SALTUL PISICII 7

3 aug. Numele de Oleg Meissenberg sună mai firesc

 decât Helgomar Răducănescu? Toate lucrurile sunt hibridate în acest fel, încât e o minune că par atât de net diferite unele de altele, deși nu sunt. Din Epistolar  aflu că am în comun cu Marin Tarangul unele idei dialectice trăite poetic și de mine, cum este ” viața - un plin ce umple golul” dar cred că golul e un cerc mult mai mare, care nu va putea fi umplut niciodată cu nimic. Sau mă rog, cu nimic, da. Mai aflu că ideea tare a lui Tarangul constă în a considera cultura o convenție, o pătură îngustă în masa in culturii care adăpostește o comoară ce nu trebuie ignorată pentru că în ea s-ar putea afla o salvare – o viziune de fizician care vede totul de foarte sus sau de foarte departe. Cultura e un covoraș fermecat plutind în neant, ceva atât de aproape de nimic. Noi, cei de jos, privim norii ei albi care ne glodesc retina sufletului, încercând zadarnic să o înțelegem, conștienți că zădărnicia e singurul lucru adevărat și nemilos, dar făcându-ne din asta, suprema fericire. Pentru Liiceanu, Petru Creția este un Crai de Curte Veche, mult deasupra sclavilor unei împliniri autopropuse. Pleșu, în prima lui idee din domeniul angelologiei echivalează zeii olimpieni cu îngerii creștini- un politeism secund, reînviat sub poala Unu lui.

  4 aug.  Di Ana a inter - venit iar azinoapte, neauzită,

ca un vampir flămând, să sugă răcoarea muntelui, evadând din holocaustul caniculei de câmpie. Cele două surori joacă jocul binelui și răului prin schimbarea porților în pauză; ele nu pot trăi altfel, deși nu știu de ce trăiesc așa, antagonic. Până unde se poate juca un joc? Până se epuizează resursele schemei gândite indiferent de cine. Vara asta am învățat să nu mă mai supăr pe muștele sâcâitoare, ci să mă bucur de vioiciunea lor oarecum intimă: umblă harnice pe pielea ta și-ți sorb sărurile exteriorizate, inutile. Suntem cu toții, cei de deasupra apei, beneficiarii generozității oceanului de aer care se lasă respirat de toată suflarea: de fluturele alb și de musca bătută în abanosuri și chihlimbare care umblă pe mâna mea, ca și de șoriceii de pădure vânați de pisicile sălbatice.

  5 aug. Aștept soarele câte o oră în fiecare dimineață

de când sunt aici, în ținutul cavalcadelor trenului nevăzut și realizez că n-a prea bătut vântul în luna asta de zile și de nopți. Termin Epistolar ajungând la anexe, unde marile idei scrise cu sângele suferinței au devenit biete rânduri facultative scrise cu litere minuscule, la sfârșitul a altceva. Dar lectura mea aici, la sfârșit de vacanță, ce altceva e, decât o anexă? Dar viața mea? Citesc cu minuțiozitate și respect anexele scrise cu litere mici ca și când ar fi scrise cu unele normale sau chiar mari, în insistențele de castagnetă ale măcăleandrului, așteptând lăstunii să sfâșie fără scrupul pielița vulnerabilă a liniștii dimineții. Va fi iar o zi fierbinte în câmpie și mă felicit din nou că le-am smuls din tabieturi pe Saschia și pe Fatam. Fata cu bust cambrat ridică pe scripeți parasolarele, un grup de sportivi iau micul dejun sub fag, limuzine de lux trec cu cauciucuri silențioase pe șoseaua ca un bumerang, iar în Patio, Fatam pășește cu labe catifelate printre petele de lumină. Există o complicitate tacită a discreției matinale, între proaspăt născutele clipe, în speranța unei noi zi lungi, în lumină. Un bătrân vânător la o masă alăturată – un tip sănătos, cu cap mare, roșcaliu, vascularizat, se freacă pe brațele păroase ieșite din cămașa cu mânecă scurtă, fumează și nu bea ceai, ci țuică. Încurajat, aprind și eu încă o țigară. Libertatea, în mod ciudat, nu e un câștig, ci o pierdere înțeleaptă, o rupere din tine pentru tine. Zgârcitul și fricosul se încarcerează singuri în cumințenie - forma cea mai parșivă de frică. Asta nu e decât o insidioasă, paradoxală acceptare a neantului de care se tem. Nu e ciudat, e necesar să citești într-o carte nu doar anexele ci și notele de picior ( fusnote): Steinhardt despre Școala de la Păltiniș: plină de farmec e descrierea ritualurilor – ritualul cafelei, ritualul aprinderii focului, ritualul celor două plimbări zilnice (a câte una oră fiecare), în stil peripatetician. Noica, spune Steinhardt le recomandă celebrilor lui elevi să nu le fie străină nici smerenia și nici compasiunea pentru mai puțin dăruiții decât ei, care-și petrec găunoasa lor existență întru superficialitate, eseistică, literatură și alte forme de amăgire. Contează enorm să te poți dărui lumii în toate circumstanțele ei, deși poate tu ești fascinant doar de zborul de libelule din interiorul tău - nu mai știu dacă am citit asta sau am spus-o eu, în timp ce ascult în soare (în însorire), glasul corzilor preclasice, poetic întristate. - Cum se naște atâta suplețe într-un trup atât de solid și gurmand? Zice Saschia despre Meister Pleșu, pe care l-a cunoscut personal și căruia i-a suplinit câțiva ani niște cursuri concomitent cu lecțiile inventate de ea pentru copii grădiniței din cartier. Cum o fi să-ți trăiești toată viața de om de carne în sfere tot mai vibrante, mai imateriale, cum au făcut Haydn, Mozart, Bach ? E o viață de zei jinduită de ”pământeni”, ireală, accesibilă numai într-o oglindă care deși arată totul în amănunt, nu te lasă să atingi nimic fără ca totul să piară  - o lecție genială și crudă a orgoliului neantului. Haydn a scris Simfonia 101 la Londra, la sfârșitul vieții. Cum a putut trăi atât de vioi și a putut fi atât de darnic până la sfârșit ? – pentru că orice creație e un dar dublu, către tine și către alții - iar noi, ceilalți, am rămas la fel de opaci și nefericiți.  Fac o mare greșeală stând în cerdac și privind numai în mine, în tulburarea întrebărilor mele, ignorând cu o nepăsare criminală, venirea de sus, spre mine, a norilor albi din cerul albastru –răspunsuri mute dar la vedere, oferite cu generozitate, pentru orice întrebare.

   6 aug. M-am gândit la mama încă de când m-am trezit,

adică înainte de răsărit, apoi am adormit cu Fatam pe piept și am uitat tot: nici când am ieșit afară cu ea, pe la șapte și am privit împreună acoperișurile pline de rouă și munții magnifici, încremeniți sub poleiul de aur al soarelui, nici când am amețit privind cu capul dat pe spate un stol de grauri învârtindu-se în cheia de boltă a azurului, nici când mi-am cărat obiectele și volumul de 859 de pagini cu Povestiri de Thomas Mann, n-am realizat că azi e acea zi stranie, cum n-am realizat nici la începutul acelei zile în care a murit mama. Ce caraghios sunt! Îmi spun după lectura a două povestiri scurte de Th. Mann: toți suntem, în fiecare clipă, pe muchia dintre viață și moarte (mai ales Di Ana care-și duce viața mai mult la volan); suntem acolo, cu toții, fiecare ființă și lucru dar numai unii ca Mann, pot vedea și scrie atât de clar cum stau lucrurile. Cred că ar fi mai bine să nu ne întoarcem în cloaca căldurii Capitoliului ci să rămânem aici, unde aerul e atât de adânc răcoros încât într-o zi trăiești o spătămână iar într-o spătămână o lună, ca o viață întreagă. La Terasă, grupul de sportivi a fost înlocuit de altul, în care un băiat blond, cu cap rotund, freză lipită și fălci musculoase, mestecă mecanic, ierbivor și asta face și bătrânul cu bucile obrajilor nerase, albe. E un contrast oribil cu soarele mozartian, când la radio e chiar Mozart. Fagul se pare că nu aude și nu vede nimic în afară de adâncul cerului: orice s-ar întâmpla cu lumea, cu cei apropiați și cu tine, doar așa trebuie să fii, ca mine, pare să-mi spună. Țin pe genunchi cartea groasă a lui Mann și greutatea vieții din ea și din lume mă doare –  sunt un iubitor, un pătimaș, nu pot să fiu indiferent și nu înțeleg de ce a trebuit ca eu să fiu astfel decât majoritatea.

  7 aug. Dimineața devreme, în aerul rece, se văd crestele

 vag însorite și se aud piuiturile micuților mei prieteni, ca să mă exprim ca în romanele englezești desuete. Am ieșit să beau o ”bere hrănitoare” (cum zice Mann), să fumez și să ascult șarjele trenului nevăzut. Privesc vârfurile triunghiulare ale molizilor decupate geometric pe cerul tot mai luminos. Dacă de mâine vremea se schimbă cum se spune, s-ar putea ca asta să fie pentru Fatam și pentru noi, ultima dimineață de vacanță din anul ăsta. Nu pot să renunț la fumat deși se spune că la fiecare 10 ani trebuie să mai renunți la câte un viciu mortal. De parcă moartea ar putea fi păcălită măcar de pisicile atât de abile, de incomprehensibile. Aseară am citit povestirea Micul domn Friedemann: Th. M. e la fel de întunecat în proza scură ca și în romane. Lumea lui are o nocivitate mortală în fiecare moleculă a ei. Fericirea trebuie smulsă de acolo, dezlipită de pe molecule și deși asta e o sfâșiere și o ecorșare, e necesar și posibil, chiar genial cum afirmă din câte țin minte la sfârșitul romanului Muntele Vrăjit. Povestirea reliefează două aspecte contradictorii: Nu merită să te sinucizi pentru o fericire imposibilă. Nu merită să trăiești fără fericire. Din această dilemă nu poți ieși. Am adus cu mine în cerdac tot teancul de cărți cărate în concediu. Am citit mult și altfel decât până acum, încercând să mă verific, să mă situez în context. Tot Radu Petrescu are dreptate: scriitorul e mai mult cititor decât scriitor. Vizavi, la masa de sub Fag, puștiul blond cu cap rotund ca un pepene galben, e somnolent, taciturn, cu cearcăne. Nu-l cred în stare de aventuri erotice. A ieșit din pizda măsi doar ca să doarmă, să mănânce și să defece – cuvânt total nereușit în locul celui neaoș dar ce să fac, mie îmi pute grajdul animalității și îl ocolesc. Pe puști îl urăsc pentru că așa am fost și eu. De aceea unele femei îmi spuneau că simt nevoia să-mi facă măcar un rău cât de mic: să mă înțepe cu un ac, să mă zgârie cu ungiile sau să-mi dea un pumn în plex ca să mă trezească din starea de avorton ieșit prea devreme pe lume. Dar azi m-a trezit frigul pentru că dormim cu ușa dinspre cerdacul estic deschisă și am ieșit să fumez – fapt reprobabil pentru sănătate. Beneficiind de aer, sănătate și liniște pare suficient pentru a trăi și scrie sănătos, ceea ce e ridicol. Ca să scrii bine e nevoie de gândire, de calcule premeditate, de informație, sau doar de simțire? Mă suspectez de ridicol și probabilitatea lui e mare la mine. Pare preferabil să faci totuși ceva dacă asta îți dă o noimă în viață? Nu mă consider realizat pe plan științific dar abandonarea științei nu-mi mai pare o tragedie observând locul minor al științei, din unghiul larg deschis al filosofiei. La ultimul Congressus am prezentat contribuții științifice puternice, una de 500 de pagini. Am abandonat însă pasiunea. Văzând lucrurile la rece, erotismul e o minciunică a speciei iar pasiunea e oarbă ca un orbete. A fost o vreme când voiam să public literartură, poezie și deși n-am reușit atunci, cred că sunt ratat numai editorial, poezia fiind în structura mea. Am făcut poezie trăind. Ce ratare a mai rămas? Cea sufletească? Aici e vorba de libertate. Eroul care-și zdrobește viața de zidul morții, transcende în acea clipă în libertatea absolută, în fericire.  Asta e frumos. Frumusețea nu poate fi detronată de pe tronul ei de aur, chiar dacă pe dedesubt doare totul, ascuns și tragic. Dacă și în biata scurta noastră vreme negăm, întunecăm și desființăm sclipirea frumuseții ce mai rămâne din tot ce frământă universul?

 8 aug.  Îmi vine uneori să spun ca Suzi Gablik

 în ”A eșuat modernismul?”, citându-l pe Flaubert: ”Sincer, sunt un burghez care trăiește la țară, sunt ocupat cu literatura și nu cer nimic nimănui – nici considerație nici prețuire, nici respect..nu cred că umanitatea are nevoie de mine”. Sincer, și eu mă simt ridicol că am urcat cu atâta pasiune muntele trăirilor patetice sperând să găsesc pe piscuri libertatea. Mă simt ridicol când văd că experiența libertății individuale a fost deja făcută de către toți artiștii și gânditorii, că a fost deja cucerită de ei iar eu vin acum ca berbecele medieval, repezindu-mă în uși neîncuiate, închise numai  cu clănțăul.. Sunt o victimă a ciclicității, a cercului rostogolit încă odată, cu fiecare existență (”mitizăm, demitizăm, remitizăm” nu știu cine zicea). Mințile lucide vizitează vestigiile acestor trăiri ca turiștii tristețea cetăților cucerite și abandonate. Totul a fost trăit, experimentat, concluziile au fost trase: libertatea artistică nu are efect social cum nu are libertatea nebunului care poate face orice, însă zadarnic. Artistul stă cu libertatea lui cucerită în brațe și nu mai simte nimic. Totul e la fel de monoton și dezolant ca înainte. Un Don Quijote de ultimă generație trebuie să fie animat de o demență de dimensiuni cosmice. Ce mai cauți poete în dunga orizontului? E foarte cald și la munte, dar nu e caniculă cum crede vânzătorul de la minimarket: aerul e dulce ziua iar noaptea sunt 12 grade. E drept că s-a încălzit până și mansarda lambrisată cu bârne gălbui și am deschis ușile și ferestrele ca să facem curent - din pârâul Scurtăturii vine o adiere rece, umedă, mirosind a ierburi parfumate. Ghinionul Fatamei a fost că Floriul, gelos probabil pe Fantomiță i-a atacat pe amândoi și a zgâriat-o precis pe Fatam deși nu am depistat  urmele ghearelor lui în blana ei. Între șarjele trenului și șarjele lui Dvorak am ales ”mișcarea a treia” a celui de-al doilea.

9 aug. Ultima zi de vacanță începe la 7 în cerdac.

Răcoare,  o nouă scară de lemn cu 7 trepte a fost adusă ieri de muncitorii Di Anei. Stau cu fața în sus spre nori și spre marele fag printre frunzele căruia zburătăcesc pițigoi. Debussy și Bizet sunt dirijați de Casadesus, nume strict românesc ca și Camdesus. Convenția tacită a lumii face ca totul să se petreacă cu grijă, în liniște, să umble cu papuci silențioși – concediul cum demult nu am mai avut, e un dar al muntelui. Treptele astea dacă vor fi băițuite periodic ar putea rezista cât vom mai avea noi de trăit. Pentru Fatam nu sper mai mult de 3 ani. Ieri a intrat sub canapeaua din colțul cel mai izolat al mansardei și nu a ieșit de acolo câteva ore și atunci trasă de mine de labele din față. Atunci Elis a avut o remarcă sadică: - I-o fi venit sorocul! Cum a putut spune asta, chiar (și cu atât mai mult) dacă și eu gândesc la fel? Nu știe cât o iubim și ce importantă e în viața noastră? La Terasă e un tip cu coadă fumează și mă privește cu simpatie. Și eu pe el la gândul că dacă mi-aș lăsa coadă aș arăta la fe. Cele două imagini ale noastre, față în față, sunt și nu sunt o poză romantică, reciprocă. Pietro Antonio Locatelli izvorăște din radioul argintiu și se lasă dus de vânt spre alter ego ul meu – bărbatul cu coadă. Cobor treptele băițuite și vântul îmi trimite informații despre Leroy Anderson compozitor care deși știa 9 limbi străine nu mai există totuși fizic. N-a reușit nici el să păcălească moartea, cum nu va mai exista nici clipa de față în care sunetul trenului (nu și trenul doar sunetul lui) se dezlănțuie pe sub muntele calcaros scufundat în războiul norilor vineți. Musca zebră – o sirfidă de toamnă- vine să sugă nectarul gălbenelelor în timp ce o voce feminină suavă își desfășoară litaniile clasice, chiar preclasice (ne plac clasificările). Ambele sunt acompaniate de preumblările agile ale întunecatului Fantomiță, dus- întors, pe balustrada scării de lem, pe sub nasul meu, sfidând rudenia noastră ambiguă, mai degrabă inexistentă : e un fals și temporar ginere ale meu. Soarele filtrat prin norii de plumb aruncă o lumină bizară, de eclipsă – cadru pentru partea a 3 a Concertului 59 în mi minor pentru pian și orchestră de Moszkowsky. Privesc cu capul dat pe spate (așa cum mi-am promis) marele fag care ascunde ceva printre frunze: mici și multe fructe brune. Șoseaua ca un bumerang e traversată de două femei, una după alta: fese și sâni mișcți energic, în timp ce în atmosfera tot mai întunecată și mai umedă o americancă de peste ocean cântă într-o engleză pocită. Femeile sunt la fel de  naturale și de puternice ca bărbații – din acest punct de vedere ar trebui să încercăm să le înțelegem și să le iubim: frățește. Concertul 59 are un nume: America lui George Guershwin, aflu în timp ce începe ploaia - vis dureros pentru cei arși de vii în câmpie. Iată-i urmele stropilor mari ca niște lăbuțe de pisoi pe dalele de un roz putred și pe capota matizului cu care vom părăsi acest colț de rai, mâine. Fatam e cam apatică dar nu pare să-i fi făcut vreo rană Floriul. O fi regretând și ea că pleacă? Venirile, strările și plecările astea! Cum pot ele exista și cum pot practica acest lucru cu atâta crudă seninătate? Cum de nu putem trăi altfel și cum poate fi viața ce ne-a fost dată, imposibilă fără ele? De ce nu putem trăi liniștiți într-un loc, cum face pădurea? Bănuind după datele meteo că așa vor fi ultimele două zile aici – impracticabile pentru plajă, alaltăieri am stat 2 ore la soare și mă ard și acum umerii. Avem o dimineață montană tipic înnorată, cu ploaie și muzică simfonică și chiar și cu o blondă trupeșă, cu fund puternic, trebăluind pe sub umbrele, în fața vitrinelor tot mai misterios întunecate: până la negru obsidian. Într-o astfel de dimineață aș putea reintra dacă mi-ar fi dat norocul, în contact cu satisfacții erotice uitate. Dar nu se pune, cum zic puștii. Femela de măcăleandru are o colorație discretă până la umilință, în comparație cu masculul: are doar vagi nuanțe de cafeniu pe gușă. Dincolo de suprafețele vitroase ale barului s-au aprins beculețe în tavan, s-a dezlănțuit muzica abia auzită de aici și nu e exclus să se consume cartofi prăjiți și mititei iar chelnerii stilați să strivească în îmbrățișări ocazionale sânii chelenrițelor amețite de cognacuri și romuri cubaneze. Nu contează dacă asta se întâmplă într-adevăr sau doar în mintea mea. Rostogolirea roților trenului în jurul osiei lor este eclipsată de sarabanda ploii pe acoperișurile de tablă. Perle de apă se unesc și se despart pe treptele proaspăt băițuite iar streșinile aruncă jeturi de apă din burlanele de cornișă ca niște armăsari. O ”iapă” cu umbrelă se oprește sub marele fag și comandă un taxi dar întârzie destul ca să am prilejul s-o invit în cerdac și să-mi dau seama cât de frumos miroase. Îmi spune: – Vă știu de 3 ani. Anul ăsta ați făcut plajă. Se vede și se aude tot peste drum. Suntem ca niște vecini în aceeași curte - Daa? Ce fac eu aici? – Bei bere, fumezi, citești și scrii. Pisica doarme? Îi ofer o cafea, zice mersi – Vrei și o țigară? – Da. Pleci mâine? – De unde știi? – De la Getam, fata care face curat la voi. – Ești din județ? – Din Orașul Ploilor. Însă prefer compania muntelui și a bărbaților. – Ca și mine. Îți place ploaia? – Mor de plăcere! Sunt ”Pește”. Sunt hidrofilă – Zău? Folosești cuvinte.. - alese? Am studii - Și ești cameristă? – Da dar nu curvă. Câștig din bacșișuri. – Reziști ofertelor domnilor generoși? – Ce prostie! Ar trebui să-ți ceri scuze! – Scuze! Și eu te știu pe tine. Te plac. – Mai vii de acasă! Pleci mâine? – Da. Plouă. S-a terminat canicula. – Ăsta e Andrés Segovias – Ești dată naibii! – Uite taxiul! Ne vedem la anul! Pa! Două litere expediază în neant o vară. Femeile sunt mai tari ca noi bărbații. Pian în ploaie. De ce plouă atât de mult la munte, pe stâncile pe care nu crește nimic? Această zădărnicie compensatoare nu ne lasă s-o luăm razna cu impresia de util, de necesar. Curg râuri de apă pe șoseaua în curbă, plouă camdesus, marele fag înregistrează pe discurile frunzelor concerte simfonice și melodii de estradă, lumea merge cu orice preț mai departe, mai departe, mai departe, până la capăt.  Și înapoi, cu noi sau fără noi.

   10 aug. La ora șapte un nor de convecție

mic, firav, născut din evaporarea apei din văi, plutește peste peisaj. I-am adus apă în pat Fatamei cea agresată de Floriu apoi ea a prins o muscă din poziția culcat. Semn bun sau rău? Readormim cu ușile închise și visez un avion care se multiplică dar nu în avioane ci în extratereștri cu partea de jos din fulgi. Sunt femei. Una care îmi spune că mă place are sub fulgi un cur rotund, de toată frumusețea. Visul s-a complicat, femeile au devenit bărbați ai unui popor nociv, urât și rău care au declanșat teroarea. M-am trezit, am băut apă, i-am dat și Fatamei, apoi am adormit mângâind-o și am visat că eram în Indonezia unde fotografiam un tort verde cu fructe roșii în timp ce prin geamul acelui uriaș, infinit labirint scufundat care era locul expediției, se vedeau dune albe ca zahărul. Când ne-am trezit, Elis ne-a demonstrat din nou cât de îndurerată e de comportarea egoistă a soră-si și a soțului, comportări care a distrus-o. Unu suferă prin multiplicare. Când devine doi de acelaș sex, se vede clar că cele două părți au aceeași origine. N-o să-i relatez Di Anei această discuție pentru a proteja relația lor și a noastră. Seara, ajunși în Capitoliu, berea Heineken e limpede și cu gust de Muscat Ottonel. E bună la nevoie, pe caniculă, când vii de sus, de la munte cu 130 km la oră pe noua autostradă dreaptă ca în palmă dar care nu te scutește de oboseală. Niște nori ca niște dinozauri au început să mormăie și să le cadă larimi din unghiul ochilor. Preistoria nu a murit niciodată. Această tulburare meteo de un gri întunecat, urât, a fost dorită cu ardoare de oamenii din câmpie: furtună cu tunete fioroase, ploaie, apă, vijelie! Chiar nu știu cum au putut supraviețuit capitolienii. Am remușcări față de ei, mă simt un trădător fugit de rău pe altă planetă și care acum se întoarce la sărbătoare. Stau gol și bronzat în cuhnie și ascult picăturile sănătoase pe tabla zincată a pervazului. E un noroc să ai unde evada din cercurile tiranice. Adorm cu pielea din ce în ce mai umedă și mai rece și visez că înnot ca un pește spadă în ocean.

 Sâmb. 11 aug. Plouă! Tună! Munte după munte

vin și pleacă, nu se știe unde. Fatam zace de trei zile dar a băut apă, a făcut pipi și are botul rece. Gătesc în cuhnie o oală mare de fasole, ciocănele de pui, prăjesc trei păstrăvi dezbrăcat ca la tropice. Mă alint cu nuci prăjite și cu salată de roșii. Mă întreb de ce fata mea e atât de rezervată și nu se bucură ca altădată de venirea acasă. N-am remarcat nici o rană și e destul de voinică să se refacă dacă are vreo zgaibă nevăzută în blană.

  15 aug. Zilele și nopțile  se succed aparent liniștite

dar  repetiția naște și ucide: diminețile și serile sunt nașterile și morțile iar zilele și nopțile sunt viețile și neviețile. Ascult Concerto Grosso de Filip Lazăr (scris la 1800) și mă apuc de șmotru în cuhnie pentru că luni vine Daniel să pună gresie și faianță așa că arunc, arunc, arunc – viață. E viața Saschiei care a tot adunat lucruri. Voiam un bleu care să-mi amintească de albastrul oceanului dar ambianța cromatică mă obligă la o gresie brună ca o umbră arsă (cum să arzi o umbră?). Potriveala și armonia sunt niște dictatori paradoxali de care nu poți fugi. Noroc La radio muzical ascult toată ziu Bach, Mozart, Wagner dirijați de Celibidache și pentru a doua oară, Concertul nr. 4 de Paganini. Grav sau năstrușnic, viața văzută de ei nu e decât un joc iar jocul e patria copilăriei. Când nu mai suntem copii suntem morți, spunea Brâncuși. Esențialul există numai în context; tot ce există în afara lui, se expune ridicolului.

        16 aug., noaptea – e cam puțină lume normală pe lume.

-          Când găsești un om normnal te minunezi. Poate că e firesc: normalitatea e o armonie rarissimă, apropiată de absolut.

-          Dădeam fălci țigării, degeaba - tutunul era ud

-          De ce e apetisant  uleiul de pe cartoful prăjit sau de pe gogoașă?

-          Dar slănina afumată?

-          Nu vorbeam de asta.

   Am ascultat sfatul lui Radu Petrescu: am scris 5 rânduri  ( e drept, fără miez și fără formă). Să încerc ceva mai legat ? 1. Sunt un vulcan. Scot  fum noaptea./ Fapt, imprevizibil pentru observatori. / Nu știu niciodată în ce moment voi scoate fum. / Sunt inconsecvent pentru cei de la suprafață, / incomprehensibil. / Motivele mele le știu numai eu / deși  sunt simple:  nu mai suport să rămân în adâncul încins, / în anonimatul dospit până la explozie / și erup atunci  colosal, în lumină, spre stupoarea / celor adormiți  în  iluzia statorniciei.

 

  17 aug. Am tresărit puternic când am realizat

că am stat în cuhnie 2 ore fără să observ minunăția norilor roz pe terminate, în adâncimea cerului înnoptat – dacă lucrurile și ființele există, e doar pentru că sunt observate. O ciocănitoate fantomatică, de mare viteză, trece prin dreptul noii ferestre și nici n-aș fi recunoscut-o dacă nu scotea țipete percutante. Nu reușesc să prind postul radio muzical de la Sinay și rămân să ascult o melodie lentă, lungă, romantică, mexicană, în timp ce fluturele singurătății umblă cu piciorușe foarte fine,  pe brațul meu bronzat în Africa și la Sinay înainte de a se sinucide în hemisfera ardentă a noii plafoniere.

          22 aug. Îți place cum a ieșit bucătăria?mă întreabă Di Ana la telefon

-          M-am îndrăgostit de ea. Dacă e posibil să te îndrăgosteși de o cuină

-          Ha! Eu în Germania m-am îndrăgostit de o făbrică!

-          Ce fel de fabrică ?

-          De cafea. O bijuterie. Am cumpărat-o!

-          Îți mulțumesc că m-ai ajuat să renovez.

(E plăcut să constați cum o planetă se apropie de tine uneori și te lasă să-i zărești în lumina misterioasă, umbrele reliefului niciodată total devoalat sau atins - dar asta nu schimbă nimic din independența rotirii ei – planeta se lasă privită știind că tu însemni același lucru pentru ea). Privesc pe fereastra laboratorului în curtea interioară unde, dintr-o mașină neagră cu un leu pe bot, coboară o pereche: o blondă cu o față roșcată și un tip brunet, puțin chel, cu ochelari de soare și cu o cămașă albă cu mânecă lungă, mai scund ca ea dar suplu, visător, cu un aer intelectual. O văd mai bine pe blondă: are o față de servitoare de lux care bea de rupe și se vinde pe bani. Cum ar fi să-mi pun o cămașă albă, ochelari de soare, să mă sui într-o limuzină capitonată cu piele și să duc o blondă la un local unde s-o las să se îmbete, apoi s-o duc sus, în cameră? N-ar fi bine. O cumințenie a lumii e necesară (chiar dacă trebuie sfidată din când) dacă vrea să rămână laolaltă.  Libertatea pierdută în singurătate se sălbăticește ca un mustang nu mai râvnește căpăstrul, nu-i mai e dor de șa ori de adăpostul unui rost.

SALTUL PISICII 6

31 iulie. Înnorat, umed, zburlit ca blana Fatamei

e cerul acestei dimineți bătrâne, ciufulite din naștere. E ciudat să aflu de la greci, via Nietzsche – Liiceanu, că Radu Petrescu era apolinic, patetic! Luând totul în serios, neputând depăși capcana minuțiozității, mai degrabă Adela îi e superioară, lăsându-l ca pe un copil să-și facă jocul încrâncenat în obținerea jucăriei sclipitoare - Gloria. Adela e ea însăși artist plastic (pictoriță) dar privește totul, inclusiv pe sine, cu un zâmbet matern. Am încercat s-o scot din apatie pe Fatam dar n-am reușit. E somnoroasă și fierbinte și nimic n-o poate convinge să iasă măcar în cerdac dintre faldurile cuverturilor de lână. Pisicile au o relație specială cu somnul. Dorm mai mult de jumătate din viață dar când sunt treze recuperează vertiginos. Trăiesc între calme ninsori inconștiente și avalanșe irepresibile. E un fel nebunesc de a exista. Nici mie nu-mi vine să ies în frig. Privesc pe geam. Geamul e o invenție adâncă, insuficient analizată de psihologi și artiști. E transparența ascunsă în miezul opacității pietrei, are limpezimea privirii dar nu vede: lasă văzul să se scufunde prin ea, în adâncul lucrurilor ca și privirea Fatamei atât de limpede și atât de goală încât uneori mă sperie când își pironește pupilele ei vitroase în ochii mei fâstâciți de o teamă inexplicabilă - dacă totuși, știe?

    Prima zi de august e umedă, rece.

   Ar trebui să recitesc Pitoresc și melancolie de Pleșu. Nu scontam că aici îmi va reveni dorința să și scriu. Să mă scriu și să mă citesc, să dau jos husa de pe oglindă  și să-mi contemplu în ea chipul montan, care e poate chipul meu adevărat, permanent. De-aș putea trăi mereu în contemplarea peisajului, fără otrava grabei! Dacă omenirea și-ar putea recupera  romantismul ar fi salvată. Avem nevoie să ne salvăm în fiecare clipă din incendiul care suntem. S-au adunat 20 de zile de concediu și simt din nou vacanța chiar dacă e o vacanță forțată în care m-am exilat de frica fierbințelii Capitoliului. Nu-i strică nici Fatamei care acasă stătea mai mult pe dușumea, în locurile unde se producea curent, pentru că nici ei nu-i place aerul condiționat. Din acest punct de vedere nu-mi reproșez că am smuls-o din tabieturi. Afară, pe cele 7 trepte de lemn umed, ceremonia vizitei măcăleandrului și a păsăruicii e stricată de bădărănia  motanului negru, pe care regret că l-am acceptat tacit ca ginere temporar. Am fost la piață și am făcut și plajă, ceea ce nu credeam de dimineață. Seara, Beethowen și  Epistolar de Liiceanu. Destule satisfacții pe ziua de azi - modalități de a mă sustrage fluctuațiilor timice, scriind nevăzut, necunoscut, în timiditate-mi chiar dacă nu am suficientă nebunie ca să scriu și despre altceva decât despre mine. Sau poate am prea multă, poate îmi împing eul la ultima limită, identificându-mă hipnotic cu obiectul și nu mai am cum să-l văd. Înainte de culcare meditez: cele două surori văzute în alb și negru ar fi  Binele și Răul, alternativ; pinii ornamentali ascunși printre cei comuni, sunt semnul exotismului,  un alt titlu al jurnalului  numit Chipul din geam ar putea fi Turtureaua de silex, nimic n-ar fi posibil fără geometrie, am reconstituit independent, unele cugetări din mituri, ale grecilor, apolinicul și dionisiacul, pe cele ale lui Rousseau, Nietzsche, Cassirer și niște ide de fizică cuantică. Mintea oricărui om o ia natural pe aceste căi, cum se întâmplă cu istoria omenirii în Împăratul muștelor de Wlliam Golding. Poate că ele există în Inconștientul cognitiv colectiv. Gânduri care nu mă fac să mă admir și să mă iubesc cu un milimetru mai mult. Mult mai puțin, da.

 2 august. Dimineață poleită în aurul soarelui și al

 unui concert de pian. E ciudat ce frumos știe pianul să se îngemăneze egal, cu soarele și cu noaptea, ca visările frenetice cu singurătățile melancolice. Există trape, chepenguri de transparență în opac, ce duc în abisuri de lumină, trape către armonie în zgomot, guri de peșteră spre misterele ascunse în muntele banalului, intrări de mină care țin ascunse pentru temerari anonimi, comori sustrase frivolității suprafețelor. Poate că Răul Opac, apără, ca o poartă de castel medieval, prin îngustimea și viclenia lui dură, valoarea. Poate că neînțelesul e dureros, fiindcă e luat drept naivitate sau prostie, deși el nu face decât să apere un înțeles fragil, neadaptat relelor existării, ca o  ciocârlie expusă eroic vânătorului pentru puii din iarbă. Puii aceștia sortiți zborului în lumină și meniți cântecului fericirii înțelese. Toate se petrec sub ochii noștri acoperiți de ploapa groasă a clipei opace ori în pupilele dilatate până la orbire, de lumina căreia nu i-a făcut față.                               

SALTUL PISICII 5

   Luni 16 iulie. Despre Radu Petrescu:

  nu îngâmfarea ci dezamăgirea produsă de insuficienta percepere a operei lui, e uriașă. El e un  războinic onest, încleștat în lupta pe viață și pe moarte pentru cunoașterea culturii și pentru producerea ei. Având parteneri atât de mari - marii maeștri - cu ei e obligat să se compare, prin ei e obligat să se autoevalueze, de aceea pare încrezut: e evident că pentru a-l înțelege ai nevoie de alte unități de măsură. Cele divine. Și el știe asta. De aceea nu e de mirare că își neglijează realul biologic: are leafă de mizerie, e bolnav dar nu are timp pentru preocupări secundare, fiind atent doar la lansarea obiectului zburător care este el de fapt. M-am apropiat de autor oarecum în tâmplător, atras ca un copil de curcubeele petelor de petrol de pe suprafața unei ape și iată-mă după câțiva ani de lectură, rătăcit în abisuri oceanice. Cum voi mai putea reveni la țărmul vieții mele superficiale, unde broaștele clipelor sar în bălțile călduțe dintre tufele de izmă? Fiind absurd de inversată, realității îi place să-și ascundă în umilința aparenței, uriașa-i forță, deghizată în făpturi insignifinate, fragile până la patologic. Dacă și-ar da seama de nulitatea lor, aparențele fastuoase s-ar sinucide pe loc și atunci ar fi pe lume o duhoare insuportabilă. Face bine Cel ce îngăduie lumea așa cum e! Cobor la Elis care mă tratează cu o afinată făcută cu alcool de contrabandă bulgăresc, procurat de mine anul trecut, la cererea ei: - Bea dacă ai curaj! Mie Di Ana mi-a spus că pot să orbesc, așa că n-am gustat și nici n-am mai dat la nimeni. Eu însă o cunosc de mulți ani pe bulgăroiaică și știu că are clienți fideli pentru alcool. Dacă ei orbeau, n-ar mai fi adus așa ceva. Beau un pahar de probă și văd perfect. Elis îmi oferă toată sticla. Continui lectura jurnalului lui Radu P. Nu e ușor acum, după ce autorul nu mai trăiește, să încerci să afli tu ceea ce el n-a aflat scriind. Pare o misiune ciudată să citești un astfel de jurnal, o obligație testamentară menită unui cititor de texte cifrate, care nu știe cifrul. Ascult muzică ore în șir. Realizez că pierdem lecția pe care ea ne-o dă: viața trebuie trăită numai în stratosfera ei, în beția purității, făcând abstracție de boasca din care provine. Îmi plac concediile aici, la Sinay, în această casă a Di Anei, unde intru instantaneu, în transa locului. Mă las antrenat de bunăvoința peisajului care nu mă oprimă, mă lasă liniștit, ca și când aș fi singur. Contează acest calm pentru mine acum, când sunt practic într-o criză permanentizată. Cercetarea la microscop m-a golit de toată minuțiozitatea  și răbdarea. Simt o chemare spre mai mare, spre macroscopic. Geniul nu are nevoie de timp dar eu nu sunt geniu, sunt furnică. Scrisul e seducător dar eu nu-mi pot permite s-o iau de la capăt cu o altă carieră când capul meu e înghițit deja până la coadă, de timpul care se întinde ca un șarpe lung și încăpător în urma mea.. Nici măcar un cititor organizat nu sunt, sunt un biet ignorant anonim. Deși anonimatul protejează iar după cum crede Radu P., marile daruri ar trebui acordate numai oamenilor neexpuși, nesuiți pe nici un piedestal, neobligați să apere nici o poză și nici o firmă. E cazul pustnicilor din pustie. În ce privește scrisul, el crede că ”orice om poate scrie o carte: a propriei vieți... pentru scriitorul care compune și jurnal e mai complicat; trebuie să instituie un sistem subtil și dramatic de corespondențe între jurnal și restul operei”. Dar dacă scrie numai jurnal? Dar dacă nu există ”restul operei”? Atunci bea o afinată orbitoare, face un traseu circular prin pădurea urșilor, privește la televizor acuplarea balenelor și abandonează tentativa de a nota ce vede și ce simte. Orice jurnal e înspăimântător, ca oglindă a ceva înspăimântător: efemeritatea. Trenul trece prin răcoarea din vale cu mii de rotiri de roți pe minut. Primesc cu recunoștință acest dar al timpului în care m-a lăsat să scap de cățeaua mică și rea a căldurii. Sper să nu fie nevoie să plătească cineva acest bine, pentru că se spune că totul se plătește într-un fel, pe lume. Minunată e muzica grea în surdină, ca aisbergul în ocean, în timp ce la suprafață, trece  pe la poartă limuzina neagră sclipind pe bumerangul șoselei. Prin sticla lacrimilor mele neprevăzute, rotunde ca mărgelele, te văd pe tine, frumoasă și iubitoare mamă, în norul alb ca un înger deasupra lumii – De ce ai ochii roșii? Mă întreabă Di Ana pe care n-am observat-o când a urcat cele șapte trepte de lemn. – Nu sunt roșii, sunt verzi ca obsidianul înainte de a se răci.

   17 iulie. Nu e doar o simplă trecere

 a blondului (spălăcit) băiat, ținându-se de mână cu fata lui și holbându-se în curtea noastră misterioasă ( pentru că se prăvălește într-o spirală ascunsă, pe treptele ce înconjoară casa). Cred că ajunge la ei muzica subtilă a lui Alban Berg, În memoria unui înger de la radioul din cerdac.  Ei sunt în clipa asta în posesia fericii pe care eu nu am avut-o sau dacă am avut-o nu mi-am dat seama, ceea ce e acelaș lucru.  Azi jurnalul la care citesc mi se pare enervant de minuțios dar e  consistent, acaparant. Trecând de jumătate (la pagina 250), pot ține mai ușor cartea în mână și sublinia rândurile despre feeria atroce a tăierii porcului în locul căruia autorul se pune pe el însuși, omorât barbar iarna, cu un cuțit rece, pe zăpadă, sau despre negrul cumplit al unor benzi de desene animate care valorizează  lumina în picturile lui Horia Bernea și Vasile Varga. E un connaisseur. Ce au asemănător  amintirile mele din copilărie de parcă ar fi surori cu ale autorului?:  străzi desenate în peniță, curtea cizmarului, băieții d,lui Ionescu, foarte bine crescuți, mari constructori de planoare, unul dintre ei, Nelu, i-a cartonat într-un singur volum piesele lui Corneille publicate în fascicule la Hachette. Scrie despre ei, pentru că la ei a văzut prima oară, în niște vechi almanahuri, gravuri în genul regăsit de curând în lucrările lui Bernea. Întrebarea ar fi de ce subliniez eu amintirile altuia, în timp ce pe ulița de asfalt curbă ca un bumerang, rece-nsorită, trece un bețiv subțiratic, cu mâini ca niște grisine, încleștate pe sticla golită pe jumătate. Trece bălăngănindu-se fericit și ușor, ca un fulg de nea picat din văzduh. ”Câteodată scriem nu pentru ce scriem, ci pentru a pune indicatoare în haosul nostru. Încercăm a încercui poesia înainte de a o lua în brațe și de a o fixa pe hârtie”, lămurește R. P. Dar ce aud? Iubitul nostru Claudio Abbado are 79 de ani, luptă cu un cancer și apare mai rar pe scenă dar astfel are mai mult timp pentru..studiu! Studiu pentru ce, când moartea-l încercuiește ca pe o poesie înainte de a-l lua în brațe? Jumătatea de jos a paginii pe care o transcriu acum pe calculator mai cuprinde date despre calmarul uriaș, de 9 m, 450 de kg care trăiește la 1.800 m adâncime, despre faptul că Vivaldi, în plină glorie a castraților prefera ca și mine, vocile feminine grave, că Di Ana nu poate veni până Vineri ( azi e marți), când ne va aduce brânză, ouă de țară nestresate, puricid pentru Fatam și că lucrul cel mai sigur pe care-l poți afla din citirea celui mai lung și adevărat jurnal e că are și el un sfârșit, cum au toate.

   18. iulie. Trezit de la 7, realizez că epopeea

lui Radu Petrescu continuă, deși el nu mai există fizic. Adela, eroina și soția lui, continuă să-i editeze jurnalul cu minuție și acribie (cum e și stilul lui) și chiar și eu, un cititor atașat, sunt un element al continuității, prelungind povestea prin citirea ei. Regret că nu mai am apetitul de a scrie din anii trecuți. Ar fi tentant să notez cum pentru mine viața lui R. P. a devenit încet, încet, mai fascinantă decât opera lui. E un om cu destinul lui, în care opera și viața se amalgamează, totul devenind un hibrid, un conglomerat compact. Așa mi s-a întâmplat și cu Pavese, Huxley, Hemingway, care s-au sinucis, cu Ernst Jünger care a trăit 103 ani. Oare mă mai pot euforiza aici, realitățile locale proxime, visele, miturile și zborurile impalpabile? Noile lucrări edilitare de la Vila Șoimului constau într-o terasă de lemn suspendată deasupra Prăpastiei Scurtăturii sub care, printre contraforții ciclopici s-a amenajat un garaj iar clădirea a căpătat un aspect de castel medieval. Aștept ca printre scrâșnetele scripeților parasolarelor, la unul dintre geamurile ritmice, cu acoperișuri ascuțite ale mansardei să-mi apară chipul unei prințese cu plete bogate. Trăind în acest amalgam de exterior modificat de interior, mai pot avea pretenția unui adevăr unic? Nu țin minte dacă ieri, după ce m-am îmbătat cu afinata tare am strivit-o în realitate, sau în vis, pe Elis, într-o îmbrățișare, în strigătele ei încurajatoare, dacă ea a închis ușa de metal cu telecomanda în timp ce ne rostogoleam pe mocheta holului, pe halatul ei alb de gospodină, sau a fost o halucinație. Îmi amintesc doar paradoxalul ei rămas bun care prin brutalitatea lui intimă pare să confirme că a fost  real: Pleacă și lasămă-n pace! Deci nu pot ști dacă vechiul nostru joc a scăpat atunci de sub control sau e doar amintirea unei derapări virtuale. Mă simt ridicol scriind asta, în timp ce-mi persistă în plămâni iluzia olfactivă a parfumului părului ei bogat. Le scriu, totuși, pentru că în adolescență m-a enervat  Adela lui Ibrăileanu. Mi-ar fi plăcut să o văd sărutată și iubită de iubitului ei mai vârstnic care ”nu vrea ce vrea”, după cum spune eroina. Suntem hibrizi de carne și vis, fiecare parte neputând să-și piardă independența în trăire. Și în dimineața asta rece dar binevenită după cumplita caniculă din câmpie, când în cerdac îmi simt degetele de la picioare congelate iar soarele e mahmur, toate pe aici par la fel ca acum trei ani dar nu sunt: lipsește măcăleandrul Gușă Roșie și Codosbatura deși aseară am văzut Sitarul și am auzit Corbul între rafalele Trenului iar mai devreme, în miezul zilei, când am făcut nudism pe banca de lemn din unghiul ascuns al Casei, m-au salutat cu țipetele lor isterice lăstunii. Ascult Sonata barocă de von Biber înregistrată la Freiburg, amintindu-mi de zilele petrecute cu ”lupii mei” în deșert, în corturile risipite ca niște flori absurde printre bolovani, pe țărmul african al Atlanticului. Mai am câteva pagini din penultimul jurnal al lui Radu Petrescu, noroc că mai există unul dar păcat că e ultimul, pentru că odată cu el se termină și viața autorului. – Ce-o fi în capul tău? Mi se adresează în treacăt în loc de binețe Elis, care se strecoară pe lângă mine cu o omletă caldă pentru Saschia, într-un halat alb identic cu cel de ieri dar altul, pentru că e perfect apretat – poartă streci negri mulați și coama ei de mustang  e strânsă într-un șnur negru. E nerujată, nerimelată și modestă ca o Gretchen de provincie dar lasă pentru connaisseuri, o dâră de parfum fin. Un nor alb ca o pânză de corabie trece pe deasupra marelui fag, în timp ce cântă Barbara Streisand și Frank Sinatra într-o piesă de Gershwin. – Ești ciudat! Îmi spune Elis coborând cu un zâmbet mic, cele 7 trepte de lemn. – Toți suntem, îi răspund în timp ce mă sună la mobil Di Ana din Capitoliu. – Cum e acolo? – Genial! – Nu genital? – Geniul e în amănunte – Dă-mi! – Nori albi, cer albastru, fagul uriaș înclinându-și o creangă spre noi, pământenii. – Au apărut chelnerițele? – Da: una blondă, cu sutien alb – Aia cu fund bombat? – Ja! Tu când apari? – Vin Vineri să fac plajă. Ce să-ți aduc? – Cognac și șampanie –  I-ai pus gând rău blondei? Te-ai încins? Credeam că numai pe noi ne-a încins canicula.

Dacă mă uluiește ceva în penultimul jurnal al lui Radu Petrescu e suferința lui cumplită, produsă de neînțelegerea valorii romanului Matei Iliescu de către criticii oficiali. Avionul de deasupra mea evoluează lejer, nepăsător față de relieful de jos -  nici de nori nu se sinchisește prea mult.

   Joi, 19 iulie. E bine să scrii măcar cinci rânduri (cu miez)

pe zi – sfătuiește R. P. în penultimul jurnal pe care l-am terminat aseară și am trecut la ultimul. După mine poți nota și lucruri modeste, pentru că orice formă, oricât de vagă, are un miez și o coajă. În cazul de față dramatismul vieții Scriitorului trece pe primul plan, înaintea Operei, care rămâne în urmă, ca pretext.  Jurnalul – viață devine în lectura mea, un roman fluviu al literaturii noastre. În paginile din 19 mai notează din 5 în 5 minute drumul cu trenul, numele stațiilor, ce vede și ce aude în trenul de Pietroșița, unde îl așteaptă în casele moștenite sau cumpărate, prietenii  Mircea Horia Simionescu și Țoncu. Descrierile de o minuțiozite violentă, nu sunt un tic, ci o dezlănțuire conștientă, disperat poetică. Știa ce face! Țin în mână aici, la Cumpătul, unde a fost și el, volumul care închide viața lui din ultimii cinci ani și privesc în el spectacolul  sfârșitului unei existențe. Fatam sare pe masa pliantă, se așează cu labele din față pe fila scrisă și mă privește în ochi cu o privire transparentă, ciudată, ca o fântână fără fund. Practică rar acest mod de a mă privi și niciodată nu știu ce vrea să spună deși pare ca ea știe tot, inclusiv faptul că eu nu o înțeleg. Penultimul volum al jurnalului, răsfoit de vânt, rămâne deschis la 20 mai, 1976 unde sunt însemnate doar două rânduri: Știință a semnelor care anunță producerea unui fapt îngrozitor. Semnele pot fi utilizate fără faptul pe care-l anunță.  Convenabilă propunere, de care voi ține cont și pe care o voi aplica; am deja o superstiție, instalată printr-o căzătură urâtă în interiorul casei și prin dispariția mamei între două sejururi aici.

   Vineri, 20 iulie. Al doilea sfârșit de săptămână cu caniculă

în Capitoliu dar aici e răcoare și rouă pe matiz; de la 6.30 la 7 mi-au înghețat urechile în cerdac. E multă răcoare dar și multă liniște pe care piuiturile paseriformelor (codroși, pițigoi, țoi, presuri) care-și ascut șișurile în laringe, nu o tulbură, o accentuează. Ar fi o dimineață perfectă, tipică poienii multiplicate în glasvandurile generoase, perfect lustruite ale teraselor, dacă nu mi-aș da o mare notă proastă, cuprins de remușcarea că am avut curiozitatea frivolă, băbească, să mă las atras cu nerușinare de spectacolul tragic al intimității unui bărbat și al familiei lui, oglindit în jurnalele citite aici – pentru că asta am făcut. Toată săptămâna, marele fag a fost rezervat iar acum e de-a dreptul încremenit cu toate cele 450 de mii de frunze, absolut nemișcate. Liniștea compactă, vâscoasă, deși transparentă, nu se lasă barbotată de trecerea vijelioasă a unui matiz alb și unui Logan albastru, din care coboară cele cinci fete de serviciu la Vila Șoimului. Am închis de dimineață ușa dinspre balconul vestic, lăsându-le să doarmă la căldură, pe Saschia și pe marțafoaică. O sun pe Elis care m-a rugat s-o trezesc la 9.30 să facă omleta și să pună aspiratorul că a zi e Vineri și vine marea șefă Di Ana. Venirile și plecările ei periodice creează mici evenimente. Minunat soare, minunat aer tare care învinge fumul de tutun, minunate petunii roz scăldate în muzica în surdină – clipe de fericire în inconștiența universului mineral mort, a celui vegetal dintr-un regn străin totuși și chiar al omenirii preocupate doar de prosperitatea ei materială. Când trăiești scriind, minunată e această vizită intimă anonimă a Poesiei – parcă prinzi putere s-o duci în continuare o vreme, cât, nimeni nu știe. Azi o așteptăm deci pe Di Ana iar eu răsfoiesc Prigoana plăcerilor, de Michael Onfray: propune o erotică solară indiană, un păgânism trăirist contra creștinismului morbid, întristător. Mie ce mi-ar putea da dreptul să judec în vreun fel lucrurile? Ca zoolog am optica măcelarului: dreptul sângelui, al foamei al excreției, al sexului al acceptării organelor moi, scârboase și călduțe ca mațele, ficatul inima sau al celor dure: oasele, cartilajele, acceptarea nașterii băloase urmate de devorare, de dispariția într-o burtă de prădător sau de  absurda putrezire.

       21 iulie. În  răsăritul auriu, zborul muștelor zebrate

răsună infernal deasupra jardinierelor cu  gălbenele (Saschia le zice vâzdoage) alertând păianjenul care și-a întins firele răuvoitor de fine, date de gol de o sclipire argintie. La 10.30 apare Di Ana de jos, în pași moi, de cameleon, ca să nu trezească somnoroasele. Se pare că am intrat în ritmul liniștii dătătoare de libertate și al senzației atemporale al tinereții fără bătrânețe și al vieții fără de moarte. Până aici sunt 4 rânduri jumate.

   21 iulie. Nu-mi dau seama ce se întâmplă

în ultimele 45 de pagini din viața lui R. P. O ia razna? Poți înnebuni crezând că ai relizat o oarecare, o bună, o mare sau chiar foarte mare operă dar care nu ți-e cât de puțin recunoscută. Eram îngrijorat de cum voi putea trece peste aceste ultime zile de viață ale autorului care mă fascinează de câțiva ani. Sunt ”turburat” în dimineața asta formidabil de luminoasă și de intensă în care canicula ucide cred, mii de oameni în câmpie deși autoritățile ascund faptul cu o cruzime strategică. Beau o afinată cu alcool bulgăresc de contarabandă și apoi o bere, ceea ce nu e bine, îmi dau seama acum – peste puți timp va fi excelent, desigur! În lumina blândă a soarelui prin care trece ca un nor un mare câine alb, în preocupări și planuri culturale din partea scriitorului care nu știe că mai are foarte puțin de trăit și în anestezia bahică consolatoare, irizată de o melodie romantică, se termină cartea – viață a scriitorului meu preferat. – Noi doi ar trebui să fim o bună bucată de timp singuri și foarte liniștiți, ca să ne putem regăsi, mi-a spus Di Ana la plecare.

    24 iulie. Ieri toată ziua am fost dominat de sfârșitul

”dactilogramelor” jurnaluluiviață al lui Radu Petrescu. Un sfârșit totuși imprevizibil și biologic și ca mod de a scrie. Acest om m-a marcat, m-a făcut să țin enorm la el. Totuși nu cred că poți spune despre tine că ești genial în proză, în critica literară și în artă. Măcar ca exprimare, pare  atins de patologic. Poate e de vină hipoxia cerebrală dată de insuficiența cardiacă, toxinele acumulate în sânge ( nu sunt specialist nici în fiziologie nici în cultură) dar cred că această refulare disperată, chiar îndreptățită de oprimarea politică, ar fi trebuit prezentată mai reținut. Tot ieri a fost o zi caldă cu cer albastru, pe care s-au plimbat mari nori albi, pe deasupora frunzelor mișcătoare ale marelui fag și peste arabescurile sonore ale lui Fantomiță, îndrăgostit fără speranță de indiferenta Fatam. De toate aceste privilegii nu au avut parte locuitorii Capitoliului, bântuit în continuare de caniculă. Ieri noapte pe la 4, a fulgerat și a tunat puternic peste nechezatul hergheliilor de trenuri ascunse în vegetație. Stau în târnaț sau cerdac,  unde citesc și înțeleg ușor spre mirarea mea, limbajul sofisticat al lui Onfray - povești filosofice despre trecerea din tărâmul aparenței închise în suficiență, în cel al libertății visului. 1. De zece zile motanul negru emite semnale radio pentru Fatam / care mai stârnește încă pasiune /  curtezanilor plini de hormoni, / bogați, liberi și nefericiți. 2. Vom sta mult aici, / lângă bumerangul căzut al șoselei / încercuiți de pădure și răcoare, / privind dimineața și ceața / pe coamele bizonului de calcar, / sfidând canicula câmpiei / unde sclavii asudă pentru bani. / Vom sta aici, în umbra tremurătoare pe file / a mușcatelor, a vâzdoagelor, a trifoilui și a norilor, / vom sta aici până la toamnă, desenând  cuvinte / până când va trece totul și viața./ Nu-i așa  Fatam? 3. În refugiul boreal al caniculei / pe banchiza fără narvali, trubadurul negru al Fatamei / vine spre mine cu pași nesiguri, de cameleon  / pe balustrada scării de lemn cu 7 trepte./ ”Virtuozul a interpretat un galop la vioara întâi”./  E rotund caimacul cafelei acestei dimineți răcoros însorite / dintre cele care nu știi câte îți sunt date.

   25 iulie. Vânt puternic între elicopterele grele,

pline cu burdufuri cu apă, ce încearcă să stingă incendiul din Parcul Național, iscat acum 11 zile. E localizat la 1800 m, pe o pantă de 80 grade iar echipele lucrează atârnate în corzi. La Bayreuth Festivalul Wagner se desfășoară pe o colină după un aranjament schițat de Wagner - au fost doi soliști care nevrând să renunțe la tatuajele lor pro naziste, au fost înlocuiți cu un bariton din Indochina. Am făcut o oră plajă, m-a înțepat o albină iar Elis mi-a adus un pahar de suc de țelină, morcov, sfeclă roșie cu dedicația: ”Pentru testosteronul tău!”. Personajele zilei sunt norii albi, suculenți, pe cerul de un albastru dur, foșnetul sutelor de mii de frunze ale marelui fag și plimbările calme ale Fatamei pe sub nasul lui Fantomiță și al Floriului Ciolănos, fălcos și  bizar, înrăit, cu o privire urâtă, anul ăsta.

  Joi, 26 iulie. Vila Piatra Șoimului

e numele scris cu lietre mari de tipar, roșii cărnoase,  pe zidul crem, al clădirii cu acoperiș țuguiat. Răcoarea nopții se topește și curge în roua de pe capota matizului cum curg ceasurile  din Persistența memoriei a lui Dali. În razele piezișe ale soarelui pe cele cinci  mari și lustruite suprafețe vitroase ale barului ”La Marmote”, marele fag adastă încremenit în poleiala de aur a zorilor. Încerc, deși știu dacă voi reuși, să fixez în cuvinte ca pe o insectă în chihlimbar, liniștea acestei noi dimineți norocoase din viața mea. Un bătrân cu păr alb stă aplecat peste balustrada dinspre prăpastie a vilei și fumează sub norii albi, subțiri, dirijați de un curent nevăzut. Norii mei de fum sunt antrenați de curentul de muchie al acoperișului de țiglă, printre petuniile mov și vâzdoagele galbene. Bătrânii nu sunt mai liniștiți decât cei tineri în ultima lor parte de trăire. Mijlocul și miezul sunt mai opace, mai sigure, apărate prin distanță, de granițele exteriorului. Restul e poesie: Fata blondă, zdrobită  de o întâmplare nefavorabilă, /stă de ani de zile acolo / în carnea ei albă și fragedă / în peisajul verde și umed / așteptând roata norocului să-i aducă numărul câștigător. / E ceva dramatic aici, sau e doar impresia mea?

     Sâmbătă 28 iulie. Să dormi mult și să visezi frumos

Nu e puțin lucru. Am încetat să mai produc timp aici, în cerdacul din care privesc ploaia căzând cu picături mari și rare, din cerul fără nori. Norii albi din spatele acoperișului de țiglă nu există dacă nu-i văd eu? Ba da, numai că sunt plasați pe alt segment al circumferinței. Te poți simți liber  în centrul unui joc? Punctul de maximă interioritate numit centru, nu e liber – e prizonierul exteriorului lui: chipul. El depinde de ceea ce (i) se întâmplă la periferie. Bucuria sau mâhnirea acestui chip influențează interiorul, iar suprafața depinde și ea de centrul ei nevăzut. Suprafața e centru expandat ce poate fi văzut, citit, înțeles. După Herbert Mead joaca și jocul sunt lucruri diferite: joaca e a copilului și jocul al adultului. Jocul de arșice e un joc cu 5 pietre: Pente Litha sau Fangsteine.

  29 iulie. Dimineață proaspăt eclozată în răcoare, liniște,

 în umbra crestelor poleite de aurul zorilor. În verile caniculare ale câmpiei, e o fericire să te găsească dimineața la munte, în piuiturile păsărelelor delicate, citind o carte interesantă - Om și simbol. O astfel de dimineață e ca o femeie dorită care și-a scuns cu grijă  intimitatea dar acum a o mai apăra e absurd: e timpul să se lase cunoscută până la ultimul pistrui, cum se lasă observat de aproape, penajul de pe gușa roșie a măcălendrului pe grilajul Porții Formale. Dacă aș intitula jurnalul de până acum pe care îl numisem  ”Chipul din geam”, Poarta de sticlă, în care Elis ar fi Poetesa elicopterelor? Mă întreb de ce și mai ales de când nu mai crede ea în Dumnezeu? Ce s-a petrecut în sufletul ei atât de dureros și de violent, ca să ajungă să nu mai creadă, când avea icoane peste tot și nu adormea fără o rugăciune? Ariadna mă anunță telefonic că o prietenă de-a ei, fostă cântăreață de operă va susține un concert la Cazino ul din Sinay în cadrul Academiei de vară unde mă invită dar nu voi da curs. Care dintre noi îl plăcea pe celălat în copilărie nu mai știu, dar eu  pe mine am încetat să mă mai plac. Poate iubi o femeie un bărbat care se disprețuiește? Se întreba Radu Petrescu. Femeile cad pradă fanfaronilor pentru că ei se mint și pe ei așa de frumos încât cred și ei. dar mie nu-mi place să mă mint. În ”Om și simbol”  Liiceanu spune că în arta dionisiacă muzica e o limbă universală, exprimând elementul metafizic preexistent fiecărui element fizic al lumii și că prin ea participăm la spectacolul esențelor.  Artistul dionisiac nu mai vrea să dubleze lumea prin arta lui, orgoliul lui de autor s-a stins; muzica fiind independentă de imagine, de aparență, nu poate minți nici măcar involuntar. Poți uita vorbirea cântând, mersul dansând, decola din dans în zbor? Mă întreb în timp ce mă delectez cu coniac la cafea și cu un zbor de fluture portocaliu pe deasupra ochiului ciclopic al matizului, în care se reflectă  azurul dimineții. Iubito, tu ai fost o pasăre mare / care m-ai luat pe aripa ta / ca pe un strop din spuma mării / și m-ai suit spre soare / până am pierit fără durere, în fericire.

    30 iulie. Zi gri-înnorată, cu picături de ploaie

 în răcoare, piuituri de măcăleandru în tufele care ascund crestele calcaroase,  vals briliant și răbdare a mea față de patrulările muștei de carne pe carnea mâinii mele și de ronronitul mașinii de gunoi din fața intrării restaurantului Kuib. Aflu despre frumusețea tragediei vieții noastre în viziunea grecilor nemuritori, din Liiceanu: încrâncenarea ta este doar un fragment din jocul universal. Eroul poate să cadă:  o plasă îl prinde și-l reașează în viața eternă. Omul e o simplă zbârcitură pe suprafața lumii. Mă simt odihnit, mulțumit și jucăuș ca un copil. ”..Asemenea artistului și copilulului, se joacă și jocul veșnic viu, înălțând și distrugând cu inocență. Făcându-se pământ și apă el strânge laolaltă asemenea unui copil, grămezi de nisip la malul  mării, le înalță și le nimicește apoi; după o vreme își reîncepe jocul. Conflictul și destrucția devin momente necesare într-un proces de creație universal și nu prilej de spaimă sau milă, într-un univers tălmăcit moral.” - principiul ludic al lumii după Nietzsche. Ascult Chopin, Bach, List, citesc, o smotocesc pe Fatam în rarele ei momente de trezie, pe tărâmul Sinayului: 1. În zile ploioase omul n-ar trebui să facă altceva / decât să asculte muzica –  ploaie a tăcerii, / să scrie poeme, rugându-se ca ea să nu se mai oprească /și chiar să nu mai fie lumină / dacă în lumină arde nefericirea. Fete frumoase trec pe la poartă purtându-și cu grație povara frumuseții efemere. 2. Ploaia nu poate fi apreciată în Cera Pungi / ci numai în deșerturi / în bărăgane pârjolite, / dar ca și sufletul, atât de fertile  - Eu înțeleg spiritul poetic al oricărui om, protestează Saschia din camera rustică când îi mărturisesc că nu știu cine ar putea agrea aiurările poeților nepublicați. 3. Înfășurat în treningul gri pufos  ca puful de Eider, / înfășurat și strâns cu șnurul pe gât / mă las îmbrățișat de tangoul ploii, / de  viul Chopin  despre care viul Mozart scria: / jos pălăria, e un geniu!  /Și ei sunt din ce în ce mai vii, / proapspeți aici, împreună cu ploaia. / Ignor lamentările crainicului: e jale-n câmpie! pentru că ăsta e principiul ludic al lumii:/ fără spaimă sau milă. 4. Plouă pe treptele de lemn uscat / ale inimii mele de vacanță,/ calmă sinucidere a oboselii în singurătatea / în care trag beat, din țigară în aerul tare, în burnița  nepăsătoare. / Stropi cad pe filă, de ploaie adevărată, / râvnită de vechii locuitori ai deșerturilor / o valoare nebănuită / de cei pentru care deșertul acum începe./ Plouă liniștit, firesc, acest dar prea bogat pentru oricine, / când de căldură se moare-n câmpie/ E seară și plouă de dimineață, încă și încă și nu pot vedea altfel ploaia asta decât ca pe o amintire nesecată a celor mai umede păduri tropicale, ale bogatelor lor plete turgescente, de care moartea n-a învățat să se apropie nici măcar noaptea și cu atât mai mult în lumina soarelui. 5. Plouă. Nu te gândi la deșerturi, / nici la cele străbătute, nici la cele  nenăscute. / Plouă. Fata de dincolo de geam / e acolo de o mie de ani. Plouă ca o nebunie acvatică / în mintea unei planete aride – cercuri infinit rotitoare în inconștiență, / vis al oceanelor căzătoare în imposibil. 6. Scrii? Nu scriu, citesc  ce e scris printre rândurile dese ale clipelor: nu există zi, doar o tulbure impresie / în care trăim cu toții. 7. Dacă înnebunind aș fi fericit, / aș dori să înnebunesc pe loc, chiar acum și definitiv,/ până la sfârșitul vieții mele de melc, / să nu-mi mai prelungesc chinul, / să devin locuitorul reflexiei, al scânteierii  rapide, incomprehensibile.                       

SALTUL PISICII 4

  12 mai. Tună şi fulgeră de la cinci dimineața

 Pe la 9 am fost în piaţă, am cumpărat varză şi bobițe, biscuiți, croanțe sau gorgoaze pentru Fatam, de la o frumoasă vânzătoare cu piele fragedă. Plouă torenţial cu tunete şi fulgere în timp ce toc varza. Dimineaţa intermitent ploioasă, e ca o sonată: are temă, dezvoltări conflictuale, reprize, reveniri, urmate de coda Fatamei lipită de gamaba mea. Aburul se ridică din oală spre tavan. Nu numai varza din oală, ci tot ce există, nu e decât o infinită fierbere; totuși, dincolo de fereastră, arţarii sunt fericiți că plouă. Îi dau să bea apă şi plantei braziliene Afelandra şi fierb o mătură nouă care produce un ceai acru, de mătură. Saschia în schimb, nu dorește să facă  nimic altceva decât să se uite la televizor, să mângâie pisica şi să-mi spună că mă iubeşte. E ființa cea mai serioasă din familie, pentru că toate sunt prostii și nu merită să faci nimic într-o lume în care ai venit fără să fii întrebat și vei pleca la fel cum ai venit. Când termin mâncarea de varză, coda sonatei e o nouă şarjă de ploaie din norii întunecaţi, peste frunzele  arţarilor. Pe unde o fi Di Ana pe vremea asta? Dacă ea face să vibreze acum mobilul care tremură şi geme pe cristalul mesei din cuhnie înseamnă că-mi citeşte gândurile.

-          Alo? Sunt la Bărcăneşti! Plouă torenţial! M-am gândit la tine şi mi-am zis să te sun să văd ce faci pe vremea asta.

-          Pe tine te apucă amocul în maşină. Pe mine noaptea.

-          Zi-mi ce faci în clipa asta! Simt nevoia să ştiu!

-          Fierb o mătură nouă.  

-          Bravo! Ești echilibrat! Am nevoie de tine!

-          Şi eu de tine. Ieri am tras de fiare o oră, pe muzică şi m-am gândit la tine.

-           Ce bine! Pe vremea asta e greu să fii singur. Plouă de rupe!

-          Trage pe dreapta cinci minute.

-          Bine! Ştii ce voiam să fac dacă nu ploua?

-          Nu

-          Să particip la un concurs de pedalat. Durează 5 ore, dacă rezişti. Dacă ajung la timp, sper să rezist măcar 2 ore. Singur în cuhnie, păzesc berea să nu se încălzească și cartofii să nu se ardă, să se prăjească. Radioul spune că americanii ar fi găsit remediul pentru SIDA - Trovado sau Trovato. Ce să fi fost cu acest telefon de la Di Ana? Parcă voia să-mi spună chiar mai mult decât mi-a spus. Soarta mea a fost Saschia. Soarta prânzului meu sunt aceşti cartofi deshidratați pe care i-am curăţat. Soarta Fatamei până acum, a fost luxul, calmul și voluptatea lui de Chirico, dar cine știe cum o vom sfârși fiecare? Fatam are deja 13 ani. Cartofii aveau sub coaja frumoasă, niște găuri negre, urâte – boală ascunsă, instalată doar pentru că a trecut timpul lor şi au apărut cei noi, fragezi şi plini de iod. De toate relele e răspunzător numai timpul. Dar poate că există pe undeva, în infinit, un tribunal care să-l judece şi să-l condamne și pe el la moarte!

     23 mai. Un loc al tău pe lume, e uneori

o săptămână ploiasă de mai, în care vezi aceeaşi sclipire umedă pe chipuri şi când ajungi obosit acasă, asculţi ca şi ei aceeaşi melodie: ploua infernal în luna lui marte şi noi ne iubeam prin mansarde ştiind că fiecare cuvânt şi inflexiune impregnează la fel sufletele lor ca pe al tău. Dacă eu am supravieţuit pe aceste meleaguri verzi, ploioase, răutăţilor animalice ancestrale, e pentru că m-am lăsat dus de undele râului şi nu m-am opus aşa cum îmi dicta firea mea vanitoasă. Dacă m-aș fi născut pe vremea duelurilor, când acceptarea unei jigniri  cât de mici era imposibilă, aş fi murit foarte tânăr.  În umezeala vegetală, mierlele negre cârâie ciudat, ca ibişii în junglele tropicale - sublinieri punctiforme ale infinitului impasibil la trecerea timpului vieţilor. Chiar în clipa asta există deşerturi, munţi arizi şi jungle înecate în aburi, există piscuri şi poli îngheţaţi, locuinţe troglodite, drumuri subterane prin găuri de vierme, istorii neștiute în orice piatră, nor, insectă, suflet. Noi, existând printre ele, suntem în plus, dar tocmai din acest motiv ar trebui să ştim totul, în calitatea noastră de evadați, atât din adânc cât şi de lîngă orice suprafaţă. Îmi amintesc de o discuţie cu Dia Ana în Foişorul de pe tăpşanul scufundat în verdeaţa Sinayului, când îmi spunea despre ea, că e  simplă în aparenţă, dar complicată în sine. Mă întreba:

-          Tu știi cum ești?

-         Un tip singur care-și face iluzii că nu e singur. Fatam e un peştişor în acvariul apartamentului, iar Saschia un balon în stratosferă.

-          Ne plătim libertatea.

-           Prea multă libertate înseamnă deşert. Odată ajuns acolo, vrei să te cuibăreşti într-o grotă, să tragi oblonul de piele peste lumină, să fii un troglodit adăpostit de exteriorul care mușcă fără milă din tine.

-          Dacă te-ar  exila cineva acolo, ai tânji după viaţa de la oraș.

-          Totul pare să se repete. Dar când revii deasupra unui punct de pe vechiul cerc, nu mai ești tu.

    E ora indecisă dintre zi şi noapte când cerul e ursuz ca oamenii bătrâni care ştiu  că nu au cum s-o mai ducă mult și arţarii par negri - un dagherotip funerar.

  24 mai. Plouă, e umed ca în junglă, de două săptămâni

 și eu trag de fiare pe muzică ritmată, cu un zâmbet idiot sau mistic. Bine că nu mă pot vedea. Dar astfel reușesc să plec din prezent. Nu iau pastile, mă droghez cu sport și sunt dislocat, obosit. Dau muzica în surdină ca să pot auzi pe tabla acoperișului, ploaia aşteptată cu disperare pe caniculă. Îmi doresc o carte şi o umbrelă nouă. Dacă toate lucrurile şi fiinţele au o energie a lor, care le ţine împreună sub pieliţa formei, energia lor emite radiații reflectate în alte suprafeţe. Când suntem fericiți sau mâhniți, când facem sau spunem un lucru, asta se reflectă în altul şi de acolo mai departe. Matematica topolgiilor nu are nevoie de contribuțiile mele empirice dar astea sunt gândurile mele -  un joc pe care-l joc amuzat, fără patos. Plouă insistent, continuu, uneori se intensifică incredibil. Ploaie, muzică și mişcare. În galeria de artă a petelor umede de pe pereții chiliei laborator, al cărui acoperiș a fost reparat de curând dar prost, unele combinații sunt deosebite: nu seamănă cu nimic cunoscut din mintea mea. Majoritatea aduc cu niște capete de animale sau de oameni cu guri deschise a devorare, cum e capul de mort semidescompus, cu un ochi închis, cu care  priveşte în propriul interior. Femeia cu crinolină, cu aripi de liliac și un sex mascul erect, e călăre pe spinarea unui leu voinic; de sub humă nu  a apărut tot animalul dar capul mare, cu coamă frumos ondulată, ca pletele Lolobrigidei mă îndeamnă să iau creionul și să întăresc contururile. Dacă în circulația apei în natură s-ar fi strecurat în creirul meu o moleculă din Michelangelo, aș putea fi mânat acum de imboldul de a contura toate petele de pe tavan și de pe pereți, meritând să nu mai zugrăvesc. Dar nu sunt dotat pentru o astfel de extravaganță. Conformându-ne convenției  trăim aiurea, ne mutilăm, ca să nu ieșim din uniformitate. Plouă. Un elicopter trece de două ori foarte jos. Ploaia și elicopterul sunt frenezii care se intersectează. Privesc pentru prima dată cu răbdare (în timp ce exersez cu ganterele pe muzică), gravurile florale de pe tipsia de aramă agățată pe perete, imprimate cu dalta și cu ciocanul: în cercul din centru două frunze de laur pornesc dintr-o tulpină comună și se bifurcă bicefal în capete de elefant cu urechi late și trompă deși după trupul lung și subțire ar fi mai degrabă cameleoni – ce sunt? Elefanți cu trompe îmcrucișate, împletite, sau cameleoni afrontați, care vor să se devoreze ? Seara în cuhnie, în timp ce Sara trimte vederi cu dragoste, fără a primi vreodată răspuns și aştept să fiarbă legumele pentru salta beuf, îmi aprind o pipă cu tutun Danske Club  privind corabia cu pânze de pe pachet şi încercând să descifrez decoraţiile de pe farfuriile berbere: una are un ornament floral cordiform dar eu văd în el două cozi de păun  cu doi ochi care mă hipnotizează. Pe alta, în spaţiul de un galben deşertic  mărginit de două picioare de broască în salt, pluteşte în văzduhul luminat de lună, o pasăre răpitoare. În a treia, într-un spaţiu identic dar pe verde, lăsat de două cobre, se plimbă brav, un scorpion. Sting cântă ca și Sara, cu disperare romantică iar vecina din B2, îşi face de lucru cu o perdea, cocoțată pe pervaz cu coapse superbe. Sunt sigur că mă vede cum stau cu fereastra larg deschisă şi luminată şi trebăluiesc în cuhnie. Suntem personaje simetrice, ne petrecem viaţa la etajul 5, cât timp ne va lăsa să trăim vulcanul vrâncean care se întoarce în somn de pe o parte pe alta. Ne-am depistat! Eu cu bustul gol, arăt  mai bine de când trag de fiare, mi s-au mărit deltoizii iar ea nu poate face ceva mai bun în noaptea asta ploioasă decât să-şi să-şi expună coapsele pentru mine - e și păcat să se piardă în timp neadmirate, astfel de podoabe. Dacă mirosul omletei mele a juns la ea şi pofteşte, n-am ce-i face. Saschia doarme ca o anacondă îndopată cu salată beuf iar Fatam se strecoară prin uşa cuhniei să spioneze ce fac locuitorii miezului nopţii. Nu ştiu dacă-i place fumul de tutun de pipă danez, onctuos, continuu. Continuitatea în ardere e esențială pentru un tutun fumat pe mare. Fatam urmărește atentă, totul. Ar fi putut fi o bună pisică de marinar.

   Vineri 25 mai. Continuă să plouă iar brusturii

din grădină sunt cât roata carului. Ieșind din bloc am adăstat sub copertina de sticlă albastră, să mă lămuresc ce are de gând ploaia, când, un fulger urmat de un tunet violent m-au făcut să mă întorc la Fatam și la Saschia, să le liniștesc pentru că în mod sigur una s-a speriat și una s-a gândit că pe mine m-a lovit trăsnetul. Pe scările muzeului o ceată de micuți au sfidat ploaia cu curiozitatea lor, sosind înainte de ora deschiderii. Îi las să intre în hol și mă ofer să-i ghidez. Am o discuție cu un băiețel care mă întreabă mereu dacă peștii mari sunt ”adevărați”  Întrebarea e veche și am răspunsul pregătit: i-am arătat înotătoarele somnului uriaș și l-am întrebat dacă nu seamănă cu cele bine prăjite, pe care i le dă mămica lui să le ronțăie, presupunând că-i place peștele. Cu el am nimerit-o dar lucrurile nu s-au oprit aici. O fetiță cu pupile mari și adânci, ca ale Fatamei în crepuscul, mă întreabă: - De ce muriți? - Nu înțeleg - De ce muriți voi animalele? De ce le muriți?  De ce le ucidem adică, pentru a le naturaliza. Grea întrebare, pentru care nu am răspunsul pregătit nici pentru adulți. Îi spun: o gâză are viața scurtă, nu trece peste iarnă, un șoricel trăiește un an doi dar împăiat în muzeu rămâne și o sută de ani, etc. Explicațiile nu au convins-o - a rămas neconsolată, cu toată tristețea ființelor muritoare în privirea și în glăsciorul ei nevinovat. Am urcat în laboratorul de sub streașină și am tras cu ură de fiare ca să uit privirea copilei, privind petele umede ca niște umbre, pe pereții de un gălbui deșertic, încercând să pătrund din nou în universurile circulare stratificate, ale tăvii de aramă ciocănită: un cerc de creneluri la exterior, altul mai în interior dintr-o linie ondulată, cu câte un punct în fiecare ansă, o barieră circulară din frunze și flori iar în centru, arteziana cameleonilor elefanți, explodând din miezul ca o stea. Încercarea de  a vedea ce se află dincolo de aparență, e o formă de libertate sau e nebunie? Așa a trecut lunga zi ploioasă cu mici ferestre însorite, drogat cu muzică și cu mișcare, la fereastra mea deschisă spre lăstărișul tânăr. Galeria mea de pictură murală e dominată de Diana călărind leul, (al fresco) și Sentimentul trecerii timpului (ulei pe carton). Credeam că doar eu sunt o iluzie printre obiecte reale dar se pare că toate sunt numai iluzii. Nu contează ale cui. La plecare, o  rupere de nori colosală, transformă Piața Gloriei într-o lagună. A trebuit să intru cu pantofii printr-un ”râu” iar în metrou să-mi scot ciorapii și să-mi pun picioarele și ciorapii pe un ziar. Credeam că metroul nu se urnește pentru a mai culege naufragiați dar văd că pasagerii dispar ca niște șobolani speriați, fără un chițăit măcar, din cauza fumului venind în vălătuci dinspre capătul sudic. Trenul a luat foc! Gândindu-mă că a pătruns apa și în subsolul casei Di Anei, urc la suprafață, traversez piața și intru în curtea de fier forjat ecranat cu tablă, unde Molossul  dă din coadă prietenos, pe treapta cea mai de sus. O găsesc pe Di Ana în subsol, în apă până la genunchi, încercând să pornească sistemul contra inundațiilor. - Ce bine că ai venit! Nu știu ce are pompa de nu pornește! Și mi-e frică de curent și de scurtcircuit. Îi cer o cârpă uscată, șterg mufa de plastic, pornim pompa, pompăm apa, după care ne încălzim cu un coniac. Apoi intrăm la duș. Demult îi pusesem gând rău acestui jacuzzi de un bleu azuriu, mediteranean. Acasă îmi amintesc că citisem că sponsorii lui Lucian Bute îi pretind să piardă meciul, să se lase învins și uite-l că pierde la Karl Froch, după cum și Mandinga pierde la Eurovision iar eu sparg din greșeală o mică  farfurie berberă, pe post de scrumieră. Ca să evit o insomnie care-mi dă târcoale ca o panteră, citesc o povestire de Sven Hassel și adorm.

Marți, 30 mai, seara târziu. Cât de mare poate fi,

până unde poate merge contrastul dintre umbră și lumină, mă întreb deși știu că o delimitare absolută nu e posibilă și că importante rămân treptele, trecerile, tonurile, nuanțele cerului din ce în ce mai gri, mai întunecate, pe care se proiectează frunzele negre ale arțarilor. Peștele cu două cozi sau două capete, Amphioxus, de pe perdeaua cuhniei e silueta unei ființe pregnante, evidențiate de cercurile unde s-a refugiat de bună voie. Adevărul e că trăiesc de unul singur de câțiva ani de când Saschia se droghează și doarme cam 14 ore noaptea, secondată de Fatam care poate e bătrână dar nu poți crede așa ceva când te privește cu mutra ei de copil. Cine crede că nu e singur se înșală. Renunț să mai dau vreun telefon cuiva.

1 iunie Munți tabulari, vapoare,

ozeneuri sau stele căzătoare, prezintă cinemascopul ferestrei unui bloc îndepărtat; printre frunzele arțarilor bătuți de vânt tălăzuiesc umbrele serii, opace ca valurile  unei mări întunecate. Saschia strigă din cameradormitor că nu i-am dat pastilele de somn deși i le-am dat cu semnătură iar Fatam miorlăie la ușă să-i fac o friptură din vițelul început. Ar fi cumplit ca strigătele și miorlăiturile astea să nu mai existe în viața mea. – Poftim friptură, fiară ce ești, îi spun Fatamei. Nu ți se pare ciudat cum sună ”vită cu legume”? E ca și când un extraterestru inteligent și feroce, ar comanda ”om cu portocale”. – Crezi că e ceva așa de rău? mi-ar putea răspunde ea dacă ar avea glas. Radioul argintiu continuă duetul cu foșnetul arțarilor verzi: ai fost un înger rău, mințind că mă iubeai ca în duetul  celor două echipe ale noastre stabilite de un arbitru necunoscut: Saschia, Eu, Fatam - Di Ana, Elis, Ariadna. Sunt pornit pe un drum alunecos ca o sanie pe pârtie, ca o bilă într-un jgheab la capătul căruia nu știu ce e: neantul, o nouă zi ca asta? 1. Recad în poezie/ și în dimineața asta, ca un săritor de pe trambulină / într-o apă cu fund necunoscut / poate stâncos, poate scund sau prea adânc, ce contează?/ dacă e soare, e viață și moarte, / venind împreună ca valurile oceanului/ la fereastra cuhniei cu platani și guguștiuci 2. Di Ana e alergătoarea mea preferată / aleargă de când o știu, dimineața, / inhalează aerul proaspăt în pieptul ei puternic/ de insectă mică,/ cu carapace dură, aptă căzăturilor, / soarbe roua sănătoasă, în care întristarea a redevenit  veselie. 3. Când platanii ”gheară de cocoș”/ își înfig cu ură încă verde/ ghearele în azur, / făcând să țâșnească în toamnă / lumina de aur a verii, / în cuhnia-mi asumată, / prăjesc euforic cartofi, / frig cârnați, ascult guguștiucul / și o iubesc în continuare, ca în viață, / pe mama adormită sub stejari / la marginea orașului pitit în inima mea.

 3 iulie. Pentru modul meu actual de a trăi,

o descoperire în fizică – bosonul Higs găsit azi, după ce fusese renegat atâta timp – contează. Nu e ceva peste care pot trece. Nu numai pentru că Ledermann l-a botezat ”particula lui Dumnezeu” și pentru că acest boson ne-a dat massa, fără de care totul ar fi fost doar o întretăiere de străfulgerări virtuale, ci pentru frumusețea revanșei, a revenirii, a celei de-a doua șanse, într-un fel chiar a credinței în viața de apoi. Cea mai frumoasă promisiune a lui Dumnezeu e nemurirea. Ce n-aș da ca această minunată privighetoare neagră, Whitney Huston, care-și înflorește trilurile vesele doar în virtualitate în clipa asta, să nu fie moartă ci încă vie cu adevărat, așteaptând să ne reîntâlnim cu toții, odată ce secretul vieții și al fericirii eterne va putea fi descoperit și împlinit. Cum se poate ca niște simple informații să îmi aducă atâta bucurie.. fizică? Totuși, Dumnezeu nu va lăsa niciodată omul să descopere adevărul suprem, spune un ascultător. Nu explică de ce crede asta. Poematizez în noapte: 1.  Am stat atât de mult singur, ca o stâncă, /neluîndu-mi în seamă gândul, până când / din mine, fără ca eu să știu și să vreau / a pornit  izvorul alergând nebunește spre ocean. / 2. Dacă vrei să-mi pretinzi ceva,/ ar trebui să afli mai întâi tu cine ești, deși totul e acelaș lucru, sub alt aspect,/ spune înțeleptul subnutrit de bună voie,/ ca să ajungă mai ușor le spirit.  Arta fiind mereu la graniță cu neantul, luptă cu moartea și o învinge mereu. Dacă lucruri atât de gratuite, de impalpabile, ca muzica, arta, sunt cele mai importante  pentru om, ce înseamnă de fapt omul? Muzica deschide izvorul lacrimilor neplânse de nimeni niciodată. Poetul e un stil de viață.  Ofranda Di Anei constă azi în: 4 avocado foarte verzi, întunecate, 2 grepuri enorme, 2 lămâi de un galben fosforescent, o casoletă cu ouă de țară, o carte despre minciună. Din discuția cu portarul a reieșit că sudul României este deja, o zonă tropicală.

   7 iulie. O peliculă subțire, impenetrabilă

ne desparte de noi și de fericire. Mi se pare stranie lupta dintre lucruri concrete, consistente - o luptă de coloși grei, perfect conturați, care vor să vină unul spre altul dar nu pot trece de o barieră invizibilă. De aceea mi-au plăcut oamenii fără diplome dar pricepuți în traversarea barierelor inventate. Elis mă roagă că dacă vin  la Sinay să-i cumpăr un kilogram de miez de nucă, așa cum Di Ana mă rugase să-i cumpăr un kilogram de ulei de argan când eram în Africa. Umblați cu aceleași unități de măsură fetelor! Totul pare simetric, deși nu e. Provine doar din încrederea noastră reciprocă, i-ar spune punctul, punctului cvasiidentic deși trăsăturile lor personale (sex, vârstă, culoare), le rămân veșnic necunoscute.  Stau în cuhnie și-mi bag din greșeală fum într-un ochi de rechin ciocan. De ce? Pentru că fumez. De ce fumez dacă sunt rechin ciocan, nu știu. Îmi place așa, când sunt cuprins de singurătate și de sictir, în zilele fierbinți, orbitoare, în nopțile oarbe, să fumez și să maculez  file imaculate cu rânduri  scălâmbe, să nu-mi pese dacă le pătez cu cafea sau le ard cu scrum de țigară, (sunt într-o pasă proastă și tocmai acum ai uitat să mă suni de o săptămână). Stau singur în cuhnie, înjurând fierbințeala caniculei nescontate în antimpul fraged, simt o revoltă erectă, diformă, elefantină, o revoltă uriașă cât cerul gol, căscat spre infinit ca un dos de elefăntoaică deshidratată, în așteptarea picăturilor. De ploaie. Scriu fără să știu de ce, în vara nebună a județului tropical, în care au început să crească  kiwi și banane, după cum relevă portarul instituției. Patinez pe căldură ca pe gheață dură, delirez din amintiri tropicale în răcoarea cercurilor polare: pe nasul nasicornului se așează și-l gâdilă teribil, un strop de spumă de bere. Se poate asta? Nu. Dar venind pe cumplita caniculă la mine, în câmpie, Amoc îmi spune că Akad l-a introdus în cercul narvalilor transcendentali și trebuie să facă, de dragul menținerii tradiției, o expediție în Antarctida. Pleacă Amoc, spre Antarctida sau spre Svalbard și eu rămân să pândesc pe râuri reci, la scocuri, păstrăvi ca pe scopuri, să adun de pe apa rece și iute, mierlele de apă ucise de Braconier cu precizie, cu o singură alică. Halucinez pe canicula câinoasă, ca pe o mare răcoroasă: Corinne, am înțeles târziu, fascinația ta juvenilă, pentru vocea  fachirului catifelat, carnal, Elvis. Ochii plânși nu se pot cu nimic usca, nici cu năframa trecutului reînviat, năframa în care te înfășurai ademenindu-mă de probă, pe malul râului timpului. Iluminat de nebunie –corect sună ! – te-am privit fascinat, fericire pierdută, și tu erai oarbă și mută, cu cât ne vorbem mai mult și ne priveam în ochi senini, de primăvară.

   8 iulie. Ființele cele mai greoaie, dificil de înțeles

  din cauza asta, ca balenele și țestoasele, trăiesc cel mai mult – peste 200 de ani, pentru că au metabolism lent. Pe când cele sprințare, jucăușe, vesele în chițăiala și privirea lor neastâmpărată care spune totul fără să întrebi nimic, cum sunt chițcanii și șoriceii, trăiesc cel mai puțin. În aceeași ne ordine de idei, mă întreb dacă reclama e ceva bun, dacă ea ne trage înainte sau e ceva rău? Aș urmări o dezbatere serioasă pe tema asta. Iată ce repede și de unde nu te aștepți, ajungi la problema  binelui și a răului. Dragomir și Liiceanu le rezolvă pe toate cu ”grecii”. Dar cu turcii, cu sirienii, cu nemții, englezii, francezii, ibericii, românii, nu se pot rezolva? Liiceanu spune că ”în Grecia” omul și-a pierdut virginitatea morală a eroului homeric, când a început să facă politică, devenind zoon politicon. După greci, Machiavelli a fost primul politician modern pragmatic, realist, nu pervers, cum greșit se consideră. Ce altceva a făcut Machiavelli decât să pună firesc, ne ipocrit, răul la baza unei lumi deja căzute, mincinoasă, înșelătoare, crudă, criminală, violentă? Răul care slujește binele (ca rău), e infinit mai productiv politic și istoric. Machiavelli descoperă ca și Sofocle, că binele nu poate fi apărat eficient de rău, decât prin rău. Liiceanu, în Despre minciună:  Heidegger, comentând primul vers al corului din Antigona lui Sofocle – Multe sunt chipurile pe care le ia cumplitul nefamiliar dar cel mai cumplit dintre toate este omul – spune că omului îi place să iasă din ograda obișnuitului, să înfrunte copleșitorul, provocându-și sistematic ruina și nenorocire  Omul e obligat să-și caute libertatea înfruntându-l pe deinos – cumplitul, răul , spre orbul mut, tot mai liniștit și nepăsător, al pietrei.

13    iulie. Sunt deja pe partea cealaltă a lumii plate,

în lumea accidentată a muntelui, la Sinay. Trecerea n-a fost ușoară dar nici dureroasă. Problemele le-au creat amănuntele epuizante, gradele Celsius nemiloase, atenția diabolică în jocul mortal al șofatului. Iată-ne trecuți totuși cu bine de pragul dintre lumi, trecere de care în principiu, atât de mult ne temem noi, ființele. Ce-a însemnat părăsirea unei lumi de luptă și renașterea în altă lume, a odihnei, decât câțiva nebunești kilometri parcurși în viteză? -Ne schimbăm rămânând aceeași, mi-a spus Di Ana, care venise special, înaintea noastră din capitală ca să ne primească pe noi, iubita Fatam, Saschia și eu. Di Ana are dreptate: ne schimbăm toți și toate. De la un an la altul când revenim în acelaș loc la munte, întâlnim pietre mai sparte, mai erodate, mai șlefuite, frunze născute și ucise sub ochii noștri, în anotimpuri, drumuri vechi și noi în pantă, în curbă acccentuată, drumuri dinspre - înspre, drumuri în exterior și în sine, drumuri intenționate sau zadarnice, de plăcere, drumuri fără capăt, absurde, fidele nouă sau drumuri infidele, trădătoare. Dacă așa arată una dintre celelalte lumi, e ea într-adevăr alta sau e aceeași? Privind norii, am dat cu creștetul de o  muchie de lemn natur, până acum nebăgată în seamă, a mansardei. Întrebare: Cât de mult putem rămâne aceeași schimbându-ne? / Și ce rămâne  dintr-o viață / decât  o așchie fără rost,/ o sclipire nevăzută de nimeni, / o fremătare, un vaer inutil, imperceptibil?

   14 iulie, Sinay. Împac relaxarea cu  munca

 citind din plăcere, un gros jurnal al lui Radu Petrescu ”Pentru mai buna întrebuințare a timpului (1971 – 1976)”, de 372 pagini – e continuarea poveștii unei vieți și o încercare de a  afla ceva despre propria mea viață și continuarea ei. Sunt fericitul posesor al ultimelor volume din jurnalul ținut de scriitor toată viața. Spun fericitul, pentru că sunt ale mele și pot sublinia în ele după plac, astfel de rânduri: doar opera există, artistul este o inexistență care în sinistra dar îndreptățita logică a lumii, nu are dreptul să fie altceva dar fiind totuși altceva, devine obiect de oprobiu..marile daruri spirituale nu trebuie să fie acordate decât acelor oameni neexpuși prin bani sau nume. Adică anonimilor ca mine. Iau micul dejun pe la două deși îl pregătisem de la opt. A fost cald aproape ca în câmpie, minus  indicele de disconfort termic.

   15 iulie. Duminică. E a patra sau a cincea oară

   când mă aflu în acest loc, în aceeași lună și cam la aceeași oră, entuziasmat de aerul minunat, de libertate și de un scriitor care nu știu cum s-a întâmplat să-mi devină duhovnic, nu model, ci oglindă în care văd mereu ceva bun sau rău, ce nu știam despre mine. Ascuns  în cerdacul de lemn, ascult țipetele lăstunilor și observ  zâmbetul relaxat al blondei cu coc bogat ( chelnerița de serviciu la terasa de vizavi), cum deschide portbagajul matizului alb din care își iau zborul nu mai puțin de 20 de porumbei. Frumos început al zilei! Din radiouil argintiu adus din cuhnie, aud un cântec de Laura Stoica. Spune că nu știe care din ei doi va muri primul (au murit împreună), dar acum, deși e ploaie și frig, ea nu simte asta pentru că este a lui iar acest fapt schimbă din temelii lumea. Foșnetul continuu produs de trecerea trenului prin vale, provine din rostogolirea sutelor de roți care vor atinge depărtarea rămânând fidele osiei lor. Trece și un fluture cu fâlfâiri rare, mari, neauzite. Asta e biologia necunoscută a ființei mele: să absorb imagini, sunete, reflectări, să le capturez și să le diger. Radu Petrescu consideră că jurnalul e superior romanului. – A trecut pe aici Arginis paphia! Strigă Saschia din camera rustică. – A intrat pe ușa dinspre prăpastie! – Pentru el singura prăpastie e iarna. Îi spun: cunosc acest fluture: e leopardul nostru zburător, cu pete argintii, din Retezat. Astăzi Iorguțu și-a desenat admirabil vechii pantofi, subliniez în cartea de lectură. De câte ori n-am fost cuprins și eu de tristețe față de vechile ciubote înainte de a fi nevoit să le arunc? Rămânând riguros, cinstit cu sine și concret, scriitorul  e mai nebun decât pare.

SALTUL PISICII 3

8  mai. Oboseală plăcută după drumul de Duminică

în Oraşul Pitit, unde Ariadna spunea că turtureaua e o pasăre biblică. Deşi nu s-a exprimat în clar, considera cuibul turturelei adăpostite sub streaşina ei, un semn benefic. Fericiţi  trăitorii în ocrotirea credinţei! În drumul spre gaura de vierme a metroului, câinele mort aruncat lângă gardul fabricii de pâine parcă râdea, cu un picior ridicat să urineze. Se umflase. La Sven Hassel, descrierea cadavrelor, şuturile date mâinilor şi picioarelor smulse de grenade și proiectile, arată  absurditatea cantonării vieții în ceva atât de stupid de degradabil - trupul.  - Ştii cum mi-am dat seama că a venit vara? Au venit la birou doi oameni îmbrăcaţi colorat. - Şi? - Au meşterit ceva la aparatul de aer condiţionat, spune crainicul la radio în laboratorul meu din muzeul împăieturilor unde îmi petrec ziua cu nasul în cutii cu insecte mirosind a naftalină. Acasă, în peisajul suculent al ferestrei cuhniei, în preaplinul umezelii care întreţine verdeaţa şi în manejul tabieturilor, îmi trăiesc prima amintire detaşată, a călătoriei la ocean. Viața mea reală din cartier, a fost un cerc părăsit şi regăsit.  Când l-am părăsit şi am zburat departe, el m-a urmărit ca o umbră. Depărtarea are aceleaşi caracteristici ca şi apropierea, numai jocul e altul. Pare ciudat, chiar ridicol, ca unui cetățean de cartier să-i fie dor de cămile şi de tufișuri ţepoase, când are în faţă blocurile A2 și B2 , în șifonier pe Fatam tolănită pe lenjeria intimă și reflectat în cristalul mesei, peştele cu două cozi sau două capete din cercurile brodate pe perdeluțele numite de bănățeni feranguri (ferang, vine de la vorhang sau vorhängen, perdea sau ceva atârnat în față). El preferă să se adăpostească în ele; deși are pe unde evada, nu vrea s-o facă pentru că astfel de cercuri sunt alese de el ca adăpost în vastitatea necunoscutului de dincolo de orice. Preferinţa, alegerea unei poziţii, a unui loc şi a unei culori, e un semn de gândire. Ce să admir mai întâi în concertul de Dvorak pe mezzo?: patosul compozitorului, sinceritatea violoncelistei, discreţia dirijorului? Cât de sus s-a suit pentru a avea de unde coborî, acest final! După Dvorak, un bariton bronzat, hirsut, cântă cu voce puternică, în contrast cu interpreta fină, senzitivă, de la vioară. E contrapunctul perfect. Poate că în vastitatea lumii există contrapuncte pentru toate punctele, numai că se întâlnesc greu iar când se întâmplă „îşi dau cu sete lovitura de iubire” ( Poemele Pierdute); tuba accelerează ricoşeul în răsucirile ei de alamă, trombonul e un bivol înjunghiat din care ţâşnesc arteziene sanguine, harfa fuge ca sub ameninţarea cuţitului spre circumferința cea mai îndepărtată și din toate răsare fără s-l poată opri nimic, adevărul privit cu cruzime, în față - Walkiria e creaţia dumnezeiască a lui Wagner. Dumnezeu are în compozitori, fraţi mai mici, muritori cu trupul. Stau noaptea în cuhnie și scriu pentru că fumez și pot ține fereastra larg deschisă și pentru că Saschia adoarme încă de pe la nouă, cu somnifere. Ce scriu? Nu știu: niște rânduri. Nu le dau titluri, doar le numerotez: 1. Ești un prost că mă iubești./ Eu nu sunt aceea din mintea ta, / îmi spunea iubita, / dar eu nu mă puteam împiedica să  nu fiu un prost și s-o iubesc din ce în ce mai mult.  Mă vizitează astfel de amintiri inutile seara, în cuhnie, când obosit, beau și fumez și-mi fac cartofi prăjiți și cârnați iuți  de Ardeal. Mă dedublez de la o vreme: ziua om serios, noaptea pohet bahic. De fapt toți ne dedublăm, ne triplăm, ne cvadruplicăm, ne multiplicăm până pe la 50 de personalități cum scria un poet evreu român avangardist, în Franța. Nu știu de ce simt nevoia să notez ceea ce notez. Parcă aș vrea să prind clipele trecătoare care-mi par tot mai importante, mai valoroase, deși nu mă simt bolnav sau anxios. Nu merg nici pe sistemul premonițiilor deși de ale altora mi-e frică.  2. Doctorița cu păr de liane exotice, / agreează romanele mondene și Convorbirile cu Dumnezeu / (carte pe care o recomandă). / E frumoasă, are toți dinții în gură, /și o fire poetică / deși măselele stricate pe care le extarge / par să spună că nu există nimic/ în afară de microbi în lumea viului..  3. Prinși în convențiile regulilor artistice, / elevii liceului Floria Capsal / vor dansa și vor învăța să facă teatru (să mintă?) / în laboratoarele nopții. / Ei vor exersa treji, când lumea doarme ca moartă. / Somnul e tărâmul vieții de apoi / și visul ei - lumina zilei noastre. 4. Când balonul de săpun al clipei nocturne  se fisurează, / curg din el  cuvintele mute și se adună pe file, /  în hemoragii secrete. / Asta au pățit-o cei talentați, demult, când abia le dădeau tuleiele /și nu știau ce spun. / Acum ei sunt bine: morți, anonimi sau genii  / Dar mie mi-a venit rândul abia acum: / sângele meu incolor, / se strecoară noaptea târziu, din mine, / în volute superflue, / pe marginea  jocurilor jucate.. 5. Nu știm să-i prețuim pe cântăreții mari, / pe care-i ascultăm în timpul vieților noastre împreună, / până când unul dispare. / Și încă unul și încă unul și încă unul../ Nu înțelegem  de ce survin aceste dispariții. / Partea proastă a seriilor / e că  urmăm noi, / într-o lume tot mai neînțeleasă, deși tot mai iubită.  Sunet cristalin, atmosferă divină! Interpretul nu e zgomotos, pentru că știe cum să iasă din tăcere grațios, fără să o spargă. Este Menahem Presstler, într-o sonată de Schubert. Ce altceva sunt în fond evreii, decât niște arabi albi? Harapi albi? Harap Alb, arab alb sau român, e cel mai frumos erou al poveștilor noastre. Ca și Isus. Cine știe de unde vin lucrurile și numele lor și ce rost au pe lume ? 6. Mă irită trecerea timpului în gol / (deși asta e treaba lui ), / când iubirile sunt puse la încercare / de trădările trupului./ ”Nu are nici o importanță trupul, / viața și moartea lui, ci  ideea, / teoriile minunate cărora le-am fost rob din convingere” / spune bărbatul cu chelie, ceracăne grele, mustață căruntă, / în timp ce cantautoarele infantile,/ cu sâni debordanți / abia așteptă pauza de țigară / să se hlizească cu puștii pe holuri.