Turtureaua de silex (chipul din geam)

                                                            În Transilvania plouă,

pe munţi ninge, la ţară lumea taie porcul. Abia în Sâmbăta asta a ajuns şi la noi mult aşteptata vreme rea. La 7 era soare, dar a apărut un nor compact şi umed care s-a extins până ne-am scufundat total, în universul marelui gri. Nemaifiind ceaţă, griul lasă lumea de jos, a blocurilor, a crengilor, a pisicilor și a oamenilor, să se vadă reciproc. La un moment dat, pe sub plafonul de nori gri, se strecoară un soare vioi, fericit şi nepăsător la ce e deasupra. Cum e posibil să existe soare sub nori? Cum e posibilă libertatea multor lucruri şi întâmplări, deşi toate sunt strict calculate? Aici se vede ştiinţa şi arta independenței posibile. La ora 13 în Bucureşti sunt 7 grade iar la munte e lapoviţă.

-          Mâncăm criză pe pâine de dimineaţă până seara, spune Guvernatorul Băncii Naţionale.

Cerul apăsător și soarele de sub nori îmi amintesc de o săptămână ceţoasă în munții Maramureşului şi de un amurg strălucitor în deşert, când mâncam ciorbă cu linguri inox din castroane inox. Probabil că în cartierul Cumpătului din pădurea Sinayului, Elis se află în ceaţă, frig şi ninsoare dar eu o văd în geamul amintirii într-o dimineaţă ploioasă, când am coborât să duc nişte oase cățelelor alsaciene iar la întoarcere Elis stătea goală, dincolo de glasvand, ca un tablou de Modigliani. Mi-a făcut cu mâna şi a fugit lăsând uşa de la hol deschisă iar din dosul uşii de la baie mi s- adresat  râzând în hohote:

 -  Nu mă aştepta! La mine duşul durează o oră!

M-am răzbunat bându-i cafeaua și fumându-i o ţigaretă Vogue, amintindu-mi că în liceu, citind Adela lui Ibrăileanu, așteptam ca ”el” s-o atingă măcar puțin dar n-a făcut-o spre dezamăgirea mea.  Livrescul meu a fost întotdeauna mai mult decât teorie l-am trăit intens, tridimensional, senzual. Mereu mi-am spus și mereu am uitat, că ar trebui să mă apropii cu mai multă precauţie de cărţi, nu să mă expun cu inconştienţă loviturilor lor, capcanelor, care pentru mine, pot fi mortale.

   În cuhnie după o bere, cel mai bine merg nişte cartofi prăjiţi. Oare cum va fi viața mea de acum înainte? Dar nimeni nu-și cunoaște viitorul. De dimineaţă, nu ştiam dacă eram treaz sau visam limuzine de lux şi garsoniere placate cu marmură albastră.

   Îmi propusesem să nu mai fumez și să fac exerciții cu ganterele dar nu m-am putut abţine. Nu dau telefoane amicilor când mă simt singur, pentru că toți suntem la fel, avem aceleaşi probleme nerezolvate. Totuși îmi place când mă sună Di Ana  din trafic, unde îşi percepe ea mai acut singurătatea. Mă grăbesc să-i pun eu întrebarea ei stereotipă:

-          Ce faci?

-          Nu ştiu ce fac şi ce simt, nu am nici un plan. Decembrie e pentru mine cea mai grea lună din an. Luna sinucigaşilor.

-            Mă bucur că m-ai sunat.

-           Mă apucă gândurile în pauzele din trafic.

-           Pe mine seara, după ce adoarme Dana. La  ora 21 poţi să tai lemne pe ea.

-          De asta eu mă gândesc la viaţa mea ziua - seara cad anesteziată. Îţi promit să vin pe la tine când am o clipă liberă.

-          Să vorbim?

-          Să ne vedem.

 Mereu promite dar ideea că ar putea veni o satisface mai mult decât întrevederea reală. Totuși e reconfortant să ştii că are cineva nevoie de tine. Seara, atras de şuierul vântului pe muchiile de beton, ies în logia nordică, unde simt în ceafă   adierea rece şi umedă iar dincolo de legănarea vârfului arţarului înalt, pe norii vineţi, o pată de lumină se plimbă cu mişcări circulare şi în zig – zag, în jurul altei pete mai mari, nemişcate, pulsând lumină de intensităţi diferite. Mai târziu, lângă ea apare o altă pată mai mică. O fi născut? Pe geamurile lui A1 a început jocul luminilor de Crăciun: albastru de gheaţă, gălbui cu irizaţii roşii. La miezul nopții  petele de lumină se înmulţiseră şi se jucau. Nu par reflectoare militare pentru că se află nu doar sub nori ci și pe deasupra și par să treacă prin ei, în diferite unghiuri. Sunt mereu legate de nori iar vremea rea, vântoasă, pare să le dea aceeaşi stare e bine, de lipsă de plictiseală, ca şi mie şi Ariadnei.

                                     Noapte grea de vise montane

intense: se făcea că eram într-o mare expediţie entomologică în Retezat – o veche dorință, neîmplinită. Albastrul rece al zorilor de Duminică, a înghiţit norii cu entităţile lor luminoase cu tot. Frig. Vântul face dintr-o sămânță aripată un mic elicopter bezmetic şi umflă o pungă de plastic agăţată în crengi, indicând direcţia N-S. Timpul bate ca un vânt, din vise până-n amintiri şi înapoi. El naşte, ucide şi renaşte, ca pe o muzică, lucrurile şi închipuirile. În Messa dei tempori belli de Haydn, dirijată de Bernstein îmi dau seama că Leonard a pătruns pe ecranele noastre ca tânăr şturlubatic, a îmbătrânit brusc (electronic) sub ochii noştri şi a dispărut într-o simetrie muzicală, ca un corp ceresc enigmatic. Ca  şi Havel, iubitorul de poezie, de femei frumoase, de revoluţii, de democraţii, de libertăţi personale, care s-a luptat cu succes cu un cancer pulmonar şi a murit la 75 de ani dar tot mă doare dispariţia lui. Durerea ne e dată numai nouă animalelor, sau şi plantelor și mirosurilor și luminii? Goethe spunea că există suferință și dincolo de noi. Fâşia de lumină de pe latura externă a  turnului îndepărtat, necunoscut, pare ruptă, sfâşiată ca o aşchie în partea de jos şi se tot micşorează ca o viaţă care dispare singură şi anonimă. Rămân alături de acest camarad de război, până se stinge.

                                           Toată ziua de luni

am corectat jurnalul de la Sinaia, Somnul marmotelor. Seara, frigul a adus zăpadă în judeţele nordice şi a răsturnat valul de surf al burniţei peste câmpie. Copacii sclipesc până la ultima crenguţă, asfaltul sclipeşte şi el într-un univers negru, lucios. Am căutat petele de lumină din nori şi nu le-am găsit. În acest timp, doi olandezi şi-au extras chirurgical câte o bucăţică de carne, apoi au mers la restaurant, și le-au prăjit şi și- le-au mâncat.

                                     Marţi, când am plecat de acasă,

 era rece, umed, întuneric. Manechinele adăpostite după vitrinele cu beculeţe, erau înfofolite gros iar în metrou două femei povesteau cum au cumpărat rinichi, limbă şi şorici. Aud fără voie discuția între un băiat și o fată:

-          Mai dă-mi unu ( un sărut).

-          Eşti bunoaică. E ceva între noi.

-          Cât de mare?

-          Cât un şobolan

     Din multele lucruri pe care aș vrea sau ar trebui să le fac, nu sunt în stare nici măcar să mă hotărăsc să-mi iau concediu. Nu-mi place apropierea Sărbătorilor. Nu pot să mă decid să particip la expediţia de primăvară a Clubului în Africa, dar trebuie, pentru că acum se iau deciziile. Nu știu de ce mă gândesc la Vaclav Havel - mort și la Kim Jong Il - la fel, dar câtă diferenţă! Aveau fiecare câte un viciu: primul fuma iar al doilea ”agrea” coniacul. Probabil că îl agrea nasol de tot. Seara prăjesc cârnaţi picanți și fac salată de ridiche neagră ca în fiecare  decembrie. Apoi citesc din thriller ul Sacrificiul din miezul iernii: începe neaşteptat, cu versuri: ”Dragostea este imposibilă dar şi inevitabilă”. Vânez tuşe specifice ţinuturilor nordice, de genul : Cui îi poate plăcea asemenea frig? E de netrăit iarna în ţara asta!

                                       Miercuri: nin – ge, e nin –soare.

   Într-o limbă fosilă dezgropată (sau inventată?) de lingvişti autodidacți, nin ar însemna nu, ge - pământ şi soare – soare. În traducere, pământul şi soarele nu se mai văd din cauza zăpezii. Asta am explicat-o în Somnul marmotelor.

   Ieri revoluţionarii de acum două decenii au rupt cordoanele poliţiştilor din faţa muzeului,  aflat peste drum de clădirea Guvernului. Cineva a leşinat. În Parlament cineva l-a numit pe fostul preşedinte Iliescu criminal iar comuniştii lui au părăsit sala. Se petrec lucruri importante? Ce este important? Bună sau rea, până și marile obiecte cosmice au o soartă. De exemplu, două stele sau două galaxii se pot respinge şi îndepărta la infinit, sau se pot atrage până la coliziune. ”Noi” nu avem noroc: gaura neagră a Andromedei va înghiţi gaura neagră a Căii Lactee. Dar numai 10% dintre corpuri se vor distruge, restul se vor repoziţiona aproape intacte,  în noua galaxie lenticulară ce le va înlocui pe cele două spiralate. Truisme. Pentru mine e mai important că tatăl meu, la 91 de ani..aleargă. Nimic din ceea ce se petrece în lume nu contează dacă nu se reflectă în noi şi nimic din ce e în noi nu contează dacă nu comunică cu exteriorul. O carte e un obiect care nu spune nimic până în clipa în care e citită. Cel mai dificil e că atunci când vrei să stabileşti o legătură cu exteriorul te izbeşti de ninsoarea nesfârşită a altor elemente în mişcare. Nici un punct nu e singur, face parte dintr-o mulţime de puncte şi lumea se creează dintr-o perspectivă personală.

   Pe drumul spre gaura de vierme ofer cetei de câini vagabonzi pe care-i ştiu de pui, caltaboşul fad, fără suficientă ceapă. În dreptul spitalului de nebuni, băiatul care umblă desculţ toată vara, acum e în ciorapi şi e tot sănătos tun. Dacă boala e produsă de nefericire, el e sănătos – e de o fericire imperturbabilă.

   Am plecat pe lumină spre metrou iar în Piaţa Sudului pot studia peretele de beculețe care luminează feeric noaptea, ca un versant de gheaţă albastră. E acoperit de iedera unei reţele de fire duble, unele terminate cu un mugure de lumină. Simbol al misterului devoalat, acestea sunt firele legăturilor simple, ne mistice, din spatele oricărei ”minuni”. Necunoscutul, la el acasă, e banal, stupid de natural. Nu există nimic în sine dacă nu poate spune nimic decât în lectura altuia. Dacă tu nu exişti decât prin celălalt şi el la fel, cât e de lung acest drum şi unde duce? În stația de metrou, unde se difuzează muzică serafică de Crăciun, cumpăr încă o carte polițistă din seria neagră nordică, de Kjell Ola Dahl, pe dosul căreia citesc: o reţea întortocheată de istorii din care nu lipsesc furturile de obiecte de artă, şantajul, sexul fierbinte şi răsturnările de situaţii. În laborator mi se arde becul de la lampa de birou şi electricianul îmi aduce din subsol propria lui lampă.

-           Mi-ai adus iar lumină nea Vasile!  Zâmbeşte.

-          Știu că aveţi mult de lucru. Acum zâmbesc eu.

”Corindăm, corindăm, pe la uşi pe la fereşti, cu corinde româneşti! ” aud la radio, în timp ce primesc telefon de la Elis care mă anunță că rade dovleac pentru plăcintă.

  -    Se mănâncă dovleac în Ajun, ca să ai viaţă lungă şi bani.

-          Dacă e musai! Ai dovleac turcesc?

-          Nu, „plăcintari” de la Lina. Dar nu sunt porceşti.

-          Îmi amintesc cum arătai când ai venit la mine acum câţiva ani, când m-ai invitat la serbarea pomului de iarnă a Firmei. Erai blondă, cârlionțată și subţire ca o trestie. Erai toată în alb.

-          Nu ştiam ce va urma. La dovleac pun scorţişoară. E bună contra diabetului

-          Eu mănânc ridiche neagră. Drenează bila

-          Sunt buni şi napii

-          Care se dau prin gard?

-          Da. Napi-ți dau prin gard, dar repede.

-          Eşti bine dispusă. Ai dormit bine?

-          Am visat frumos

-          Fie-ţi milă şi nu-mi spune. Am imaginaţie.

-          Poetică?

- În thrillerul nordic pe care l-am cumpărat se spune că scenele fierbinţi sunt inevitabile pe frigul ăla.

-          Cărţi pentru puşti.

-          Puştii de azi știu să trăiască mai bine decât adulții. Nu se bagă la ogeac fără băutură, muzică, droguri..

-          Şi „cauciucuri”. Eu provin dintr-unul spart.

-          De Di Ana ştii ceva? că nu m-a mai sunat.

-          Face Crăciunul la Sinay şi Revelionul la Londra.

-          Ce viaţă duc unii!

-          Ce viaţă? Tot anul se agită şi nici la sfârşit nu se liniştesc.

                                  Franţa e o putere second hand,

care face eforturi disperate să se menţină pe linia de plutire germano – britanică, aud la radio. Apoi citesc gazeta culturală și fac sublinieri cu pixul cu pastă: Ce însemnă bunătatea lumii create şi a Creatorului în condiţiile unei stupefiante prezenţe a sângelui la toate nivelurile? se întreabă un domnul cel vechi, într-o dizertaţie despre tigru dar nu despre cel borgesian ci despre cel scăpat dintr-o grădină zoologică iar Paul Ricoeur afirmă că metafora exprimă un lucru ascunzându-l, libertatea omului fiind forţată să existe în faţa răului. Sfântul Vasile: răul e o ieşire din starea naturală a elementelor. Dacă împiedic tigrul să ucidă, abia atunci fac răul. Dar răul făcut de tigru? Dar răul făcut de Dumnezeu prin boală şi prin moarte, prin lăsarea în viaţă şi nepedepsirea ucigaşilor şi hoţilor care de cele mai multe ori o duc foarte bine? Religia prin vocea sfinţilor e împăciutoare. Sf. Vasile zice că răul şi suferinţa duc la îndreptare iar răul nu e pedepsit în această viaţă, ci în viaţa de apoi. Rămâne treabă de făcut şi acolo, nu se stă degeaba şi se bea ambrozie. Sf. Augustin spune că fără urâţenie nu s-ar putea vedea frumuseţea care e valorizată de urât ca lumina de umbră. Dumnezeu, spune el, e un artist atât de desăvârşit în cele mari încât e ilogic să-l consideri mic, în cele mici. Crima e totuşi în vârful mic şi rău al stiletului (nota mea). Frumuseţea firilor temporale e făcută din „trecerea” lucrurilor şi se apreciază prin moartea celor ce se nasc (Sf. Vasile). Sf. Ambrozie: autorul greşelilor şi al nenorocirilor nu trebuie căutat în afară, e înăuntru, în noi înşine. Aristotel, Toma d’ Aquino  Sf. Augustin, Norman Geisler: libertatea și binele produc răul prin alterarea binelui. Dumnezeu nu distruge răul (deşi ar putea), din autorespect: nu vrea să distrugă o parte din ceva creat tot de El. Și eu cred că doi e inferior lui unu, dar atunci nu tot primul e vinovat de tot? De ce nu a rămas aşa cum era? Se plictisea? Răul e necesar ca să ai de unde alege, să poți căpăta astfel senzația de libertate. Un bun om de ştiinţă e considerat acela care a făcut toate greşelile posibile, înainte de ajunge la adevăr. Dacă religia consideră răul ca o ruptură, o alterare trecătoare a binelui, fizicienii au descoperit că Universul suferă rupturi nepercepute, nedureroase, necatastrofale, care „se cos” singure. Aşa cum face prietenia şi iubirea prin bunătate şi dăruire?

   

-          Ştii că i-am cerut Danei Lalelele înlăcrimate, tablou care mă obsedează de când l-am văzut? I-am spus că i-l plătesc, îmi spune la telefon Cătălin, fost elev al Danei

-          Şi ea ce-a zis?

-          ”Hai sictir! Ţi-l dăruiesc. Cu plăcere”.

-           Şi noi am ţinut pe hol un tablou de-al tău. L-a furat cineva

-          Vă fac altul. Înseamnă că o lucrare de-a mea e privită cu plăcere undeva, în casa cuiva.

-          Firul de cenuşă al lui Dorel Zaica l-am ţinut pe gang mulţi ani dar era prea mare, nu avea loc decât vizavi de ușa cuhniei şi începuse să se scorojească. L-am dăruit.

-          Îl ştiu: un 8 vertical, cenuşiu pe un fond verde, tenebros.

-           Era cam morbid dar şi eu eram aşa atunci.

-          Cam morbid? Era de crematoriu! Dar asta îţi dădea fiori. E straniu că erai morbid tu,  un angelic.

-          Îngerii sunt  aproape de viață și de moarte.

 Librăria „Papirus” de lângă Piața Romană e modestă, pentru că e pe jumătate papetărie, dar e totuși diversă. Cumpă Masa pisicii  şi Universul holografic.  În capătul sudic al găurii de vierme, la ”iurtă”, femeia cu glugă mai are trei degete de ţuică în sticlă atunci cân spune cuiva aflat dincolo de faldurile de plastic:

-          Dacă-mi răscumpăr casa, pentru care am muncit o viaţă, o vând şi vin aici s-o beau cu voi..

   Neputinţa mea de a mă crampona de realitate e atât de asemănătoare cu a acestei femei! Deși eu nu am ce vinde nici măcar cât are ea. Nu m-a interesat să-mi fac o casă, nici să acaparez vreuna  din centru, ale fraților tatălui meu, deși au trăit singuri, fără moștenitori și puteam să lă obțin chiar pe toate, în schimbul îngrijirii lor, nici hectarele moștenite de la părinți în câmpie sau la munte, pe care le-am donat verilor. Oricum, la momentul respectiv pământul nu valora mai nimic. Totuşi, ce ruptură trebuie să fi fost în viaţa femeii cu glugă, când a rămas pe drumuri! Și în a Elisei, care a făcut afaceri de milioane de euro din nimic, în câţiva ani şi apoi a pierdut (cel puţin temporar) totul în câteva luni! În viața mea ce ruptură a fost?  ”Știu, niciodată nu va reveni // trista amiază luminoasă // când un tren mă-ndepărta de inima mea. // Nu cânta nimeni, nimeni nu plângea, // eu cel adevărat, eram decapitat. // Martorul acelei execuții rătăcește de atunci prin lume // și-mi poartă numele” (Poemele Pierdute). E preferabilă  iubirea care moare (repede) în împlinire, odată cu primul strop de sudoare căzut în ciorbă de pe fruntea iubitei sau e mai bun vaccinul neîmplinirii care duce la o fericire secundă, cum crede și Thomas Mann? E ciudată această mutație sentimentală  generalizată, acest ” pustiitor război, prin care trecem fiecare”, cum mă miram demult, în Caietul Gri.

   Seara, în logia nordică, fulgi rari, rătăciţi, vagabondează prin lumina de un gri cameleonic: bleu verzui, apoi mohorâtă până la negru. Metafora rupturii universului impregnează și relaţiile umane. De ce m-a încălzit acum, de sărbători, reluarea legăturii cu pictorul Cătălin ? Ne-am înstrăinat o vreme, după prima lui expoziţie pe care și Dana și eu o consideram pornografică, poate dintr-o concepție învechită. Acum cred că simte şi el din plin, înstrăinarea marelui oraş şi valoarea prietenilor. E o ruptură, o bortă care poate fi cârpită de prietenie. Lipsa prietenilor e semn sigur de alienare. Nimic nu poate exista dacă nu se delimitează dar nimeni nu înseamnă nimic singur, fără comunicare cu întregul din care s-a separat. Poate de aceea există mulţime, nevoia absurdă, infinită, a existenţei mulţimii. Cum sunt fulgii ninsorii de afară. Mulţimea provenind din mărunţirea celui mare și unic, e o prietenie inventată, între mai multe puncte interne, sporind  iubirea de sine a Marelui.

   Concert de seară: nici o fugă nu e mai sprinţară decât cea pe care o calcă moartea pe călcâie.

                               Ascult melodii de Crăciun în cuhnie,

 pentru că e Sâmbătă, 24 decembrie și prăjesc cârnaţi picanți, fac sarmale inegale şi diforme ca nişte dirijabile și pun în cuptor un pui la tavă. În logia sudică e frig. Pe trei geamuri ale lui B2, au apărut desene cu vopsea albă: pe cel din mijloc e stilizat un om de zăpadă din trei cercuri, pe cel din dreapta scrie La mulţi ani , pe cel din stânga se află crochiul unui brad înconjurat de 8 mari fulgi de zăpadă. Mi se pare că mă strigă Dana şi o întreb strigând şi eu ca să audă prin uşă, dacă are nevoie de ceva.

-          Vorbeam la telefon! Nu ridica tonul c-o sperii pe Fatam!

-          Scuze!

Pentru Fatam vocile sunt o muzică în care, dacă armonia dispare, vine şi se aşează între noi cu coada zburlită. Pisicile se stresează uşor. Motanii „stropesc” peste tot dacă le aduci în casă o pisică străină. Când li s-administrat Prozak (anxiolitic uman), intensitatea stropirilor s-a redus cu 80%. Dintr-o emisiune despre pisici aflu că există în lume o Mecca a Pisicilor, în Florida, în portul Key West, unde e mult peşte şi sunt oameni care cheltuiesc 30 de dolari pe lună ca în fiecare curte să existe castroane cu mâncare pentru pisici. Tot acolo e şi Casa lui Hemingway, care avea 50 de pisici cu cîte 6 degete la fiecare lăbuţă – fenomen numit polidactilie.

  Azi nu m-am bărbierit şi mă mănâncă faţa. Mă simt ca un cimpanzeu. Seara citesc din Universul Holografic de Michael Talbot că totul e împreună simultan: când ne vedem mâna, animalul de companie şi lumina veiozei ne zărim o mică parte din noi – marele Unu.

                         25. dec. Duminică

  Citesc despre mărimea înspăimântătoare a Cosmosului și am 4 vizite în peisajul logiei nordice: soarele, o ciocănitoare cu cap roşu, o coţofană cu pene albastre şi o cioară grivă cu tonuri de negru – gri. Ceasul de mână rotund de pe cristalul mesei își continuă prostul obicei de a produce timp! Totul  fiind subiectiv, constă în producerea şi menţinerea iluziei dar slavă domnului, mirosul cârnaţilor la care tot prăjesc de ieri, e concret şi ademenitor. Merită să-mi fac probleme pentru că papagalii Kakadu sunt dificili, pentru că, nebăgaţi în seamă clachează psihic, îşi smulg penele şi chiar se mutilează? De la sarmale vine un miros sănătos, încurajator, pentru că sarmaua era hrana de campanie a armatei romane care şi-a însuşit-o de la turci prin Bizanţul roman. De la cine a ajuns ea în Bizanț? Nu de la daci? Pe acelaşi drum poţi să mergi într-un sens sau în cel opus.

   Prin fereastra cuhniei, printre crengile cenuşii albăstrui ale arţarilor, se vede un bloc de un cenuşiu albăstrui şi dincolo de el, caleidoscopull celorlalte blocuri, peste care adie vântul însorit. Gestul de a privi prin fereastră îmi amintește de o relatarea a lui Jung: a întrebat într-o zi un tânăr schizofrenic care stătea la fereastră şi privea soarele mişcându-şi însă capul în mod ciudat, dintr-o parte în alta, de ce face asta.

-          Privesc cum se mişcă penisul soarelui dintr-o parte în alta. O  replică a unui biet nebun complet, şi-a zis Jung.

Dar nu mică i-a fost mirarea când a întâlnit o relatare aproape identică într-o scriere persană veche de 2000 de ani. Şi atunci s-a gândit că trebuie să existe ceva vechi, mare, universal, un arhetip comun fiecărei fiinţe iar cele două surse atât de diferite nu au făcut decât să scaneze din acelaşi unghi, aceeaşi hologramă: soarele cu apendice era o jerbă a coroanei sale care induce perturbaţii meteo şi pe Terra.

                              Nu mă pot desprinde de Universul holografic  

 până după miezul nopţii, când ies cu Fatam în logia nordică. Pe norii joşi şi umezi o mare pată de lumină a născut una mai mică; parcă i-am zărit cordonul ombilical. Oare astfel de lucruri le văd numai eu? Iar dacă nu, vedem toți aceleaşi imagini? Mi-ar fi plăcut să am un martor. E umed şi azi. Pe lumină, cerul pare o cârpă udă, becurile colorate sunt obosite, ca stinse. Talbot scrie că fiecare centimetru cub de spaţiu gol conţine mai multă energie decât toată materia din universul cunoscut, că universul nu este separat de această mare de energie cosmică, el însuşi nefiind decât o încreţitură pe suprafaţa ei, un „model de excitaţie” comparativ mic, în mijlocul unui ocean inimaginabil de vast. ”Oceanul” prilejuieşte în mod autonom, apariţia unor proiecţii periodice stabile şi separabile într-o ordine tridimensională explicită. Universul, în ciuda materialităţii lui aparente şi a dimensiunilor enorme, nu există în sine şi pentru sine ci este copilul vitreg al unui lucru mult mai vast, inefabil.. este o umbră trecătoare, într-un plan măreţ al lucrurilor. Intervine psihologia: din vastul ocean de unde şi frecvenţe, creierele noastre iau şi transformă o nesemnificativă pată holografică, în lemn, piatră şi alte obiecte familiare din care este alcătuită lumea noastră: câine, floare, miros, tu, eu, iubire, ură, planete, continente, evoluţii vegetale şi animale, cultură, literatură, artă, poezie, fericire, nebunie, frică, ţări, limbi, obiceiuri, crăciunuri ca acesta. Netezimea ceştii de porţelan din care-mi beau cafeaua, senzaţia nisipului de pe plajă de sub talpa piciorului, nu sunt decât iluzii, ca durerile şi furnicăturile din pielea piciorului amputat. Dacă am putea scăpa din prizonieratul iluziei noastre şi am vedea doar ceea ce este – un model de iunterferenţe, ar fi bine? Ne-am vedea brusc în situaţia de a ne întreba şi a alege: care e realul şi care iluzia? N-am scris chiar eu, în acest text, despre vârtejurile de pe suprafaţa  râurilor lente, meandrate, mâloase? Şi iată ce găsesc la pagina 69: „aceste gânduri şi idei nu sunt diferite de vălurelele, vârtejurile şi bulboanele care se formează într-un şuvoi care curge – unele pot persista, altele dispar la fel de repede cum apar”. Mai par atunci  absurdităţi inventate şi exagerate, interpretările lui Stanislav Grof despre amintirile unor pacienți privind bătăile inimii mamei lor, sunetele din cavitatea peritoneală, detaliile despre circulaţia sângelui în placentă, când toate par să se explice prin existenţa unui univers holografic ce impregnează orice fragment al existenţei materiale, ce poate fi pus brusc şi complet în lumină de un clic unghiular care scoate totul pe acelaşi tapet?: toţi, toate, suntem unul şi acelaşi mare şi unic corp, cu membrele, chipul trupul şi mintea lui, care prin noi se vede pe sine şi se miră. Nu mai pare miraculos sau patologic că o femeie care se credea femelă de reptilă preistorică ştia că pata de solzi coloraţi de pe latura capului masculului de reptilă din specia ei, are valoare de atractant sexual, fapt cunoscut herpetologilor, deşi femeia nu avea deloc, cunoştinţe de zoologie. Faptul că unii subiecţi puteau da detalii despre tehnica de îmbălsămare a mumiilor egipte, despre psihicul unui japonez, chinez, tibetan, budist, pare să arate că există domenii în care pot pătrunde cei aflaţi sub influenţa LSD. Ca naturalist e uimitor să afli că subiecţii din experienţe păreau să ştie cum e să fii orice animal sau plantă, cum e să fii o celulă din sânge, un atom, un proces termonuclear din soare, o conştiinţă planetară sau cosmică. Se poate mai mult de atât? Da! Se poate anticipa cum e să treci prin orice spaţiu, oricât de vast, să întâlneşti inteligenţe non umane, fără trup, ghizi spirituali din planurile înalte ale conştiinţei. Ce să însemne toate acestea? Că putem avea acces la un fel de sistem subteran infinit, un labirint de  tuneluri şi drumuri secundare ale inconştientului care pot conecta orice lucru din univers cu orice altceva. Grof a ajuns la concluzia, după peste 3000 de sesiuni de studiu psihanalitic de câte 5 ore fiecare, că se petrece ceva extraordinar, care cere o revizie drastică şi urgentă a paradigmelor existente, în psihologie, medicină şi ştiinţă în general.

                             

TURTUREAUA (Chipul din geam)

                                                Ud, ud. Bălţi pe drum. 

   Un ocean de aer cu burniţă fină, plăcut de tras în piept ca balsam pentru bronhii.  Înainte de a deschide ochii am scris două poeme în gând dar le-am uitat. Lumea de dinainte de a te trezi e chiar mai pieritoare decât un vis pe care-l ţii minte. Înainte de a se lumina am admirat acelaşi peisaj de cofetărie: lumini portocalii, roşii, verzi, chiar şi mov, fixate în jeleuri irizate, schimbarea cinematografică fiind datorată ploii care scoate reflexe din asfaltul ud. Pe drum mai mult am dormit decât am mers, pentru că m-am culcat la ora unu; manechinele celui de-al doilea magazin de confecţii sunt mai mici şi aşezate mai sus, spre tavan, parcă plutesc. În gaura de vierme unde mă afund cu plăcere, îmi cad ochii pe două fete cu piele fină, dintre care n-aş fi putut alege una dacă aş fi fost pus în această situaţie  (n-am fost), ci pe amândouă. Piaţa Gloriei e o radă de vapoare în ceaţă. Ar trebui s-o sun pe Ariadna s-o întreb cum îi place schimbarea meteo. Nu ştiu dacă Amoc va veni azi să mai lucrăm ceva la teza lui; n-am văzut om care să tragă mai mult de timp ca el, în dauna propriului interes. Cunctatorii din neamul lui Fabius Maximus Cunctator, care trag de timp pentru închegarea unei imagini mai corecte a problemei, au avantajul acumulării clarificatoare dar de la un punct încolo te îndepărtezi prea mult, te răceşti faţă de ce trebuie încheiat într-o anumită atmosferă subiectivă şi nu în una ulterioară, artificială. Se pare că sunt optimist, după cheful de a cumpăra cărţi poliţiste, de a scrie poeme şi de a scormoni după termeni în dicționare, ca după napi: apoptoză, în greacă înseamnă căderea frunzelor. „Apo” înseamnă departe iar „ptosis”, căderea frunzelor. Apoptoza e moartea autoprogramată celulelor. O celulă are o nevoie permanentă să i se confirme utilitatea ei; dacă nu i se confirmă, celula emite semnale sinucigaşe de pe cromozomul nr. 17, prin gena p53 care provoacă fagocitarea ei de către globulele albe. La om, asta stă la baza pierderii imunităţii HIV şi în alergii.  Apocopa marchează dispariţia unui sunet: de exemplu, din latinescul ad foras provine afară și cred eu, și făraş. Metaplasma  reduce sau adaugă un sunet: neaţa în loc de dimineaţa sau copchil în loc de copil. Asta e partea proastă cu noi: suntem şi nu ştim ce suntem, vorbim dar nu ştim de unde şi cum am ajuns să vorbim așa și nu altfel.

                                       Joi. Ucenic al lui Creția,

 nu pot neglija norii roz din zorii roz, de deasupra catargelor blocurilor înalte. Se spune că omul – produs al pădurilor calde - a avut drept strămoşi îndepărtaţi nişte mici mamifere nocturne şi de aceea a rămas până azi, cu  inabilităţi optice. Faţă de păsări de exemplu, care au o acuitate vizuală epatantă pe lângă noi. Noi ne-am cucerit dreptul la lumină, nu am avut acces liber la ea de la început.

   Trei ore de şedinţă mi-au stricat dimineaţa. Un vânt rece, rău, ca o zburlire de blană de lup se plimbă nevăzut printre frunzele brune agăţate pe ici pe acolo pe crengile pomilor Sălii de Consiliu. Umplu o nouă filă de agendă cu desene în pix – figuri geometrice pe care dacă aş încerca să le transpun în cuvinte ar arăta aşa: spirale cu 7 ture de spiră, pene de dinozauri, un şir de feţe de ciclopi cu fesuri semilunare, copaci cu câte un singur fruct punctiform în vârful fiecărei crengi, alt şir de sfere cu tot conţinutul tras în jos într-o deformare conică, un şir de unghiuri ascuţite ce nu închid nici o formă, valuri marine peste dealuri submerse, arcade, spirale răsucite invers decât cele din primul şir, calupuri de gheaţă paralelipipedice.

   Uneori, elemente minuscule din exteriorul tău, cum ar fi cuvintele scrise pe o hârtie, priviri, gesturi sau intonaţii efemere, te pot transporta pe neobservate într-o stare pozitivă sau negativă. Deşi am avut o zi enervant de infructuoasă, cu şedinţă şi vizite prieteneşti dar neanunţate şi cronofage, mă reabilitez pe drumul de întoarcere acasă, privind frunzele uscate din Patio ul unei minuscule grădini de vară închise. M-au atras întotdeauna incintele solitare tapisate cu frunze de toamnă. În Parcul Naţional Retezat aveam un loc secret, o covată de granit, unde litiera nu dispărea niciodată: îi ziceam Grădina cu Pitici pe lângă care, de câte ori treceam, nu puteam să mă împiedic să-mi imaginez că acolo dormeau noaptea sau dansau gnomi nordici relicţi de pe vremea glaciaţiunilor. Având de luat ceva de la o farmacie, cotesc pe o stradă pe care trec rar şi care are o cârciumioară cu terasă închisă într-o folie de plastic gros - imitaţie de geam. Ca de fiecare dată, spionez curios, ce se mai întâmplă în ea: în vestibul nu e nimeni, doar scaunele puse peste mesele rotunde de metal dar în incinta caldă sunt câţiva pehlivani fericiţi. Aici e barul unde se face cafea caldă şi imediat în spate e grătarul unde se frig mititei, rinichi sau fudulii pentru clienţii fideli şi intimi. Poate nu sunt aceeaşi de acum şapte ani când eram unul dintre ei, poate unii au renunţat la iluziile bahico poetice, poate alţii au murit de niscaiva ciroze previzibile dar pe cei prezenţi îi invidiez, îi iubesc şi le mulţumesc pentru contribuţia la reîncarnarea unor lumi pierdute, anonime, dar fericite. Altfel ar fi greu pe pământ.

   În colţul din dreapta sus al blocului meu, pluteşte o lună ciudată, picturală, înconjurată de un halou de ceaţă gri iar dincolo de ea văd parcă pentru prima dată blocul geamă. „Looking for the Summer”, cântă de unul singur tranzistorul argintiu în cuhnie în timp ce Dana şi Fatam dorm deja, una bolborosind cuvinte neînţelese iar alta mârâind fioros la un alt animal din vis – duşman sau pradă. Mă răzbună jocul perfecţiunii nesprijinite pe nimic al lui Joachino Rodrigo.

                                         În întunericul matinal  

din Piaţa Gloriei, lumea semnelor luminoase anunţă începutul sărbătorilor de iarnă deși nu e decât 9 decembrie. E criză economică și Piaţa nu e ornamentată ca în alţi ani: un brad cu ghirlande străvezii în faţa Propileelor şi nişte linii fluorescente intermitente, pe muchiile clădirilor. Asta permite evidenţierea în toată vastitatea ei a marii suprafeţe vitroase verticale a faţadei Băncii Comerciale care captează vaga şi îndepărtata lumină a zorilor. Remarcile veninoase ale DJ ului D. Dinculescu, vecin de cartier, îmi pică bine în încercarea mea de a mă trezi. Scot din geantă cele trei cărţi pe care le port cu mine de la muzeu acasă şi invers: Provocările ştiinţei, Timpul şi Cartea Infinitului. Solomon, în paragraful „Liniar şi circular” spune: prin ştiinţă pierzi realul de la care ai plecat, el devine cu totul altceva: relaţie, formulă, simbol iar acest altceva se va desfăşura pentru sine, uitând de om …arta, la fel, îşi pierde şi ea sensibilul care a generat-o, desfăşurându-se de acum înainte în altă lume..numai filosofia e singura care te întoarce în aici”. Pentru Noica, drumul științei nu e circular, ci se pierde în infinit, observă S.

   Mult mai spectaculoasă apare în oglinda matematicianului poet, relaţia dintre timp şi sănătate: dacă percepi timpul liniar, unidirecţional, ireversibil, îţi dai seama că viaţa ta e o linie care nu poate continua la infinit, te îngrijorezi, te stresezi, te îmbolnăveşti de frica morţii. Cauza bolilor poate nu se află atât în lumea biologiei moleculare cât în căderea noastră în capcana timpului, numită Ceas - instrument care creează timpul sub ochii noştri, deși el nici nu există dacă nu-l bagi în seamă, dacă nu-ţi pasă de el. Nu e bine deloc când toate par să strige:

-          Timpul nu stă în loc! Îţi trece viaţa! Grăbeşte-te!

„Boala grabei” crește tensiunea, scade imunitatea şi iată-te ajuns din sănătos - bolnav. Există oare vreo cale de scăpare din  „capcana ceasului” pe care ne-am construit-o singuri ? se întreabă Solomon. Uneori, un sistem supus unei perturbaţii mari şi insistente, poate trece printr-o bruscă reorganizare. Încercând să se menţină, sistemul devene mai complex. Procesele creatoare au nevoie de haos pentru a ajunge la o formă nouă. Omul se căleşte prin suferinţă iar unele societăţi ies întărite în urma unei sciziuni. Ilya Prigogine - „poetul termodinamicii”, a unificat umanul cu non umanul, viul cu ne viul, nu a văzut omul şi natura ca pe ceva intern şi extern, ci ca pe elemente ale aceluiaşi proces integrator în constituirea lumii. Circularitatea nu este o şansă sau o alegere, ci un destin. Dacă citim doar uşor altfel, afirmaţia lui Solomon  că ”lucrurile care ne stau tot timpul la îndemână riscă să rămână neobservate şi că obiectul preexistă celui care-l cercetează”, putem identifica in extremis obiectul cu Dumnezeu şi pe Solomon  cu un dreptcredincios.

                                      Sunetul fierăstrăului electric  

circular al vecinului, mi-a tăiat nemilos, în două, ca un os la ortopedie, visul. Nu ştiu unde e plasat acest vecin, sus, jos, la dreapta sau la stânga, pentru că blocul e de fapt un cofrag de beton şi reverberează ciudat. Pe la miezul nopţii m-a trezit un coşmar intens şi incredibil în care Dana era accidentată şi tăiată în bucăţi din cauza mea. M-am convins foarte greu că era doar un vis, atingând-o pe Dana pe mână. Am adormit dar coşmarul a străbătut jumătatea somnului. Coşmarurile sunt oribile dar nici să fii obligat să te trezeşti dint-un vis frumos nu e mai plăcut. După cum neplăcut, umilitor e să fii obligat să adormi în fiecare noapte după ce seara abia reuşiseşi să potoleşti în geometrii calme, esoterice, ostilităţile care sfâșie puritatea zilelor ce-ți sunt date.

   E o dimineaţă urâtă, mohorâtă, rece, umedă, fără strălucire. O cioară trage o diagonală neagră peste peisajul ferestrei cuhniei în timp ce italianul orb bocește și pocește orice geometrie, în disimetrii sonore patetice. La parterul blocului se află capacul unui coşciug înconjurat de jerbe dar preşedintele blocului, vesel, deşi neras, îşi plimbă cel de-al şaptelea pisoi, pe Norocel, prin grădină. Am fost în piaţă să cumpăr cafea columbiană înainte de a începe şmotrul în cuhnie: curăţenie şi un pilaf călugăresc cu mult morcov. Pentru o viaţă monahală sănătoasă ai nevoie doar de orez - legumele le iei din grădină, mai prinzi un peşte în iaz, mai primeşti un vinişor de la enoriaşi..Nu-i cunosc pe călugări pentru că nu am făcut religie în şcoală iar acum, ce ajunge la noi, prin mass-media sunt numai scandalurile homosexuale. Beau un Tuborg în cuhnie. Acum câţiva ani frecventam o braserie din piaţă dar mai bine că s-a desfiinţat pentru că prea întâlneam în ea mereu doar un ţigan cu o burtă uriaşă care mânca trei porţii şi un instalator tânăr şi frumos care s-a degradat sub ochii mei. Mortul e dl Niculescu pe care nu am apucat să-l cunosc, fiind mutat de curând şi mereu la pat. Pe doamna o cunosc - hrăneşte pisicile din grădină. Urâtă, foarte urâtă, ternă, gri, fără nici o formă e căscătura norului rece care înghite un biet bloc îndepărtat. Cine-i înţelege pe poeţi îi înţelege şi pe beţivi, pe drogaţi, pe aventurieri, pe nebuni şi pe matematicieni. O viaţă ţine (durează), cât timp durează senzația că trăieşi, că eşti viu iar pentru această impresie merită să te îndrăgosteşti, să te îmbeţi, să te droghezi. Ziua carte a început prost, cu indecisă şi vagă lumină se întunecă, devine tot mai umedă, în timp ce pun piper şi dafin la pilaf: condimente exotice. Exo e ceva din afară, de foarte departe, unde răul nu mai ajunge. Huxley a scris despre exotism, parcă am conspectat ceva pe undeva.

                                   Pe sub un anumit tip de nori

– şi asta localizat – aseară, se plimbau nişte pete luminoase –  OZN uri în care mulţi nu cred şi nici eu, uneori; de dimineaţă, o pată rotundă de lumină singuratică se lăţea şi se micşora ca o frumoasă petrecăreaţă rătăcită între noapte și zi. Azi e Duminică și lumina care pătrunde prin fereastra cuhniei e ciudat de binevoitoare deși după meteorologi trebuie să ne aşteptăm la ceaţă, frig şi vânt. Îmi amintesc că aseară, am vrut să-mi fac cartofi prăjiţi şi nemaiavând ulei m-am dus în piaţă uitând că voi trece iar pe lângă coşciugul cu coroane de flori de plastic, ca să ţină mai mult..timp. Furios pe timpul care ne batjocoreşte, m-am răzbunat în cumpărături excesive: brânzoaice, carne de gulaş pentru Fatam, vin dulce şi o floare în glastră pentru Dana. La întoarcere, pe hol nu mai era nimic în afară de un miros de tămâie şi nişte lumânări circulare, într-o cratiţă cu nisip. M-am simţit uşurat deși e o nedreptate, o asimetrie, o necinste şi o imperfecţiune a geometriei binelui. Dar ce mai contează micile imperfecţiuni în curgerea perfectă a aparenței?

   Acum, lângă bătrânul aragaz aprins şi cu geamul cuhniei larg deschis, îmi amintesc de clipele frumoase de la Sinay, când am scris fără plan, aproape fără să vreau, un fel de jurnal. Am şi acum remuşcări că am fost fericit în perioada care are în centru moartea mamei. Poate a fost o formă de autoapărare inconștientă. Nesimţirea (spun medicii) e o nestemată în coroana supravieţuirii. Am cunoscut doi oameni foarte nepăsători care au murit de curând şi nu la vârste înaintate: la origine unul era grec şi unul turc. Primul avea un stil bărbătesc, voluntar, optimist, celălalt nu se enerva niciodată, ambii fiind exemple de existenţă imperturbabilă, mereu invidiată de mine.

   De la vecinii de jos care şi-au făcut o omletă cu slănină vine un miros apetisant care mă determină să prăjesc și eu doi cârnaţi ardeleneşti care-i vor înnebuni pe vecinii de deasupra. Cea mai mare ciudăţenie a unui sistem ierarhic e că ceea ce se petrece mai jos se apreciază mai sus. Simt asta ca pe o mare nedreptate: de ce pare a se afla mereu beneficiul în alt cerc decât în cel în care plătit prețul? Oare în afară de seve nu ar trebui să mai existe o comnicare democratică, un feedback direct, sublimat, între parfumul florii şi umezeala rece, neagră, în care trăiește rădăcina așa cum în religie, suferințele vieții terestre sunt răscumpărate de viața veșnică. Se spune că  memoria e păstrată integral în orice fărâmă de creier, în orice organ, ţesut şi celulă, iar fizicienii cred că asta e valabil pentru tot universul de unde teoria universului holografic. Mă sună Elis de la Sinay:

-          Ce face domnu scriitor, și-a scris pagina?

-          Da. Regina Condimentelor mai face trasee?

-          Da, dar nu pe cel circular, care acum e Drumul Urşilor. Mi-e frică fără tine. Alerg pe stradă.

-          Poți merge pe traseul prin pădure cu condiţia să ţipi din când în când.

-          Ţip, cânt, urlu!

-          Altceva ce mai faci?

-          Nu e destul?

  La miezul nopţii un foşnet lung trece prin crengile goale ale plopilor canadieni. Mai au frunze uscate nevăzute? Ceva se aude, se mişcă, este.

                                  Mă simt blocat în dimineaţa asta

  din 12. 12 a, ternă, gri, de toamnă târzie şi iarnă timpurie. Abia m-am îndurat să adorm azinoapte, citind despre ruperea texturii spaţiului: o poveste romantică a unor bărbaţi liberi care-şi imaginează tot felul de întâmplări pe care le poate suferi cosmosul. Brian Green, autorul cărţii Universul elegant, împreună cu câţiva fizicieni încearcă să confirme ideea năstruşnică a unor chinezi, Yau şi Tian, că unele forme ale spaţiului ar putea fi transformate în altele prin străpungerea suprafeţei şi coaserea (de la sine) a rupturii după un model matematic . Sfâşierea se face pe dedesubt, sub pânza ocrotitoare creată de o coardă care vibrează pe deasupra. Astfel de mari rupturi se pot petrece chiar în clipa de faţă, lin, inaparent, fără salturi catastrofale sesizabile (decât către poeţi). Ideea spaţiilor încolăcite în sine e profund poetică, deși metaforele sunt infantile: corzi care cu care se joacă copii, găuri de vierme într-un măr, praştii, mingii de volei, spumă de bere sau de detergent. Dacă banale obiecte neanimate din prejmă sunt valabile ca metafore pentru întâmplările fundamentale ale universului, oare câte am putea afla din ceea ce ştiu animalele, inconştientul nostru? Se pare că că totul e înregistrat undeva, ascuns într-un cod nedescifrat. Şi totul se petrece natural, simplu, pas cu pas, ca o sculptură în interiorul unui ou de fildeş, încât ajungi să nu te mai miri de nimic cu cât totul devine mai complicat și mai greu de crezut.  E perfect posibil ca o femeie bătrână să moară de foame într-un sat din România, în acelaşi timp în care motanul Tommasso din Roma moşteneşte 10 milioane de dolari de la stăpâna lui iar câinele Günther al IV lea moşteneşte chiar mai mult: 372 milioane de dolari de la tatăl său, Günther al III lea, în acelaș timp în care DJ ii noştri vorbesc în extaz despre milionari şi fiţele lor şi apoi mănâncă salam cu ceapă lângă tastatură. Pentru ei ăsta nu e un moft, ca pentru milionarul Umbrărescu sau pentru mine, anonimul, care mâncăm fasole cu mămăligă din plăcere. E întunecat, umed, iar eu mă delectez cu simetria dualului: acelaşi lucru se poate afla în două stări - gheaţa care se topeşte ziua în deşert și devine iar gheaţă noaptea, e tot apă. Ca și aceste faze ale apei, astfel de faze ar avea şi Universul care poate deveni cu totul altceva, rămânând acelaș.

   Seara în cuhnie, realizez că sunt obsedat de timp, de cărţi şi de tablouri, că sunt un mecanism care funcţionează prin motoare obsesive. Obsesia fiind o circularitate perfectă, fără sfârșit, nu știu dacă voi reuși să rezum povestea Ştiinţei Ceasurilor aşa cum o spune Solomon dar încerc: un economist grec din Montreal, Kimon de Valaskakis a scris un studiu în 1982, intitulat  ”Cronosophy. Preface to a science of time” în care spune că această ştiinţă ar avea la bază patru propoziţii. Prima propoziție: timpul e ceea ce ceasurile măsoară; dacă timpul e ceva autonom, e greu de separat ce este, de ce se percepe. Dacă a fi înseamnă a fi perceput ( esse est percipi), la faimoasa întrebare a lui Berkley - „un arbore care cade în jungla Amazonului departe de orice vietate produce oare un zgomot?”- nu se poate răspunde decât că nu produce nici un zgomot. Propoziţia a doua: ceasurile pot fi ceasuri de mână, planete, oameni, instituţii sau orice altceva: soarele, luna, ziua (rotaţia Terrei), omul (copil, tânăr, bătrân, mort), ceasurile de nisip, ceasul de mână, ceasul psihologic (percepţia mentală a duratelor). Propoziţia a treia: ceasurile se pot afla în conflict; fusele orare, decalajul dintre o agricultură înapoiată şi o industrie dezvoltată. Lui Solomon i se pare interesant conflictul dintre timpul de fierbere a unei cantităţi de orez ( în cultura indiană) şi timpul atomic.  Valaskakis propune reintroducerea conceptului de timp absolut: un ceas care are prioritate faţă de toate celelalte ceasuri. A patra propoziţie: cronospaţiu înseamnă alegerea unui interval sau a unei serii de intervale (ore, zile, ani, ani fiscali), cu un scop determinat. Concluzia lui Solomon: Cronosophia mută atenţia de la timp la ceas care, ca instrument, îşi produce propriul cronospaţiu şi e normal ca aceste timpuri să intre în conflict. De aici fricţiunile şi alienarea. Concluzia mea: dacă vrei să scapi de stres  arunci ceasul şi trăiești la cort.

    Celibidache îşi şterge cu o batistă albă ca zăpada fruntea de sub coama lui de leu alb, cu un zâmbet atotştiutor despre jocul vibraţiilor și propune reînceperea lumii cu o clipire complice, insesizabilă, a pleoapei. E un leu ideatic care dirijează un timp din alt univers în care noi suntem o reverberaţie, un ecou multiplicat printre alte ecouri sau poate doar o oglindire a lor. Dumnezeu ar putea fi o entitate melancolică: cel ce ştie şi vede cursul jocului mereu reluat nu se mai poate distra ca la început. Dar ce facem dacă nu există nici un început?

                                Dimineaţă ceţoasă ca universul

 înainte de transparentizare; atunci fotonii, care interacţionează numai cu obiecte încărcate electric, nu puteau traversa nici cea mai mică distanţă fără a se ciocni sau a fi absorbiţi, deci universul era umplut de o plasmă densă de particule şi era tulbure ca o dimineaţă ceţoasă. Însă când în jurul nucleelor pozitive electronii s-au aranjat circular, creând atomi, fotonii au putut circula nestingheriţi şi întreaga întindere a universului a devenit vizibilă pentru că ceaţa s-a risipit.

  Recitesc cărţile lui Solomon ca pe niște romane polițiste cu cheie. Dacă totul e relativ, dacă foarte micul e foarte mare în adâncurile lui, însemnă că s-ar putea ca în  marmura arcadelor din stația de metrou, în carnea lor de piatră să existe entităţi gânditoare ca într-o lume numai și numai din piatră ca în serialul cu Fred și Barney, iar dincolo de galaxiile văzute prin telescoape, poate că acum, un tip  ca mine, se gândeşte la mine cum mă gândesc eu la el. În acest context colosal și absurd care e de fapt realitatea, faptul că eşti anonim nu mai are nici o importanţă: când îți va veni sorocul, vei muri fără să se menţioneze asta în vreun ziar, cum s-a menţionat moartea poetesei Leonida Lari şi a cântăreţelor Mădălina Manole și Mălina Olinescu - femei frumoase, cu nume muzicale, ultimele moarte pentru că nu mai erau băgată în seamă. Cum pot înţelege altfel sinuciderile recente, sinuciderile în general decât ca pe o auto orbire din nepriceperea de a trăi ?

  Seara în cuhnie: pulpe de pui prăjite natur, şmotru la vase şi nostalgia de a nu fi un boier căruia să i se aducă totul pe tăvă de argint. La canal, boierii au făcut faţă de multe ori, pentru că aveau expertiza poeticii, a lumii profunde adică. Nu-mi cunosc arborele genealogic cum şi-l cunoaşte Prinţul Charles care se trage din Dracula dar îl pot intui ca provenind din povestea turnirelor nemiloase și sentimentale. Apropos de sentimentalism: am încetat să mă mai mă ruşinez de inteligenţa mea emoţională, bestială, ca a muşchiului rece de moluscă sau a celui fierbinte, de panteră. Am acceptat că sunt sânge din sângele acestor fiare hrănite canibalic cu sângele strămoşilor. Am în mine şi fiara şi prada, de la ele am luat energia şi curajul continuării, evitând, cu un minim de știință și bunăvoință, căderea în capcanele minore al sinuciderii. Există pe tărâmurile viului o diversitate uimitoare de explorat, bucurii frenetice de savurat și spaime teribile de înfruntat..a te sinucide înseamnă a renunța prostește la un mare spectacol, în care ești mereu invitaul cel mai stimat, și ai cele mai bune loji. Am ajuns să scriu în maniera lui Exupery în Citadela. Poezia vine dintr-un loc mai adânc decât geometria şi matematica, de acolo unde începe limbajul, din relaţia cu pietrele, cu ierburile, cu duhoarea dihorilor şi sconcşilor (dihorul - Mustella putorius - musteşte şi pute). Chiar dacă cuibul vieţii terestre s-a născut poate în adâncul oceanelor, lumina se vede mai bine şi e reflectată, multiplicată între suprafeţe, acolo se simte ea acasă.  Există o poezie a luminii şi una a tenebrelor - contragreutăți egale, simultane. Lumea provine din forţe şi istorii subterane, al căror efect nu poate fi perceput decât în pojghiţa subţire a suprafeţei, a formelor şi a simetriilor, chiar asta este lumea.

   Înainte de a adormi subliniez câteva cuvinte despre pregnață în Solomon care-l citează pe René Thom ( L’espace et les signes): pregnața, teoremă din teoria algebrică a categoriilor, formele de pregnanţă maximă, cu semnificaţie majoră, forme – mamă, p. senzorială - un stimul sonor frapant- efectul morarului adormit care se trezeşte de îndată ce moara s-a oprit, pregnanţa biologică – pradă, răpitor, partener sexual – reacţii majore, modificări comportamentale şi motorii persistente în starea nervoasă şi hormonală a subiectului.

  Regret că trebuie să dorm lăsându-l singur în noaptea veşniciei pe marele, pe pregnantul, pe legendarul Celibidache, să juguleze nemilos, atât elanurile centrifuge ale corurilor, cât şi strigătele infantile ale fanilor dezlănţuiţi în admirație - printr-o singură fulgerare de baghetă.

                                         Frumoasă zi de decembrie,

cu melodii în ceaţă, ecouri şi reverberaţii. Dacă vidul nu e un gol, înseamnă că ceva  vibrează, comunică prin cântec, măcar în altă lume. Ignoranța nu mă indispune și nu mă împiedică să fiu fericit amintindu-mi de timpul petrecut în lumea tropicală unde misterul rămâne ascuns între copaci cu frunze uriaşe, majoritatea tăioase sau ţepoase, din care atârnă liane lungi de 24 de metri. Și pădurile noastre închid în adâncul lor viaţa nevăzută, ascunsă, a urşilor, lupilor, jderilor şi pisicilor sălbatice. Coperta cărţii poliţiste Sacrificiul din miezul iernii  de Mons Kalentoft pe care o cumpăr din staţia de metrou e neagră, cu mesteceni albi, contorsionaţi sub cerul de oţel; nu pare o pictură ci o fotografie dar reiese clar duritatea existenţei, dificultatea de a sui mereu zi de zi pe muntele luminii al cărui vârf e noaptea decupată cu ultima rază din întuneric de către seară. De această povară nu te scapă decât moartea. Nu cunosc nimic nici despre arta coperţilor deși sunt convins că există și ea și minunate  expoziţii de gen. „V-aţi bucurat de cărţile lui Stieg Larsen? Acum e momentul unui nou rege al prozei scandinave, Mons Kalentoft” scrie pe copertă, sub mestecenii cu scoarţă albă, fără nici o frunză. În laboratorul de sub streașină îmi privesc rafturile cu mape, manuscrise, desene în creion și în tuș, copii xerografiate, bloc notes uri de la congrese legate în spirale metalice: file după file, zile după zile, ani după ani legaţi în spirala timpului. Au fost atât de diferite lucrurile, vibraţiile, clipele ca să fi meritat să fie jinduite, cucerite, trăite sau totul nu e decât reciclarea unor fragmente invizibile, ca moleculele de apă sau de aer care au făcut parte din alţii şi refolosite la nesfârşit, încât ne mâncăm, ne bem şi ne respirăm unii pe alţii, la nesfârşit? Totul e doar o rearanjare a unui caleidoscop infinit. Abatele Parent, marele specialist în grupul meu de insecte sunt convins că făcea desene după ceea ce credea că a fost făcut de Dumnezeu. A lucrat cu religiozitate la propriu și la figurat. ”Pentru a patra oară în ultimii patru milioane de ani, monolitul se trezeşte” aud la radio şi regret că nu ştiu despre ce vorba. Dacă Cel ce a făcut lumea a vrut să anihileze plictiseala nu a reuşit decât s-o fărâmiţeze, pentru că orice joc se termină – jocul rebusistic al fosilelor împietrite în straturi geologice şi al ideilor în cărţi e reciclat de geologie şi de uitare spre timpul zero. Au început să se audă cântecele sărbătorilor de iarnă - oglinzi sonore în care se reflectă melancolia efemerităţii. „E iarnă şi seară iar. Din geamul meu de pe strada mea văd un trecător mergând spre casă gânditor şi-mi amintesc cum ai lăsat să cadă-n urma ta o stea când ai plecat” Aşa cânta fata care s-a sinucis, Mălina, Mădălina sau poate alta, care încă trăieşte.

                              Nu mai ştiu a câta zi ceţoasă este.

   E ceaţă şi noaptea şi ziua - o ceaţă generalizată. Iar pe mine ceaţa nu m-a lăsat niciodată indiferent. Dacă particulele ei s-au contaminat măcar puțin, de pudra fină a unor forme efemere, reflecările virtuale fac asta mult mai uşor - poate că toate au fost şi au rămas mai aproape unele de altele decât credem. Am căutat mereu să îmblânzesc ceața într-un înțeles dar ea a rămas acelaşi cal nărăvaş scăpărând din copite. Aseară când veneam pe întuneric, blocurile în ceaţă erau nave maritime iar autobuzele cu inscripţii electronice - submarine. Sunt recunoscător sorţii că mereu, atunci când m-am întors din neîncetatele mele plecări, pe întuneric sau pe ceață,  m-a aşteptat la etajul cinci o fereastră luminată. Scriu un nou poem anonim, pe această temă. Ceaţa e cea mai moale şi mai firească acceptare a imprecisului, becurile sunt sori înfăşuraţi în halo ul depărtării. Ceaţa tămăduieşte în compromisul vagului, rigoarea, de muchiile ei tăioase. E o democraţie a ceţii care ocroteşte anonimatul unui lucru prea sfios pentru a avea tupeul unui nume. Ceea ce face ceaţa în primul rând şi mai bine, e să răscolească amintirile. Ea e cea care îmi amintește acum, de o petrecere numită din cochetărie țărănească feciorească ( deși ea era a unor masculi maturi, duri și hirsuți), la Gura Zlata, după întoarcerea pe întuneric, dintr-un traseu la altitudine, obositor şi deshidratant: am iluminat poiana plină de morene cu becul pentru prins fluturi de noapte, am adus pe lângă palinca din dotare câteva lăzi cu bere de la Cabană, am făcut chetă cu  resturile de ness din clădirile mucegăite ale silvicilor, am pus radioul pe baterii şi am făcut cartofi prăjiţi. Dar nu atât libertatea copilărească şi romantică din întunericul Muntelui Îngăduitor îmi revine pregnant în memorie cât bărbații: Jâfu Blondul, Babău Bursucul, Alfeio – Friulianul, Hebel Austriacul, Duhăneanu și de feciorul lui, Vânătorul, mort dintr-o lovitură de cuţit, pentru că nu accepta compromisul. Gârlea – Veterinarul escroc nu era cu noi, fiind duşmanul meu natural, însă cred că era în schimb Ursu Cârlionţatul care punea pe fugă un urs numai cu boata lui groasă și noduroasă. Nu-i plac femeieşte pe bărbaţi dar atunci femeile nu existau pentru noi, ci doar noaptea, muntele şi viaţa cu fiarele ei, între care eram şi noi, în cercul de lumină al unei întâmplări nepovestite de nimeni. O întâmplare fumată ca fumul pipei mele de care nu mă despărţeam niciodată. Ceaţa mi-i aduce acum pe toţi aproape deşi am aflat că unii nu mai trăiesc. A existat o astfel de noapte perfect bărbătească în viaţa mea şi câte astfel de zile şi nopţi nu vor mai fi existat și le-am uitat şi cu toate astea eu nu mă mulţumesc cu ce mi s-a dat şi vreau să nu mor niciodată. Au existat poate nenumărate astfel de nopţi, zile, ore clipe pe care le-am lăsat să piară cu indiferenţă criminală, înghiţite de Oceanul Uitării numit așa de Al. Dragomir.

   Nu ştiu ce se petrece în mintea Fatamei dar o calcă cu toate patru labele şi cu toate  kilogramele  pe adormita Dana, care deschidă ochi somnoroşi şi mă întreabă la ce mă gândesc de nu m-am culcat până în zori. N-aş vrea s-o mint dar e prea complicat să-i povestesc aşa că îi spun că mă gândesc la prietenii mei din deşert. Și ar fi o minciună dacă n-aş simţi deja arsura soarelui şi mirosul de carne de miel cu iaurt de bivol negru de la popasul de pe drumul Damascului.

  Poate părea decrepit și ridicol să-ți cultivi amintirile frumoase dar oare n-ar putea fi,  nu funcționează deja dintotdeauna retrăirea intensă a clipelor celor mai fericite ale vieții, drogul euforic, dulceața, masca plăcută, a ultimului hap amar al existenței? Poate că lucrurile sunt aranjate perfect de la început.

                                          Intoxicat de ceaţă,

de ţigări şi de oboseală, aflându-ne fix la jumătatea lui decembrie, cred că ar trebui să-mi iau restul de concediu şi chiar fac cerere dar o rog pe secretară să n-o înregistreze decât marţi, dacă nu vin luni. Ceaţa nu e un zid de piatră, e un volum de abur. Dacă aş fi de un milion de ori mai mic decât un purice de apă (o nano Daphnia), aş putea sări dintr-un strop de ceaţă în altul până foarte departe în spaţiu şi aş ajunge în alt timp fiindcă timpul nu e decât spaţiu desfăşurat. Aveam un chip angelic în copilărie, deși nu am avut înclinaţii feminine. Am fost „băiat”, fascinat de căutarea lumilor pierdute, fie în cărţi fie în realitate, când fugeam de acasă pentru a explora peşteri în Piatra Craiului. Târziu am aflat că strămoşii ambilor părinți se trăgeau de la poalele acestui munte dar am fost atras inconştient de cetăţile de calcar cu vârfurile în nori ale Pietrei – într-o o zi cețoasă am traversat muntele de la Plaiu Foii la Curmătura pe Brâna Caprelor, printr-o negură s-o tai cu cuţitul: nu vedeam la mai mult de doi metri dar muntele se înălța pregnant în sufletul meu. De aceea cred că nu poate exista prizonierat absolut nici pentru cel aflat între zidurile unei celule nici pentru cel ţinut în lanţuri. Chiar şi cel condamnat la moarte, în clipa căderii ghilotinei evadează subit, instinctiv, în amintirea a ceea ce a iubit mai mult pe lume: o zi senină cu cer albastru şi nori albi sau chipul iubitei dacă a avut norocul să-l cunoască şi să-l păstreze. Și a avut.

   Noaptea, pentru că se face întuneric de la 5.30, găsesc în gazetă un articol despre Solomon Marcus  şi unul despre Restaurantul Kuib de la Sinay. Aflu că a apărut o carte numită Întâlniri cu Solomon Marcus pe care mi-are place să o am. Coincidenţele cu preocupările mele le consider un cadou al providenţei şi mă remontează. Renunţ să ascult Oratoriul de Crăciun de Bach, prea dramatic pentru psihicul meu erodat de ceaţă şi ascult părerea lui Mircea Mătieş despre cum ar trebui să scrie scriitorul de azi: simplu, cu firescul existenţei, în ritmul anotimpurilor şi al unei zile. Fără scenarii şi situaţii inventate? Îmi place. Dar nu-mi place că el crede că la scriitorii care s-au sinucis, moartea era o obsesie decelabilă, cu o excepţie: Cioran, care vorbeşte numai de moarte dar nu se sinucide. Atunci ta megista a gânditorilor antici ce era dacă nu gândul la efemeritate şi dansul permanent cu ideea morţii?

                         

                                   Reacționez paradoxal:

   cererea de concediu depusă, somnul recupertat, dispariția ceței, sunt elemente care m-au revigorat și m-au adus din nou pe drumul spre muzeu, printre copacii cu scoarța udă, de un negru brun. Ce bine că există verticalitate, altfel n-ar exista copaci, îmi spun privind șirurile ritmate ale trunchiurilor de pe marginea trotuarului spre gaura de vierme. Şi motoarele maşinilor merg parcă mai bine. În absenţa ceţii vâjâitul lor se potriveşte cu clipirile stopurilor, complice cu reclamele luminoase. Reclama magazinului CORA se vede de la distanţă. Un  lucru mă indispune: noua limuzină albă, enormă, a vecinului care arată ca un măgar între oi printre maşinile modeste din parcarea blocului. Nu-l invidiez dar nu l-am plăcut nici când nu aveam nici o dovadă că e un bandit. Și-a luat o maşină caraghios de mare doar din îngâmfare, din poză. Știu că nu are alt motiv. „Poza” e o boală urâtă. Socrate spunea că cel mai urât lucru la un om e să se laude că ştie ceva.

-          Ce faci, nu mai dai nici un semn? Mă întreabă la telefon Elis

-          M-au terminat ceaţa şi oboseala de sfârşit de an

-          Şi la noi e urât, frig, sunt singură, mama n-a venit iar Di Ana sare peste week-end uri fără să mă viziteze.

-          Poate vrea să te lase în pace. Nu spuneai tu că te înnebuneşte când vine?

-          Mai sună-mă şi tu din când în când. Într-o noapte te-am visat

-          Ce făceam?

-          Dragoste. Dacă dragoste nu e, să facem! Spune o vorbă

-          Am auzit că la Kuib a fost un concert de Jazz

-          Am fost acolo. Era și un tip care mă plăcea dar nu i-am permis să mă viziteze. Mi-e frică de complicaţii.

-          Relația ta principală e  cu televizorul, ca și a Danei. Mai alergi?

-          Merg în pas vioi

-          N-am mai vorbit nici eu cu Di Ana. Ce mai face?

-          Se îngrijeşte. E nebună să creadă că poate opri timpul.

-          Timpul e produsul nostru

-          Nu produci nişte timp şi pentru mine?

-          Ba da, dacă mă visezi..

-          Ne visăm unii pe alţii. Știi ce-a făcut tipul care m-a plăcut la concertul de jazz? Mi-a lăsat flori la poartă.

-          Eşti valabilă. Scuză-mă, am o vizită. Te sun.

E Portos. Vrea naftalină pentru una dintre amante.

   - Deci nu e pentru tine..

   - Ba e pentru mine. Ca să scap de cicăleală.

     - Tu ce faci, mergi cu mine în Maroc?

     - Dacă mă iei..

     - Nici eu nu știu dacă o mai pot lăsa pe Dana singură o lună de zile.

  Poate că și eu ca și Dana şi Elis am găsit o lume mai comodă în virtualitate, în lumea inodoră a imaginilor şi a imaginaţiei. E mult mai comod să privești o fotografie decât să mai faci o călătorie în acelaș peisaj. De exemplu în poza asta, depărtarea face ca tabăra noastră să pară o grămăjoară de pietricele colorate iar firicelul de apă care cade peste un bolovan, mărit cu zoom ul, pare un perete de perle zdrobite într-o galaxie de scântei din alt univers. Simultaneitatea lumii exterioare şi interioare e năucitoare. În fiecxare clipă, gândul execută incredibile piruete. De exemplu, în clipa asta, amintirea luminii orbitoare de la capătul unui tunel de frunze dintr-o pădure dobrogeană s contopeşte natural, de neoprit, în minte, cu lumina deşertului. Poate că suntem un joc de oglinzi prea mare şi prea complicat ca să poată fi înţeles, iar mintea, ca un acumulator egoist, încearcă să aibe totul, să dispună de el cum şi când vrea, cu preţul uciderii lui în virtual.  

-          Ai auzit că occidentalii nu mai acceptă ouă stresate de la găini prost crescute? Întreabă Dana

-          Poate vrei să spui greșit întreținute. Cum sunt ţinute? Cu capul în jos?

-          Nu, li se zdrobesc picioarele şi li se taie ciocul ca să nu se „canibalizeze”.

   Răsfoiesc patru ore jurnalele lui R. Petrescu dar nu găsesc citatul în care spune că vrea să se sinucidă. E un pasaj misterios care se ascunde de mine. Parcă era o scenă în care el dormise cu lumina aprinsă şi cu geamurile larg deschise iar la trezire scrie că dacă ar fi avut un pistol, s-ar fi împuşcat fără ezitare. Dirijorul japonez care dirijează Bach are chelie, plete albe, bogate, barbişon alb. E foarte ciudat un japonez care mimează un european deși poate nu e decât o altă față (fațetă) a lui, din cele 50 de personalități care, spun unii, s-ar afla în fiecare om.

Turtureaua de silex partea I Chipul din geam

                                      O pasăre de lumină străpunge

lumea dimineţii din cuhnie, ca o ciocârlie căzută din cer. Sunt în continuare sub impresia matematicianului – poet. După el știinţa se integrează în poezie, răul în bine, urâtul în frumos, (noi) fiind ”obligați să acceptăm minoritatea, secundarul, nesemnificativul, anonimatul, dacă vrem să transformăm neputinţa într - o orgolioasă superioritate”. Singuratatea clipei de carne e influenţată de idei, teorii, lucruri abstracte. Aseară am scos din bibliotecă o altă carte a lui Solomon - Timpul. O am demult dar de câte ori încercam s-o citesc nu reușeam. Acum îmi e clară, o pot citi și sublinia rapid: animalul şi omul sesizează în primul rând în mediu ce e esenţial pentru supravieţuire - un duşman sau o pradă care fuge, sunt percepute după reguli stricte în geometria câmpului vizual, fenomen numit pregnanță. Spre deosebire de animal, omul a diluat pregnanţa interesului biologic într-o percepţie mai amănunțită, mai fidelă a mesajelor din mediu, fenomen aflat la  baza metaforei. Un subsistem este şi întreg şi parte, funcţia nu poate fi separată de structură - omul e la fel. Toate sunt complementare, indivizibile. Solomon îl citează pe Koestler, care crede că în istoria creierului uman, evoluţia a făcut o greşeală: a dezvoltat exploziv neocortexul (acum  500 de mii de ani), iar creierul reptilian şi noul creier al mamiferului, au rămas insuficient corelate, de unde înclinația paranoidă a naturii umane, conflictul dintre raţiune şi emoţie. Toţi oamenii sunt puțin  nebuni deci..

   Dacă variantele de cuhnie - cârnaţi prăjiți, fasole verde cu usturoi, dovleac copt, somnul soarelui în perdea și concertul de viori sunt compatibile, aici nu are loc nici o creație. În timp ce gătesc sunt conectat cu lumea largă prin radioul argintiu, de unde aflu că există două tipuri de Stradivarius: cele lungi sunt timpurii iar cele scurte, ulterioare. Enescu a cântat pe un Guarnieri vechi de 3 secole. Soarele, mutat pe furnirul de nuc care reflectă mai puţin lumina, capătă un aspect misterios, de lac de pădure din care sar peşti cu gurile deschise. Românii sunt informați din eter despre o parte din meniul unui vietnamez care se respectă : vrăbii prăjite, cleşti de scorpion, penis şi testicule de taur, ureche de porc, cârnați fermentați cu papaia, viermi de mătase, melci cu ceapă prăjită, viermi de navă, sos de peşte fermentat la soare un an de zile, acru, sărat, amar şi dulce la un loc. Când eram student căminist mi-a plăcut o fată din Vietnam cu care am făcut cunoştinţă cu greu dar a fost posibil pentru că eram prieten cu băieții vietnamezi. Ea m-a întrebat dacă știu cum o cheamă:

- Da: Toi

- Ce înseamnă în franceză?

- Tu

- Noi doi nu suntem francezi.

- N-am putea fi măcar odată?

- Nu. La noi, odată e pentru totdeauna.

   Frumoasă şi ciudată fată: prin zâmbetul ei, mi-a arătat că e încântată că o plac, mi-a dăruit şi mi-a luat totul, în acelaș timp.

                                           3 dec. Înainte de a coborî din pat

 rămân un timp cu ochii închişi, alunecând cu gândul pe teme pe care acţiunile din timpul zilei le elimină. Mă gândesc de exemplu că unul dintre savanții dispăruți, de la muzeu, nu sesiza diferenţa dintre familiar şi familial, fiind un băiat simplu de la țară dar genial zoolog, că un altul, atins de pretenţii filosofice, nu era productiv ştiinţific iar mulți nici măcar nu apucă să se formeze şi se și lasă dislocaţi de preocupări lumești, ca parvenirea şi banii. Ies cu cafeaua în logia nordică, unde soarele reflectat într-un geam al lui B1, e imposibil de privit – orbește.

   Un ciudat, dar compatibil amestec de preocupări şi acţiuni matinale în minunatul soare deşertic, domină începutul unui decembrie promiţător: breakfast cu cafea, Michael Jackson, Albano, tabieturile excreţionare ale Fatamei şi vântul care ar rămâne o forţă transparentă, invizibilă dacă nimic nu i s-ar opune şi nu s-ar da de gol când clatină crengile arţarilor cu câteva frunze uscate, chircite. Cine ştie câte forţe umblă astfel prin univers, nedovedite dar puternice? Unele pot fi melancolia şi poezia care compensează  neîmplinirile. Subliniez în Timpul, așezat pe cristalul mesei din cuhnie: ” timpul cosmic şi timpul calculatoarelor ne dezvăluie viteze nebănuite anterior. Timpul biologic şi cel subiectiv temporizează ritmurile naturale..” Cunoaşterea pas cu pas a ideii de timp e o problemă psihologică şi fizică şi e cercetată de către specialiști iar noi, profanii, trebuie să luăm urma vânătorilor timpului. Ca animale, trebuie să traducem totul în termenii zoologiei noastre. După Solomon, în aventura traducerii apare problema limbajului. Şi iată-ne aterizând pe acoperișul literaturii! Dintre științe și arte literatura a fost prima, pentru că la început a fost cuvântul. Cât am suferit că n-am avut abilităţi matematice ci doar vag literare! Lumea moale, soft, a visătorilor, e elastică, se poate mula pe situaţii şi de aici provine poate şansa supravieţuirii mele intelectuale și deci și fizice. O servesc pe Dana cu cartofi prăjiți și salată de ridiche neagră, cobor şi umflu o roată a matizului, aduc nisip pentru Fatam, apoi din nou în piaţă după ţigări, unde admir pâlcul bețivilor fericiţi şi îi compătimesc pe bătrânii obligaţi de sărăcie să nu se poată lansa în trăiri finale dezlănţuite. Unul spunea că s-a împrumutat la casa de ajutor 15 lei ca să-şi repare ochelarii. Nu e foarte frig, mă las impregnat încet, de atmosfera sărbătorilor de iarnă.

   La mezzo, avem parte de Beethowen, Debussy, Brahms: în arhitectura sonoră curajoasă şi echilibrată a sunetelor, suferinţa nu poate fi eludată deși nu doare carnal - între a fi şi a nu fi nu mai e nici teamă, nici tensiune, doar o alergare de miei, pornită spontan, oprită brusc pentru a fi reluată din capriciu, pe tăpşanul primăverii imateriale. Chiar dacă unii dintre ”miei” nu vor depăşi acest anotimp, supravieţuirea nu pare să aibă vreo importanţă. Oare n-am putea muri plecând pur şi simplu în lumea unei simfonii, găsindu-ne un loc ascuns ca un fruct nevăzut, între ramurile şi frunzele ei sonore? Dana spune mereu că avem noroc cu canalul mezzo agreat şi de Fatam care doarme şi visează probabil şoricei albi alergând prin mintea ei ca notele pe portativ. Adorm și eu și visez o alergare de cai pe lângă un lan de porumb pe un drum de câmpie pierdut în orizonturile plane: o ceată de băieţi fuseseră prinşi de proprietar că îşi păşteau caii în porumbul lui şi acum fugeau călare. El trăgea după ei cu puşca cu alice. Caii puternici, bine hrăniţi scoteau sunete ciudate, ca nişte sughiţuri. Era o miză vitală plină de adrenalină şi de farmec haiducesc. Simţeam din căruţa în care mergeam liniștit pe drum, teama lor dar percepeam și plăcerea riscului jocului la care eram martor întâmplător.

-          Ce avem la micul dejun?

-          Omletă sau cârnaţi și coadă de oaie rece, din frigider

-          Omletă. Friptură rece mâncăm diseară, ca englezii

   În cuhnie, în timp ce iataganul de aur al soarelui loveşte gâtul timpului fericit să moară în lumină, mă gândesc la dispariția mamei. Agitaţia vieții devine până la urmă o povară pe care tot timpul, cu sabia lui nevăzută, o transformă într-un zbor ușor, poetic. Cât timp se poate plăti energetic jocul? Vârful curbei, clipa în care  vezi și crezi că poți totul, durează atât de puțin încât poate nici nu merită preţul. Poate că  profitul maxim constă, fără să ne dăm seama, în lentoarea suişului şi coborâşului, în farmecul lor prelung în bucurie, în mirare sau în stupoare. Termin omleta și  Dana îmi spune că a sunat-o o fostă elevă, Tănțica

-          Ţi-o aminteşti pe fata brunetă care vindea  ochelari de soare în piaţă?

-          Tigăncuşa zâmbitoare?

-          Puii de om sunt la fel, indiferent de culoare

-          Știu: îţi plac și mânjii și puii de elefant şi puii de țestoasă.

-          Copilăria e o singură lume. Cea mai frumoasă. Ai observat că omul seamănă mai mult cu puiul de cimpanzeu decât cu adultul?

- Am preluat un stadiu juvenil de maimuţă. Mai elastic.

-          Mai plastic

-          O formă copilăroasă

-          Copilărească. Fata din portretul care-ţi place e Tănţica. I-am făcut ochi verzi din simpatie.

Lumina neaşteptat de puternică pentru o zi de decembrie arată totul aşa cum e, până la cele mai mici amănunte, face ca toate să se reflecte în toate, să se lumineze reciproc.  Observ cu acest prilej, spre ruşinea mea ca „om de cuhnie”, rapănul de pe grătarul aragazului dar nu am răbdare să-l înmoi sau să-l fierb şi folosesc cuter ul, arma cu care a fost ucisă stewardesa la 11 septembrie. Mă lupt o oră cu fierul murdar amintindu-mi de meseria murdară, de mecanic, a tatălui meu: fierul tare, opus slăbiciunii cărnii. Orice duşman îţi e partener până îl învingi. Pe urmă regreți: era un alter ego al tău, care n-a reușit să-și învingă anonimatul. Clipa finală a jocului e importantă dar timpul îndelungat petrecut împreună de învingător şi de învins e mai important. Efectul cauzei aparţine altei lumi, lumii ulterioare a altui joc, străin amândurora.

  În pauza de odihnă îmi pun pe cristalul mesei din cuhnie o piatră ca o pară, găsită în portbagajul matizului. Nu are coajă, mască, aparenţă, îşi arată direct conţinutul:  şuviţe de piatră încolăcite dar mereu paralele, orientate în direcţii diferite. Am mai văzut un astfel de peisaj dar gigantic, în cheile Dades, în Maroc. Orice obiect e un vârtej în jurul lui însuşi, deși pare încremenit într-un bulgăre imobil.

   La ora 18, pe câmpia cerului piersiciu, norii sunt plutoane lungi de soldaţi cu coifuri cilindrice argintii, care sperie o armată de ciori în dezordine. Pe micul ecran o veche muzică de jazz înregistrată alb/negru se potriveşte cu icoana lui Putin în blănuri de Ţar, infantil şi desuet, ca și poporul roşcat pe care-l conduce.

                                 Timpul local însorit al dimineții de iarnă,

 îmi amintește din nou de marocanul lui Amoc, Imad și de România atât de umedă, cețoasă, rece, de care va avea parte memoria lui, pe când eu am în memorie rezerve interminabile de  deşerturi însorite. Memoria e cea care naște lumea și numai prin erodarea memoriei se ajunge la dispariţia lumii, chiar dacă ea continuă să supravieţuiască fizic, undeva. Dana nu are chef să ieşim din casă deşi am pregătit matizul, aşa că rămân să stau în cuhnie. Unii repudiază stagnarea, eu nu: rămânerea, adăstarea sunt farmecul vieții. Am cunoscuți  bântuiți de gânduri dinamice, de o vastă, oceanică neliniște Nu e cazul meu care trebuie să-mi repar un braţ al ochelarilor. Ciudate sunt stricarea, boala, îmbătrânirea! Când totul pare să curgă liniştit, armonios spre ceva mai mare, mai necunoscut, se produce o sincopă, un vârtej întors spre sine. Într-o zi frumoasă de iarnă ca asta, în copilărie, ai mei, tineri şi frumoşi, nu se gândeau la moarte sau dacă o făceau era ceva vag, îndepărtat, improbabil: mama, cu coc și batic roșu, făcea  gogoşi dulci, tăvălite în zahăr pudră şi tata, cu cârlionții transpirați pe frunte, trăgea în curte, de un „fier”.

                                 La ieşirea din metrou, pe seară,

e cald şi senin. Peste o oră, în logia nordică e înnorat. Aș fi încântat de o zburlire a vremii. Peste încă o oră plouă liniştit, picături line se aud pe ultimele frunze, asfaltul e ud. N-aş putea spune că e trist dar nici că nu e. Aştept demult schimbarea căldurii în răcoare. Legendarul Celibidache dirijează melancolic o orchestră melancolică, nocturnă iar pe planeta animalelor femeia căreia rechinul i-a smuls un picior (ea auzea trosnetele osului şi se ruga să-i disloce şoldul), zâmbește acum înfloritoare.

-Viaţa mea s-a schimbat  în bine. Nu mă mai tem să încerc lucruri noi. Am fost aproape de moarte şi nu m-a ucis, aşa că nu mă mai tem de ea.

   Dana doarme, afară plouă calm, Fatam care nu suportă singurătatea s-a aşezat peste picioarele mele cum face după 11 noaptea şi mi-a prins sub ea pixul cu mină 0,7 cu care subliniez ceva despre logica contradictoriului a lui Stephane Lupasco în Timpul lui Solomon. Ploaia care a acoperit cu un strat subţire, continuu, podeaua de asfalt a cartierului produce un joc de lumini reflectate, dând altă spaţialitate peisajului diurn prăfuit. Nucleele de lumină ale becurilor portocalii migrează în falsă depărtate mătăsoasă, apoi culoarea lor se schimbă într-una argintie, albăstruie, ca a felinarelor ambarcaţiilor pe mare. Geamurile luminate ale blocurilor îndepărtate privesc cu ochi de pisică mijiți orizontal. Totul e proaspăt ca într-o cofetărie a zeilor deși are ceva straniu, de spectacol fără spectatori. În lumea impalpabilă de dincolo de sticla ecranului, rechini şi oameni continuă să se înfrunte mortal într-un peisaj superb: mare şi cer albastru, nisip sclipitor, soare generos. Pe stradă, farurile unei limuzine sparge în mii de ţăndări caleidoscopul şi trăirea mea lirică.

                                     Marţi, Fatam m-a trezit la timp

ca să pot admira cât mai e întuneric, cartierul sclipind în ploaie ca un transaltlantic cu toate luminile reflectate în apă, fasciculele încrucişate ale farurilor maşinilor cu cauciucuri de iarnă care adaugă un foşnet ciudat jocului. Şi aderenţa pe trotuare e altfel, alunec pe ele deși am tălpi Wibram. Nu deschid umbrela, pentru că îmi place să mă plouă. În galeria de vierme o frumoasă cu buze roşii (nerujate) şi ochi negri adânci, ascultă muzică la căşti din care nu disting decât bateria - scrânciob sonor, joc fără început şi fără sfârşit. Oricât ar fi de nonșalant, de frivol, nici un joc nu e neserios: îmbină constrângerea cu libertatea care nu s-ar naște şi n-ar supravieţui fără ea. Pe vremuri, în zilele în care jucam handabl, rezonam cu lumea, mă simţeam împlinit în libertatea închisă în geometria terenului de joc şi în regulile stricte ale minutelor convenite. Eram un jucător eficient, de dorinţa şi inspiraţia mea depindea de multe ori victoria sau înfrângerea echipei.

   La muzeu, în curtea interioară, picăturile de ploaie pe beton, sunt jucătorii minusculi ai jocului meteorologic care îşi transmite vibraţia sentimentelor mele ascunse. Lumea de sub pătura de nori e un ţinut la fel de misterios şi pentru cei de dedesubt ca şi pentru cei care ar veni de sus, din exterior, pentru că nu e însorită, ci luminată prin ecran. La fel e şi cu Luna care e ciudată fiind depărtată,  intangibilă, dar e altfel de mister. N-ar fi exclus să existe pe undeva, prin vreo bibliotecă borgesiană un  Catalog al misterelor. Rezolvându-mi „tabelul activităţilor minimale ale secţiei de faună terestră pentru anul 2012” şi fiind prins de atmosfera sărbătorilor de iarnă, plec mai devreme acasă și ajung pe lumină, prin ceața gri, cu burniţă fină. Trec prin piaţă, unde cumpăr pui, peşte oceanic, vin roşu şi pepsi. Având mâini ocupate cu sacoşele, trântesc cu piciorul poarta gardului de sârmă, care se fixează cu o vibraţie metalică, intensă, percepută numai de mine. Majoritatea îngrădirilor sunt aşa. În cuhnie, pun puiul în cuptor, îmi fac un cocteil de vin cu pepsi și scriu aceste rânduri.

         - Ce tot scrii? De unde-ţi vine atâta scris? Strigă la mine Dana din Cameradormitor unde ronţăie seminţe, cu Fatam pe piept.

-          Scriu  despre gardul de sârmă din jurul blocului.

-           Scrie și despre ce învelesc mâţele în grădină și vei intra în Uniunea Scriiturilor.

-            Bine că nu e Uniunea Compostorilor şi a Muscologilor

-           Cum descrii gardurile ?

-          Sunt din sârmă galvanizată cu platband negru, aproape invizibil de sus şi au o geometrie jucăuşă în multiplicare: două şiruri de reţele de pătrate sus şi unul jos, deci trei şiruri pe toată suprafaţa. Sunt din panouri de 2 metri pe unu jumătate şi înconjoară toată peluza.

-           Astfel de garduri au toate blocurile. Ce vrei să spui cu asta?

-          Că am ajuns departe, în porţionarea, fragmentarea şi încarcerarea mediului înconjurător.

-          Și a libertății pierdute a bărbaţilor însuraţi. Cum se numeşte peştele cumpărat?

-           Mer lucius

-          Vreau și eu vin şi te rog să dai muzica aia de ferăstrău mai încet.

   Are dreptate. Prin uşa cuhniei muzica ușoară se aude ca un scârţâit urât, incomparabil cu al greerilor. Discut cu Amoc la telefon care e la o petrecere unde abia-l aud din cauza vacarmului. Îi spun imitând-o pe Dana „să-i dea mai încet pe băieţi” dar nu pricep dacă vine mâine de la Constanţa sau nu. La concertul de seară,  am o discuţie contradictorie cu Fatam:

-          Te rog să te dai jos de pe mine. Ești prea grea

-          Nu vreau!

-          De ce mă zgârii când te mângâi ?

-          Pentru că exagerezi  

-          Atunci te las în pace

-          Nu mă lăsa. Suportă şi tu când te rănesc. Nu uita că sunt o fiară independentă.

-          Și melomană. Dirijezi cu coada.

-           Am fost Codobatură în altă viață

Fatam închide când un ochi când altul, îşi lipeşte mustăţile de bot şi îşi leagănă coada pândind clipa în care să se repeadă cu ghearele şi cu dinţii în mâna mea. E corect? Și dacă, ştiind atât de multe despre ferocitate ştie şi despre iubire la fel de multe?