost dată. 13.  Se clatină amarnic iar arțarii/ tu dormi pierdută-n noaptea din grădină /și eu fumez – fumatul nu ucide/ și nu mai mor odată! / Desprinsă ți-e blănița de mătase / iubita mea calină și frumoasă?/ Mai dă-o dracului de viață și de blană!/ Totul trece! Iarna grea se lasă. 14. Că sunt nebun Fatam, știam demult din clipa / când m-am îndrăgostit și când iubita m-a găsit ridicol. / Și n-a fost numai ea atunci, a fost chiar viața / care mi-a spus râzând:/ nu sunt nimic, sunt doar o biată curvă/ și prost e cel ce îmi găsește vină! / De aia plâng Fatama mea iubită: doar tu m-ai înțeles dintr-o privire/ și m-ai văzut cum eram eu pe lume.

30. sept. O foarte lungă Duminică în care stau cu lumina aprinsă

și ziua, în cuhnie, deși e o lumină orbitoare afară, croncăne ciori negre dar asta nu e o scuză. Întunecată e inima mea, pentru soarta ta tragică, fericită Fetiță, în atât de multe zile bune și frumoase împreună! Nori inutili, inutil pornesc spre orizonturile unde nu vor mai ajunge niciodată. Nici un drum nu are sfârșit și popas nu există și asta seamănă atât de bine ( imagine în oglindă), cu durerea mea pentru clipele pierdute în care zâmbeai fericită cu botul tău roz și cu veselia sclipind în privire! De aici îmi vine nenorocirea: de la privirea ta atât de mult, nebunesc de grăitoare a ochilor străvezii cu care mă priveai în adâncul inimii și pe care acum o rod viermii și tu știai că așa se va ântâmpla dar continuai să mă privești cu o seninătate demnă de marii maeștri Zen.  Mi-e rușine că scriu despre moartea ta survenită azinoapte la trei jumate, când după trei strănuturi n-ai mai respirat dar scrisul mă alină. Credeam că ai răcit.Te-am învelit cu prospul, te-am mângâiat pe burtică (mi s-a părut cam rece și respirația ta era atât de fină încât am aprins lumina – aveai ochii larg deschiși și boticul - ți-am suflat aer în gură, te-am masat pe piept –n-ai mișcat și urechile pe care ți le pupasem acum câteva ore erau reci. Dacă e adevărat că nu mai ești, înseamnă că răul hidos există! De aia suflai tu greu și ți se îngălbenea boticul – din cauza cruzimii de a fi a ființei, din cauză că lumea e o junglă fioroasă în care trebuie să omori și să mori fără scăpare.  Poate că există o iubire între noi, de care nu ne dăm seama. Între noi doi? Între noi în general, între noi oamenii, între noi și animale, între copaci și flori, între noi și pădure. Timpul e durerea iubirii. Privirea ochilor știe că ei și totul sunt trecătoare. Iubire, iertare, tristețe, durere, renunțare, disperare, toate se citeau în ochii Fatamei muribunde. Se citeau cu ochii mei în ochii ei. Cu gheare însângerate îmi sfâșie inima durerea, că n-am înțeles decât acum că ea îmi spunea că mă iubește, chiar când nu mai putea  să scoată un sunet sau să toarcă. Să torci timpul! Ce vremuri senine! Iubirea nesfârșită nu poate opri sfârșitul ființei iubite. Focul durerii lasă trunchiurile clipelor arse, pustii, fără triluri de păsări. Nu înțeleg ce înțelege Bunul Dumnezeu  prin viață: un turn înalt de 45 de km de trupuri moarte ridicat până la nori în fiecare zi pe pământ? E asta o reușită creație? Nu e sadism să știi că tu ai făcut  asta și să nu renunți să aduci atâta suferință, lăsând lumea astfel să fie? Cel mai urât aspect al morții e închiderea ochilor, stingerea luminii înțelegătoare, prea mult și prea zadarnic iubitoare. N-am făcut noi nici șoarecii, nici pisicile nici viețile lor scurte nici viețile noastre un pic mai lungi, și nu ne știm nici unii rostul. Când durerea explodează  în adâncul centrului nevăzut al sufletului se ivește pe lume lunga cometă a melancoliei și freamătul plopilor pregătiți de toamnă. Atât de proastă tehnică folosește El, Atotștiutorul? Faci ceva care mereu se strică și o iei mereu de la capăt, cu cinică, nesfârșită, idioată încăpățânare? Soarta separă și înstrăinează lucrurile chiar dacă așa le conferă identitate. Diversitatea e fixată de destin pentru ca spectacolul jocului să nu fie monoton, ci exuberant. Bucuria însăși provine astfel, din durerea ”despărțirii”, fără de care nimic nu poate fi. Avem fiecare destinul nostru, suntem doar un segment cu început și sfârșit, dar vrem să controlăm măcar prin aflare, ceva din exteriorul nostru. Lanțul controlării presupune și controlarea destinului nostru. Controlorul absolut are răceala științei exterioare și nebunia patimii interiorului. Dezlănțuirea incontrolabilului străin ție, care te manipulează cu cruzime, nu-ți poate oferi nimic mai mult decât prizonieratul benevol. Muribundul e o entitate ce devine tot mai stranie, mai inadecvată locului pe care-l părăsește nemairecunoscându-l. La ce ar folosi luciditatea în suferință?

Când i-am luat pe pisoi ca să nu înnebunească Saschia de dorul Fatamei, prima lecție a lui Dumnezeu a fost: să nu-ți pese de formele epuizate, distruse, moarte, chiar după o cumplită agonie – pe ele nici o iubire de pe lume nu le mai poate ajuta. Continuă cu o nouă iubire în lumea veșnic nouă. Stau vinetele grase la copt cum stătea Fatam la cuptorul puroiului care avea s-o dovedească. Batalioanele de bacterii au avut mai mult noroc și mai buni comandanți care ne-au pus la zidul morților noastre: una fizică și una sufletească. Totul se încheie atât de repede și de neașteptat? Ne spuneam amândoi, legați și dezlegați cu o putere absolută în ultimele noastre zile și nopți împreună. Nimic nu doare mai mult decât regăsirea comodității după curățarea urmelor septicemiei și aruncarea la coș a siropurilor și pastilelor, când iubita mea doarme acum în grădină. Un urlet până la stele (deși neauzit), scot atunci și tu nu-mi mai poți răspunde oricât aș da cu capul de pereți și aș cădea în genunchi degeaba. Dulce mă arde degetul în care ți-ai înfipt colții și ghearele cu ultima putere a iubirii. Asta deja ai uitat-o acum, ca și pe mine deși ai știut sigur ce faci atunci. Iar eu ce fac? Stau singur și gătesc, în soare blând și în liniște. - Eu dorm în soare, între bălării și fluturi târzii. Dacă ți-e dor de mine vezi că una dintre mâțele blocului seamănă cu mine. Caraghios mai erai pe vremuri când mă suiam pe perdea și tu-mi spuneai în toate felurile: Fitiță, Urechiușă, Marțafoaică, Fiară Ingrată, Tigru, pe când eu preferam Chopin și-l ajutam pe Celibidache la dirijat dând din coadă. Nu mai suferi, că am murit deștept, în somn. Știi că nebunia frumuseții reîncepe cu brio din oribil, că doar scrii noaptea poeme. De altfel ne putem fâțâi în continuare împreună când ieși la fumat. Sunt  cu tine mai mult ca înainte. Suntem  cu toții împreună, definitiv, în iubire. Fii mai nepăsător. Nepăsarea e și ea o formă de iubire, poate mai mare ca toate. Moartea e o punte tăcută, singuratică (nefericită!) între lumi, pe care nu pășește nimeni, pentru că  peste ea facem saltul poetic, noi felinele!

3 oct. În ziua strălucitoare, care-și înfige ghearele

în inima mea întunecată, neagră, ischemică, mă gândesc la tine și nu cred că ai murit cum nu credea nici Garabet despre Iulia. Asta nu se poate! A fost un coșmar din care sigur mă voi trezi. Privirile tale neputincioase spre potecile tale nevăzute prin casă pe care nu mai puteai fugi au fost un capriciu, o toană sofisticată a ta, la care ai renunțat doar din lehamite, cum ai renunțat blând și calm și la viață.

Hai să înlocuim marea  durere cu o egal de mare iubire pentru puii ei trimiși de ea nouă îi spun Saschiei care a cam început să uite în general, de Fatam nu încetează să-și amintească obsesiv și arborează o mină atât de tristă încât îmi vine s-o omor și pe ea și pe mine, să fim toți morți, să terminăm odată cu lumea asta nebună! Dar Saschia, cu o privire ciudată face baloane de săpun ce trăiesc doar câteva secunde și-mi spune: - Nu fi prost, deși ai dreptate! Îi avem pe cei doi pui orfani și o să fie iar bine. Karme din astea proaste ca ale Fatamei am întâlnit mereu și înainte de a te întâlni pe tine – Adică? – Ai mereu totul dar cazi mereu în prăpăstii căscate în realitate ori dacă nu, inventate și asta nu e cușer. – Ce-ți veni cu cuvintele astea străine, ciudate ? – Nu știu, Se pare că de acolo, de la cuvintele al căror chip nu l-a văzut nimeni niciodată (sau l-a văzut odată demult și l-a uitat) vine totul. 1. Ah, soartă, karmă nenorocită a lumii muritoare în fiecare clipă, fără să știi că pe când te bucuri de soare, malul se surpă într-una sub tine! Cât mă bucuram atunci de amiezele muzicale, când Fatam – pui, trepăda pe mobile și mă privea cu ochi jucăuși și nu știam că ea îmbătrânea atât de tinerește încât am crezut-o copil până în ultima clipă când o duceam în brațe noaptea și ea încă dădea din coadă a joacă.                  

SALTUL PISICII 7

3 aug. Numele de Oleg Meissenberg sună mai firesc

 decât Helgomar Răducănescu? Toate lucrurile sunt hibridate în acest fel, încât e o minune că par atât de net diferite unele de altele, deși nu sunt. Din Epistolar  aflu că am în comun cu Marin Tarangul unele idei dialectice trăite poetic și de mine, cum este ” viața - un plin ce umple golul” dar cred că golul e un cerc mult mai mare, care nu va putea fi umplut niciodată cu nimic. Sau mă rog, cu nimic, da. Mai aflu că ideea tare a lui Tarangul constă în a considera cultura o convenție, o pătură îngustă în masa in culturii care adăpostește o comoară ce nu trebuie ignorată pentru că în ea s-ar putea afla o salvare – o viziune de fizician care vede totul de foarte sus sau de foarte departe. Cultura e un covoraș fermecat plutind în neant, ceva atât de aproape de nimic. Noi, cei de jos, privim norii ei albi care ne glodesc retina sufletului, încercând zadarnic să o înțelegem, conștienți că zădărnicia e singurul lucru adevărat și nemilos, dar făcându-ne din asta, suprema fericire. Pentru Liiceanu, Petru Creția este un Crai de Curte Veche, mult deasupra sclavilor unei împliniri autopropuse. Pleșu, în prima lui idee din domeniul angelologiei echivalează zeii olimpieni cu îngerii creștini- un politeism secund, reînviat sub poala Unu lui.

  4 aug.  Di Ana a inter - venit iar azinoapte, neauzită,

ca un vampir flămând, să sugă răcoarea muntelui, evadând din holocaustul caniculei de câmpie. Cele două surori joacă jocul binelui și răului prin schimbarea porților în pauză; ele nu pot trăi altfel, deși nu știu de ce trăiesc așa, antagonic. Până unde se poate juca un joc? Până se epuizează resursele schemei gândite indiferent de cine. Vara asta am învățat să nu mă mai supăr pe muștele sâcâitoare, ci să mă bucur de vioiciunea lor oarecum intimă: umblă harnice pe pielea ta și-ți sorb sărurile exteriorizate, inutile. Suntem cu toții, cei de deasupra apei, beneficiarii generozității oceanului de aer care se lasă respirat de toată suflarea: de fluturele alb și de musca bătută în abanosuri și chihlimbare care umblă pe mâna mea, ca și de șoriceii de pădure vânați de pisicile sălbatice.

  5 aug. Aștept soarele câte o oră în fiecare dimineață

de când sunt aici, în ținutul cavalcadelor trenului nevăzut și realizez că n-a prea bătut vântul în luna asta de zile și de nopți. Termin Epistolar ajungând la anexe, unde marile idei scrise cu sângele suferinței au devenit biete rânduri facultative scrise cu litere minuscule, la sfârșitul a altceva. Dar lectura mea aici, la sfârșit de vacanță, ce altceva e, decât o anexă? Dar viața mea? Citesc cu minuțiozitate și respect anexele scrise cu litere mici ca și când ar fi scrise cu unele normale sau chiar mari, în insistențele de castagnetă ale măcăleandrului, așteptând lăstunii să sfâșie fără scrupul pielița vulnerabilă a liniștii dimineții. Va fi iar o zi fierbinte în câmpie și mă felicit din nou că le-am smuls din tabieturi pe Saschia și pe Fatam. Fata cu bust cambrat ridică pe scripeți parasolarele, un grup de sportivi iau micul dejun sub fag, limuzine de lux trec cu cauciucuri silențioase pe șoseaua ca un bumerang, iar în Patio, Fatam pășește cu labe catifelate printre petele de lumină. Există o complicitate tacită a discreției matinale, între proaspăt născutele clipe, în speranța unei noi zi lungi, în lumină. Un bătrân vânător la o masă alăturată – un tip sănătos, cu cap mare, roșcaliu, vascularizat, se freacă pe brațele păroase ieșite din cămașa cu mânecă scurtă, fumează și nu bea ceai, ci țuică. Încurajat, aprind și eu încă o țigară. Libertatea, în mod ciudat, nu e un câștig, ci o pierdere înțeleaptă, o rupere din tine pentru tine. Zgârcitul și fricosul se încarcerează singuri în cumințenie - forma cea mai parșivă de frică. Asta nu e decât o insidioasă, paradoxală acceptare a neantului de care se tem. Nu e ciudat, e necesar să citești într-o carte nu doar anexele ci și notele de picior ( fusnote): Steinhardt despre Școala de la Păltiniș: plină de farmec e descrierea ritualurilor – ritualul cafelei, ritualul aprinderii focului, ritualul celor două plimbări zilnice (a câte una oră fiecare), în stil peripatetician. Noica, spune Steinhardt le recomandă celebrilor lui elevi să nu le fie străină nici smerenia și nici compasiunea pentru mai puțin dăruiții decât ei, care-și petrec găunoasa lor existență întru superficialitate, eseistică, literatură și alte forme de amăgire. Contează enorm să te poți dărui lumii în toate circumstanțele ei, deși poate tu ești fascinant doar de zborul de libelule din interiorul tău - nu mai știu dacă am citit asta sau am spus-o eu, în timp ce ascult în soare (în însorire), glasul corzilor preclasice, poetic întristate. - Cum se naște atâta suplețe într-un trup atât de solid și gurmand? Zice Saschia despre Meister Pleșu, pe care l-a cunoscut personal și căruia i-a suplinit câțiva ani niște cursuri concomitent cu lecțiile inventate de ea pentru copii grădiniței din cartier. Cum o fi să-ți trăiești toată viața de om de carne în sfere tot mai vibrante, mai imateriale, cum au făcut Haydn, Mozart, Bach ? E o viață de zei jinduită de ”pământeni”, ireală, accesibilă numai într-o oglindă care deși arată totul în amănunt, nu te lasă să atingi nimic fără ca totul să piară  - o lecție genială și crudă a orgoliului neantului. Haydn a scris Simfonia 101 la Londra, la sfârșitul vieții. Cum a putut trăi atât de vioi și a putut fi atât de darnic până la sfârșit ? – pentru că orice creație e un dar dublu, către tine și către alții - iar noi, ceilalți, am rămas la fel de opaci și nefericiți.  Fac o mare greșeală stând în cerdac și privind numai în mine, în tulburarea întrebărilor mele, ignorând cu o nepăsare criminală, venirea de sus, spre mine, a norilor albi din cerul albastru –răspunsuri mute dar la vedere, oferite cu generozitate, pentru orice întrebare.

   6 aug. M-am gândit la mama încă de când m-am trezit,

adică înainte de răsărit, apoi am adormit cu Fatam pe piept și am uitat tot: nici când am ieșit afară cu ea, pe la șapte și am privit împreună acoperișurile pline de rouă și munții magnifici, încremeniți sub poleiul de aur al soarelui, nici când am amețit privind cu capul dat pe spate un stol de grauri învârtindu-se în cheia de boltă a azurului, nici când mi-am cărat obiectele și volumul de 859 de pagini cu Povestiri de Thomas Mann, n-am realizat că azi e acea zi stranie, cum n-am realizat nici la începutul acelei zile în care a murit mama. Ce caraghios sunt! Îmi spun după lectura a două povestiri scurte de Th. Mann: toți suntem, în fiecare clipă, pe muchia dintre viață și moarte (mai ales Di Ana care-și duce viața mai mult la volan); suntem acolo, cu toții, fiecare ființă și lucru dar numai unii ca Mann, pot vedea și scrie atât de clar cum stau lucrurile. Cred că ar fi mai bine să nu ne întoarcem în cloaca căldurii Capitoliului ci să rămânem aici, unde aerul e atât de adânc răcoros încât într-o zi trăiești o spătămână iar într-o spătămână o lună, ca o viață întreagă. La Terasă, grupul de sportivi a fost înlocuit de altul, în care un băiat blond, cu cap rotund, freză lipită și fălci musculoase, mestecă mecanic, ierbivor și asta face și bătrânul cu bucile obrajilor nerase, albe. E un contrast oribil cu soarele mozartian, când la radio e chiar Mozart. Fagul se pare că nu aude și nu vede nimic în afară de adâncul cerului: orice s-ar întâmpla cu lumea, cu cei apropiați și cu tine, doar așa trebuie să fii, ca mine, pare să-mi spună. Țin pe genunchi cartea groasă a lui Mann și greutatea vieții din ea și din lume mă doare –  sunt un iubitor, un pătimaș, nu pot să fiu indiferent și nu înțeleg de ce a trebuit ca eu să fiu astfel decât majoritatea.

  7 aug. Dimineața devreme, în aerul rece, se văd crestele

 vag însorite și se aud piuiturile micuților mei prieteni, ca să mă exprim ca în romanele englezești desuete. Am ieșit să beau o ”bere hrănitoare” (cum zice Mann), să fumez și să ascult șarjele trenului nevăzut. Privesc vârfurile triunghiulare ale molizilor decupate geometric pe cerul tot mai luminos. Dacă de mâine vremea se schimbă cum se spune, s-ar putea ca asta să fie pentru Fatam și pentru noi, ultima dimineață de vacanță din anul ăsta. Nu pot să renunț la fumat deși se spune că la fiecare 10 ani trebuie să mai renunți la câte un viciu mortal. De parcă moartea ar putea fi păcălită măcar de pisicile atât de abile, de incomprehensibile. Aseară am citit povestirea Micul domn Friedemann: Th. M. e la fel de întunecat în proza scură ca și în romane. Lumea lui are o nocivitate mortală în fiecare moleculă a ei. Fericirea trebuie smulsă de acolo, dezlipită de pe molecule și deși asta e o sfâșiere și o ecorșare, e necesar și posibil, chiar genial cum afirmă din câte țin minte la sfârșitul romanului Muntele Vrăjit. Povestirea reliefează două aspecte contradictorii: Nu merită să te sinucizi pentru o fericire imposibilă. Nu merită să trăiești fără fericire. Din această dilemă nu poți ieși. Am adus cu mine în cerdac tot teancul de cărți cărate în concediu. Am citit mult și altfel decât până acum, încercând să mă verific, să mă situez în context. Tot Radu Petrescu are dreptate: scriitorul e mai mult cititor decât scriitor. Vizavi, la masa de sub Fag, puștiul blond cu cap rotund ca un pepene galben, e somnolent, taciturn, cu cearcăne. Nu-l cred în stare de aventuri erotice. A ieșit din pizda măsi doar ca să doarmă, să mănânce și să defece – cuvânt total nereușit în locul celui neaoș dar ce să fac, mie îmi pute grajdul animalității și îl ocolesc. Pe puști îl urăsc pentru că așa am fost și eu. De aceea unele femei îmi spuneau că simt nevoia să-mi facă măcar un rău cât de mic: să mă înțepe cu un ac, să mă zgârie cu ungiile sau să-mi dea un pumn în plex ca să mă trezească din starea de avorton ieșit prea devreme pe lume. Dar azi m-a trezit frigul pentru că dormim cu ușa dinspre cerdacul estic deschisă și am ieșit să fumez – fapt reprobabil pentru sănătate. Beneficiind de aer, sănătate și liniște pare suficient pentru a trăi și scrie sănătos, ceea ce e ridicol. Ca să scrii bine e nevoie de gândire, de calcule premeditate, de informație, sau doar de simțire? Mă suspectez de ridicol și probabilitatea lui e mare la mine. Pare preferabil să faci totuși ceva dacă asta îți dă o noimă în viață? Nu mă consider realizat pe plan științific dar abandonarea științei nu-mi mai pare o tragedie observând locul minor al științei, din unghiul larg deschis al filosofiei. La ultimul Congressus am prezentat contribuții științifice puternice, una de 500 de pagini. Am abandonat însă pasiunea. Văzând lucrurile la rece, erotismul e o minciunică a speciei iar pasiunea e oarbă ca un orbete. A fost o vreme când voiam să public literartură, poezie și deși n-am reușit atunci, cred că sunt ratat numai editorial, poezia fiind în structura mea. Am făcut poezie trăind. Ce ratare a mai rămas? Cea sufletească? Aici e vorba de libertate. Eroul care-și zdrobește viața de zidul morții, transcende în acea clipă în libertatea absolută, în fericire.  Asta e frumos. Frumusețea nu poate fi detronată de pe tronul ei de aur, chiar dacă pe dedesubt doare totul, ascuns și tragic. Dacă și în biata scurta noastră vreme negăm, întunecăm și desființăm sclipirea frumuseții ce mai rămâne din tot ce frământă universul?

 8 aug.  Îmi vine uneori să spun ca Suzi Gablik

 în ”A eșuat modernismul?”, citându-l pe Flaubert: ”Sincer, sunt un burghez care trăiește la țară, sunt ocupat cu literatura și nu cer nimic nimănui – nici considerație nici prețuire, nici respect..nu cred că umanitatea are nevoie de mine”. Sincer, și eu mă simt ridicol că am urcat cu atâta pasiune muntele trăirilor patetice sperând să găsesc pe piscuri libertatea. Mă simt ridicol când văd că experiența libertății individuale a fost deja făcută de către toți artiștii și gânditorii, că a fost deja cucerită de ei iar eu vin acum ca berbecele medieval, repezindu-mă în uși neîncuiate, închise numai  cu clănțăul.. Sunt o victimă a ciclicității, a cercului rostogolit încă odată, cu fiecare existență (”mitizăm, demitizăm, remitizăm” nu știu cine zicea). Mințile lucide vizitează vestigiile acestor trăiri ca turiștii tristețea cetăților cucerite și abandonate. Totul a fost trăit, experimentat, concluziile au fost trase: libertatea artistică nu are efect social cum nu are libertatea nebunului care poate face orice, însă zadarnic. Artistul stă cu libertatea lui cucerită în brațe și nu mai simte nimic. Totul e la fel de monoton și dezolant ca înainte. Un Don Quijote de ultimă generație trebuie să fie animat de o demență de dimensiuni cosmice. Ce mai cauți poete în dunga orizontului? E foarte cald și la munte, dar nu e caniculă cum crede vânzătorul de la minimarket: aerul e dulce ziua iar noaptea sunt 12 grade. E drept că s-a încălzit până și mansarda lambrisată cu bârne gălbui și am deschis ușile și ferestrele ca să facem curent - din pârâul Scurtăturii vine o adiere rece, umedă, mirosind a ierburi parfumate. Ghinionul Fatamei a fost că Floriul, gelos probabil pe Fantomiță i-a atacat pe amândoi și a zgâriat-o precis pe Fatam deși nu am depistat  urmele ghearelor lui în blana ei. Între șarjele trenului și șarjele lui Dvorak am ales ”mișcarea a treia” a celui de-al doilea.

9 aug. Ultima zi de vacanță începe la 7 în cerdac.

Răcoare,  o nouă scară de lemn cu 7 trepte a fost adusă ieri de muncitorii Di Anei. Stau cu fața în sus spre nori și spre marele fag printre frunzele căruia zburătăcesc pițigoi. Debussy și Bizet sunt dirijați de Casadesus, nume strict românesc ca și Camdesus. Convenția tacită a lumii face ca totul să se petreacă cu grijă, în liniște, să umble cu papuci silențioși – concediul cum demult nu am mai avut, e un dar al muntelui. Treptele astea dacă vor fi băițuite periodic ar putea rezista cât vom mai avea noi de trăit. Pentru Fatam nu sper mai mult de 3 ani. Ieri a intrat sub canapeaua din colțul cel mai izolat al mansardei și nu a ieșit de acolo câteva ore și atunci trasă de mine de labele din față. Atunci Elis a avut o remarcă sadică: - I-o fi venit sorocul! Cum a putut spune asta, chiar (și cu atât mai mult) dacă și eu gândesc la fel? Nu știe cât o iubim și ce importantă e în viața noastră? La Terasă e un tip cu coadă fumează și mă privește cu simpatie. Și eu pe el la gândul că dacă mi-aș lăsa coadă aș arăta la fe. Cele două imagini ale noastre, față în față, sunt și nu sunt o poză romantică, reciprocă. Pietro Antonio Locatelli izvorăște din radioul argintiu și se lasă dus de vânt spre alter ego ul meu – bărbatul cu coadă. Cobor treptele băițuite și vântul îmi trimite informații despre Leroy Anderson compozitor care deși știa 9 limbi străine nu mai există totuși fizic. N-a reușit nici el să păcălească moartea, cum nu va mai exista nici clipa de față în care sunetul trenului (nu și trenul doar sunetul lui) se dezlănțuie pe sub muntele calcaros scufundat în războiul norilor vineți. Musca zebră – o sirfidă de toamnă- vine să sugă nectarul gălbenelelor în timp ce o voce feminină suavă își desfășoară litaniile clasice, chiar preclasice (ne plac clasificările). Ambele sunt acompaniate de preumblările agile ale întunecatului Fantomiță, dus- întors, pe balustrada scării de lem, pe sub nasul meu, sfidând rudenia noastră ambiguă, mai degrabă inexistentă : e un fals și temporar ginere ale meu. Soarele filtrat prin norii de plumb aruncă o lumină bizară, de eclipsă – cadru pentru partea a 3 a Concertului 59 în mi minor pentru pian și orchestră de Moszkowsky. Privesc cu capul dat pe spate (așa cum mi-am promis) marele fag care ascunde ceva printre frunze: mici și multe fructe brune. Șoseaua ca un bumerang e traversată de două femei, una după alta: fese și sâni mișcți energic, în timp ce în atmosfera tot mai întunecată și mai umedă o americancă de peste ocean cântă într-o engleză pocită. Femeile sunt la fel de  naturale și de puternice ca bărbații – din acest punct de vedere ar trebui să încercăm să le înțelegem și să le iubim: frățește. Concertul 59 are un nume: America lui George Guershwin, aflu în timp ce începe ploaia - vis dureros pentru cei arși de vii în câmpie. Iată-i urmele stropilor mari ca niște lăbuțe de pisoi pe dalele de un roz putred și pe capota matizului cu care vom părăsi acest colț de rai, mâine. Fatam e cam apatică dar nu pare să-i fi făcut vreo rană Floriul. O fi regretând și ea că pleacă? Venirile, strările și plecările astea! Cum pot ele exista și cum pot practica acest lucru cu atâta crudă seninătate? Cum de nu putem trăi altfel și cum poate fi viața ce ne-a fost dată, imposibilă fără ele? De ce nu putem trăi liniștiți într-un loc, cum face pădurea? Bănuind după datele meteo că așa vor fi ultimele două zile aici – impracticabile pentru plajă, alaltăieri am stat 2 ore la soare și mă ard și acum umerii. Avem o dimineață montană tipic înnorată, cu ploaie și muzică simfonică și chiar și cu o blondă trupeșă, cu fund puternic, trebăluind pe sub umbrele, în fața vitrinelor tot mai misterios întunecate: până la negru obsidian. Într-o astfel de dimineață aș putea reintra dacă mi-ar fi dat norocul, în contact cu satisfacții erotice uitate. Dar nu se pune, cum zic puștii. Femela de măcăleandru are o colorație discretă până la umilință, în comparație cu masculul: are doar vagi nuanțe de cafeniu pe gușă. Dincolo de suprafețele vitroase ale barului s-au aprins beculețe în tavan, s-a dezlănțuit muzica abia auzită de aici și nu e exclus să se consume cartofi prăjiți și mititei iar chelnerii stilați să strivească în îmbrățișări ocazionale sânii chelenrițelor amețite de cognacuri și romuri cubaneze. Nu contează dacă asta se întâmplă într-adevăr sau doar în mintea mea. Rostogolirea roților trenului în jurul osiei lor este eclipsată de sarabanda ploii pe acoperișurile de tablă. Perle de apă se unesc și se despart pe treptele proaspăt băițuite iar streșinile aruncă jeturi de apă din burlanele de cornișă ca niște armăsari. O ”iapă” cu umbrelă se oprește sub marele fag și comandă un taxi dar întârzie destul ca să am prilejul s-o invit în cerdac și să-mi dau seama cât de frumos miroase. Îmi spune: – Vă știu de 3 ani. Anul ăsta ați făcut plajă. Se vede și se aude tot peste drum. Suntem ca niște vecini în aceeași curte - Daa? Ce fac eu aici? – Bei bere, fumezi, citești și scrii. Pisica doarme? Îi ofer o cafea, zice mersi – Vrei și o țigară? – Da. Pleci mâine? – De unde știi? – De la Getam, fata care face curat la voi. – Ești din județ? – Din Orașul Ploilor. Însă prefer compania muntelui și a bărbaților. – Ca și mine. Îți place ploaia? – Mor de plăcere! Sunt ”Pește”. Sunt hidrofilă – Zău? Folosești cuvinte.. - alese? Am studii - Și ești cameristă? – Da dar nu curvă. Câștig din bacșișuri. – Reziști ofertelor domnilor generoși? – Ce prostie! Ar trebui să-ți ceri scuze! – Scuze! Și eu te știu pe tine. Te plac. – Mai vii de acasă! Pleci mâine? – Da. Plouă. S-a terminat canicula. – Ăsta e Andrés Segovias – Ești dată naibii! – Uite taxiul! Ne vedem la anul! Pa! Două litere expediază în neant o vară. Femeile sunt mai tari ca noi bărbații. Pian în ploaie. De ce plouă atât de mult la munte, pe stâncile pe care nu crește nimic? Această zădărnicie compensatoare nu ne lasă s-o luăm razna cu impresia de util, de necesar. Curg râuri de apă pe șoseaua în curbă, plouă camdesus, marele fag înregistrează pe discurile frunzelor concerte simfonice și melodii de estradă, lumea merge cu orice preț mai departe, mai departe, mai departe, până la capăt.  Și înapoi, cu noi sau fără noi.

   10 aug. La ora șapte un nor de convecție

mic, firav, născut din evaporarea apei din văi, plutește peste peisaj. I-am adus apă în pat Fatamei cea agresată de Floriu apoi ea a prins o muscă din poziția culcat. Semn bun sau rău? Readormim cu ușile închise și visez un avion care se multiplică dar nu în avioane ci în extratereștri cu partea de jos din fulgi. Sunt femei. Una care îmi spune că mă place are sub fulgi un cur rotund, de toată frumusețea. Visul s-a complicat, femeile au devenit bărbați ai unui popor nociv, urât și rău care au declanșat teroarea. M-am trezit, am băut apă, i-am dat și Fatamei, apoi am adormit mângâind-o și am visat că eram în Indonezia unde fotografiam un tort verde cu fructe roșii în timp ce prin geamul acelui uriaș, infinit labirint scufundat care era locul expediției, se vedeau dune albe ca zahărul. Când ne-am trezit, Elis ne-a demonstrat din nou cât de îndurerată e de comportarea egoistă a soră-si și a soțului, comportări care a distrus-o. Unu suferă prin multiplicare. Când devine doi de acelaș sex, se vede clar că cele două părți au aceeași origine. N-o să-i relatez Di Anei această discuție pentru a proteja relația lor și a noastră. Seara, ajunși în Capitoliu, berea Heineken e limpede și cu gust de Muscat Ottonel. E bună la nevoie, pe caniculă, când vii de sus, de la munte cu 130 km la oră pe noua autostradă dreaptă ca în palmă dar care nu te scutește de oboseală. Niște nori ca niște dinozauri au început să mormăie și să le cadă larimi din unghiul ochilor. Preistoria nu a murit niciodată. Această tulburare meteo de un gri întunecat, urât, a fost dorită cu ardoare de oamenii din câmpie: furtună cu tunete fioroase, ploaie, apă, vijelie! Chiar nu știu cum au putut supraviețuit capitolienii. Am remușcări față de ei, mă simt un trădător fugit de rău pe altă planetă și care acum se întoarce la sărbătoare. Stau gol și bronzat în cuhnie și ascult picăturile sănătoase pe tabla zincată a pervazului. E un noroc să ai unde evada din cercurile tiranice. Adorm cu pielea din ce în ce mai umedă și mai rece și visez că înnot ca un pește spadă în ocean.

 Sâmb. 11 aug. Plouă! Tună! Munte după munte

vin și pleacă, nu se știe unde. Fatam zace de trei zile dar a băut apă, a făcut pipi și are botul rece. Gătesc în cuhnie o oală mare de fasole, ciocănele de pui, prăjesc trei păstrăvi dezbrăcat ca la tropice. Mă alint cu nuci prăjite și cu salată de roșii. Mă întreb de ce fata mea e atât de rezervată și nu se bucură ca altădată de venirea acasă. N-am remarcat nici o rană și e destul de voinică să se refacă dacă are vreo zgaibă nevăzută în blană.

  15 aug. Zilele și nopțile  se succed aparent liniștite

dar  repetiția naște și ucide: diminețile și serile sunt nașterile și morțile iar zilele și nopțile sunt viețile și neviețile. Ascult Concerto Grosso de Filip Lazăr (scris la 1800) și mă apuc de șmotru în cuhnie pentru că luni vine Daniel să pună gresie și faianță așa că arunc, arunc, arunc – viață. E viața Saschiei care a tot adunat lucruri. Voiam un bleu care să-mi amintească de albastrul oceanului dar ambianța cromatică mă obligă la o gresie brună ca o umbră arsă (cum să arzi o umbră?). Potriveala și armonia sunt niște dictatori paradoxali de care nu poți fugi. Noroc La radio muzical ascult toată ziu Bach, Mozart, Wagner dirijați de Celibidache și pentru a doua oară, Concertul nr. 4 de Paganini. Grav sau năstrușnic, viața văzută de ei nu e decât un joc iar jocul e patria copilăriei. Când nu mai suntem copii suntem morți, spunea Brâncuși. Esențialul există numai în context; tot ce există în afara lui, se expune ridicolului.

        16 aug., noaptea – e cam puțină lume normală pe lume.

-          Când găsești un om normnal te minunezi. Poate că e firesc: normalitatea e o armonie rarissimă, apropiată de absolut.

-          Dădeam fălci țigării, degeaba - tutunul era ud

-          De ce e apetisant  uleiul de pe cartoful prăjit sau de pe gogoașă?

-          Dar slănina afumată?

-          Nu vorbeam de asta.

   Am ascultat sfatul lui Radu Petrescu: am scris 5 rânduri  ( e drept, fără miez și fără formă). Să încerc ceva mai legat ? 1. Sunt un vulcan. Scot  fum noaptea./ Fapt, imprevizibil pentru observatori. / Nu știu niciodată în ce moment voi scoate fum. / Sunt inconsecvent pentru cei de la suprafață, / incomprehensibil. / Motivele mele le știu numai eu / deși  sunt simple:  nu mai suport să rămân în adâncul încins, / în anonimatul dospit până la explozie / și erup atunci  colosal, în lumină, spre stupoarea / celor adormiți  în  iluzia statorniciei.

 

  17 aug. Am tresărit puternic când am realizat

că am stat în cuhnie 2 ore fără să observ minunăția norilor roz pe terminate, în adâncimea cerului înnoptat – dacă lucrurile și ființele există, e doar pentru că sunt observate. O ciocănitoate fantomatică, de mare viteză, trece prin dreptul noii ferestre și nici n-aș fi recunoscut-o dacă nu scotea țipete percutante. Nu reușesc să prind postul radio muzical de la Sinay și rămân să ascult o melodie lentă, lungă, romantică, mexicană, în timp ce fluturele singurătății umblă cu piciorușe foarte fine,  pe brațul meu bronzat în Africa și la Sinay înainte de a se sinucide în hemisfera ardentă a noii plafoniere.

          22 aug. Îți place cum a ieșit bucătăria?mă întreabă Di Ana la telefon

-          M-am îndrăgostit de ea. Dacă e posibil să te îndrăgosteși de o cuină

-          Ha! Eu în Germania m-am îndrăgostit de o făbrică!

-          Ce fel de fabrică ?

-          De cafea. O bijuterie. Am cumpărat-o!

-          Îți mulțumesc că m-ai ajuat să renovez.

(E plăcut să constați cum o planetă se apropie de tine uneori și te lasă să-i zărești în lumina misterioasă, umbrele reliefului niciodată total devoalat sau atins - dar asta nu schimbă nimic din independența rotirii ei – planeta se lasă privită știind că tu însemni același lucru pentru ea). Privesc pe fereastra laboratorului în curtea interioară unde, dintr-o mașină neagră cu un leu pe bot, coboară o pereche: o blondă cu o față roșcată și un tip brunet, puțin chel, cu ochelari de soare și cu o cămașă albă cu mânecă lungă, mai scund ca ea dar suplu, visător, cu un aer intelectual. O văd mai bine pe blondă: are o față de servitoare de lux care bea de rupe și se vinde pe bani. Cum ar fi să-mi pun o cămașă albă, ochelari de soare, să mă sui într-o limuzină capitonată cu piele și să duc o blondă la un local unde s-o las să se îmbete, apoi s-o duc sus, în cameră? N-ar fi bine. O cumințenie a lumii e necesară (chiar dacă trebuie sfidată din când) dacă vrea să rămână laolaltă.  Libertatea pierdută în singurătate se sălbăticește ca un mustang nu mai râvnește căpăstrul, nu-i mai e dor de șa ori de adăpostul unui rost.

SALTUL PISICII 6

31 iulie. Înnorat, umed, zburlit ca blana Fatamei

e cerul acestei dimineți bătrâne, ciufulite din naștere. E ciudat să aflu de la greci, via Nietzsche – Liiceanu, că Radu Petrescu era apolinic, patetic! Luând totul în serios, neputând depăși capcana minuțiozității, mai degrabă Adela îi e superioară, lăsându-l ca pe un copil să-și facă jocul încrâncenat în obținerea jucăriei sclipitoare - Gloria. Adela e ea însăși artist plastic (pictoriță) dar privește totul, inclusiv pe sine, cu un zâmbet matern. Am încercat s-o scot din apatie pe Fatam dar n-am reușit. E somnoroasă și fierbinte și nimic n-o poate convinge să iasă măcar în cerdac dintre faldurile cuverturilor de lână. Pisicile au o relație specială cu somnul. Dorm mai mult de jumătate din viață dar când sunt treze recuperează vertiginos. Trăiesc între calme ninsori inconștiente și avalanșe irepresibile. E un fel nebunesc de a exista. Nici mie nu-mi vine să ies în frig. Privesc pe geam. Geamul e o invenție adâncă, insuficient analizată de psihologi și artiști. E transparența ascunsă în miezul opacității pietrei, are limpezimea privirii dar nu vede: lasă văzul să se scufunde prin ea, în adâncul lucrurilor ca și privirea Fatamei atât de limpede și atât de goală încât uneori mă sperie când își pironește pupilele ei vitroase în ochii mei fâstâciți de o teamă inexplicabilă - dacă totuși, știe?

    Prima zi de august e umedă, rece.

   Ar trebui să recitesc Pitoresc și melancolie de Pleșu. Nu scontam că aici îmi va reveni dorința să și scriu. Să mă scriu și să mă citesc, să dau jos husa de pe oglindă  și să-mi contemplu în ea chipul montan, care e poate chipul meu adevărat, permanent. De-aș putea trăi mereu în contemplarea peisajului, fără otrava grabei! Dacă omenirea și-ar putea recupera  romantismul ar fi salvată. Avem nevoie să ne salvăm în fiecare clipă din incendiul care suntem. S-au adunat 20 de zile de concediu și simt din nou vacanța chiar dacă e o vacanță forțată în care m-am exilat de frica fierbințelii Capitoliului. Nu-i strică nici Fatamei care acasă stătea mai mult pe dușumea, în locurile unde se producea curent, pentru că nici ei nu-i place aerul condiționat. Din acest punct de vedere nu-mi reproșez că am smuls-o din tabieturi. Afară, pe cele 7 trepte de lemn umed, ceremonia vizitei măcăleandrului și a păsăruicii e stricată de bădărănia  motanului negru, pe care regret că l-am acceptat tacit ca ginere temporar. Am fost la piață și am făcut și plajă, ceea ce nu credeam de dimineață. Seara, Beethowen și  Epistolar de Liiceanu. Destule satisfacții pe ziua de azi - modalități de a mă sustrage fluctuațiilor timice, scriind nevăzut, necunoscut, în timiditate-mi chiar dacă nu am suficientă nebunie ca să scriu și despre altceva decât despre mine. Sau poate am prea multă, poate îmi împing eul la ultima limită, identificându-mă hipnotic cu obiectul și nu mai am cum să-l văd. Înainte de culcare meditez: cele două surori văzute în alb și negru ar fi  Binele și Răul, alternativ; pinii ornamentali ascunși printre cei comuni, sunt semnul exotismului,  un alt titlu al jurnalului  numit Chipul din geam ar putea fi Turtureaua de silex, nimic n-ar fi posibil fără geometrie, am reconstituit independent, unele cugetări din mituri, ale grecilor, apolinicul și dionisiacul, pe cele ale lui Rousseau, Nietzsche, Cassirer și niște ide de fizică cuantică. Mintea oricărui om o ia natural pe aceste căi, cum se întâmplă cu istoria omenirii în Împăratul muștelor de Wlliam Golding. Poate că ele există în Inconștientul cognitiv colectiv. Gânduri care nu mă fac să mă admir și să mă iubesc cu un milimetru mai mult. Mult mai puțin, da.

 2 august. Dimineață poleită în aurul soarelui și al

 unui concert de pian. E ciudat ce frumos știe pianul să se îngemăneze egal, cu soarele și cu noaptea, ca visările frenetice cu singurătățile melancolice. Există trape, chepenguri de transparență în opac, ce duc în abisuri de lumină, trape către armonie în zgomot, guri de peșteră spre misterele ascunse în muntele banalului, intrări de mină care țin ascunse pentru temerari anonimi, comori sustrase frivolității suprafețelor. Poate că Răul Opac, apără, ca o poartă de castel medieval, prin îngustimea și viclenia lui dură, valoarea. Poate că neînțelesul e dureros, fiindcă e luat drept naivitate sau prostie, deși el nu face decât să apere un înțeles fragil, neadaptat relelor existării, ca o  ciocârlie expusă eroic vânătorului pentru puii din iarbă. Puii aceștia sortiți zborului în lumină și meniți cântecului fericirii înțelese. Toate se petrec sub ochii noștri acoperiți de ploapa groasă a clipei opace ori în pupilele dilatate până la orbire, de lumina căreia nu i-a făcut față.