Turtureaua de silex (Chipul)

De trei zile  am ”buză de tapir”,

și stau acasă, chinuit de un incisiv. Zile reci, gri, fără o sclipire. Ascult mult pian la mezzo şi-mi las gândul să umble prin amintiri. Lumea din amintiri nu mai există în altă parte decât în abisul memoriei dar de ce unele par fixate, regăsibile şi altele definitiv pierdute.?

   Satul dintre dealurile cu cocoașe rotunde, avea case vopsite în ocru sau bleu, lipite unele de altele, cu acoperişuri de ţiglă și porţi uriaşe, de lemn sau de tablă care închideau dincolo de ele gangul dinspre curtea interioară pavat cu pietre de râu. Camera mea avea două paturi înalte, cu câte o băncuţă, pereți goi și două ferestre, una foarte mică, spre uliţa abruptă şi una spre grajdul cu o vacă slabă. Prin livezi luminau globurile merelor aurii uriașe şi vibra melancolic, o interminabilă tristeţe de septembrie. În pod se afla un teanc de icoane pe sticlă vechi de un secol şi o movilă de clopote ale vechii turme cu sute de oi. Apoi ploile şi noroaiele îmi inhibau orice dorință de evadare şi nu-mi mai rămânea decât să fac desene în peniţă. Amintirile care   vin de acolo se opresc la geamul zilei umede şi gri a prezentului, în care ascult Beethowen, Mozart şi  Haydn cu Quarteto sine nomine. Dana şi Fatam dorm lipite una de alta, sătule de smântână. Ce să fac acum și aici? Mă las ademenit de lumina și căldura focului de jneapăn din amintire, care a ars o săptămână, nestins de ploaie, sub coasta Gărgălăului; ursul a venit noaptea şi ne-a furat în timp ce dormeam înghesuiți în cort, o hălcă de slănină cocoţată la 2 m în vârful unui par. Când am coborât la cabana de lemn în barul plin de băuturi colorate, ne simţeam bărbați puternici şi liberi - osul acelei bucurii n-a putrezit încă. Eram veseli, când trecem prin satul arhaic, cu case de lemn îngropate în fânaţuri – încă din acele clipe ne doream ca prezentul să nu devină trecut. A devenit.

   Pe ecran, Preludiul nr. 4 de Chopin are un fundal nou : un pat alb în care doarme o femeie cu păr bogat - nu pot ști dacă e pictură, fotografie sau secvenţă de film, până ce femeia se mişcă, apoi dispare şi locul ei e luat de un bărbat gol, tuns scurt care visează că încearcă să iasă la suprafaţă dintr-un râu transparent. Când concertul se încheie omul deschide frumoşi ochi negri, uimiți de parcă ar spune: am ajuns la suprafaţă? Bogatele falduri ale aşternutului, poziţia trupurilor spun poveşti cu înţelesuri neclare -arta pe care o ”simțim” cu toții, e ceva imposibil de descris, pentru că ea conţine mai multe poveşti deodată. Am încercat să descriu în versuri albe picturile unui prieten dar era prea mult din mine acolo, mai mult decât în pictură și în gândul celui ce a pictat-o.

Geamurile tuturor blocurilor acestor zile nu reflectă nimic, sunt retrase în sine confundându-se cu zidurile.

                                           Vineri. Un acordeon emană

 o melodie de flaşnetă pe un ţărm însorit, la poalele unui munte, într-un film spaniol - Un strop de ciocolată de Luiza Matienzo -  un bărbat epuizat fizic dar cu suflet copilăresc, o vede mereu în amintire pe tânăra şi frumoasa lui iubită, Rosa. El ar dori să audă cucul pe muntele Sisha Pagma  înainte de a muri. Filmul se termină frumos: o vede pe Rosa cum se suie cu picioarele ei frumoase într-un tramvai în care urcă amândoi pe munte printre fulgi de zăpadă, până în vârf şi aude şi cucul dar  în acea clipă moare fericit în patul lui, înconjurat de rude – filmul mi se pare important prin frumusețea acelei întâmplări de la capătul segmentului consumat al unei vieți – să poți muri fericit.

 Frumoasa doctoriță care m-a înţepat fără milă cu acul spatulat în gingie seamănă cu Rosa. Citesc în gazetă o cronică elogioasă despre un scriitor oniric, autor al unei farse feerice şi morbide. Merită să trăieşti (din plin) doar pentru a compune astfel de farse? E un mod de a exista uimitor, complicat și real, așa cum funcţionează mintea noastră. Când notez asta, scafandrul de pe ecran, care pluteşte în peşteri submarine transparente, pare un pelerin care bate mătănii prin catedrale scufundate; comentatorul compară cohortele de meduze cu marile migraţii ale  antilopelor Gnu; şerpii de mare dungaţi (Laticauda), spune el, au un singur plămân foarte lung, astfel că îşi pot ţine respiraţia chiar o oră, în schimb, calcanii care mimează substratul sunt plaţi şi albicioşi, ca nişte fiinţe moarte de vii. De ce? Pentru că au urâțenia anonimatului, nereușind să iasă în evidență? Frumusețea ca justificare existării înseamnă un exterior armonios, pregnant?  

      Dana vorbește prin somn despre cum se face mâncarea de cartofi: se spală, se taie în patru, se pune puţin ulei

-          Şi verdeaţă nu? o întreb să vad dacă-mi răspunde

-          Ba da! Ea dă gustul!

Problemele mele sunt:  Congresul (era să zic Banchetul), unde noi suntem actori iar colaboratoarele mele s-au poticnit la prezentările în Power Point și Amoc, care vrea să mă viziteze tocmai în perioada asta aglomerată. În filmul documentar peştii de corali sunt mult mai coloraţi şi mai diverşi decât calcanii iar puii de sepie care ies din icrele translucide sunt adorabili – versiuni miniaturale perfect asemănătoare cu adulţii Pentru multe fiinţe Reciful se comportă ca un părinte protector. Noi oamenii, nu avem alt părinte protector în univers decât Poezia -   ea pare să fie singurul nostru Paradis.

      - Augmentin trebuie să luați, îmi recomandă frumoasa doctoriță pe care o întreb după ce mă înțeapă în gingie:

      - Când vă luaţi avânt să mă împungți,  urâți omul?

      - Urăsc securitatea

      - Pe securişti?

      - Nu. Impresia de securitate a vieţii. Poate m-aţi înjurat, dar îmi sunteţi simpatic.

      - Ştiu că sunteți bună, după cum îi păcăliți pe copii. Şi după o privire cu care m-aţi încurajat când o avem pe Dana în spital, operată la picior.

      - Țineți minte după 10 ani?

      - Niciodată nu m-a mai încurajat cineva așa.

      - De aia îmi sunteți simpatic. Focul arde, nu e rece.

   În logia nordică, loc interzis pentru Fatam, întunericul nopții e mânjit de lumina difuză a becurilor iar muțenia cerului e scrijelită de un gâgâit de păsări migratoare. Din apartamentul închiriat  se aud chicotelile  studentelor care şi-au adus amanţii. Nu e aşa de rău pe lume. Fatam se lipeşte de mine şi mă priveşte în ochi de iar în film, cimpanzeul Frodo are o privire urâtă, criminală, la adresa cercetătorului care s-a băgat şi în viaţa lor gratuit, cum s-a băgat şi în viaţa familiei de lei. Cimpanzeul are dreptate. Să-ţi pui viaţa în pericol de dragul pozei, chiar dacă și ea, în ultima instanță, e tot o luptă pentru existenţă, la om e ceva urât. Prin ce ne mai deosebim de animale? Nu pot adormi din cauza durerii de gingie în care şi-a înfipt gheara doctoriţa Liana. Ies la un Camel. Când reintru, Fatam nu apare. O caut prin tot blocul, cobor  la parter, degeaba! Dana bolborosește în somn. Simte ceva. E trecut de miezul nopţii. Se trezește și nu am cum să nu-i spun:

-          N-o găsesc pe Fatam

-          Aoleu! Ai căutat-o peste tot?

-          De câteva ori

-          M-ai nenorocit!

-          Pe mine mă doare capul. Era bine să fi avut o mâţă de rezervă. Reiau căutările,  cu ușa deschisă, când, o aud pe Dana:

-          E în casă! Am strigat-o şi mi-a răspuns. Era în șifonier, pe raftul de sus.

Alergătura pe scări, dublată de durerea de dinți mi-a pus capac. Cred că nu voi adormi până la ziuă. Mă gândesc la poteci de munte, la plaje fierbinți, la femei goale. Nimic. Mă imaginez singur în cort, pe nisip, în deşert, şuieră vântul iar eu sunt obosit fizic dar liniştit, nepăsător…

                             Am adormit  cu algocalmin după augmentin

 Dacă nu-mi trece umflătura până Miercuri o să apar la Congres ca un tapir. Ar fi o mască reuşită, doar lucrez într-un muzeu zoologic. În logia sudică e o lumină lăptoasă deşi nu e ceaţă. Mă imaginez la pupitrul Congresului - trebuie să fiu substanţial dar clar, să fac faţă cu orice preț. În acest fair face se dă lupta pentru existenţă, în aparenţa care închide forţa mascată a interiorului. Orice forţă are în ea ceva sălbatic.

   Scot carne de viţel din congelator, o pun în apă caldă, pun ibricul la foc pentru o cafea şi o plimb în braţe prin casă pe Fatam, întărâtată de mirosul de sânge. Din copaci se desprind frunze solitare sau în stoluri, într - o ninsoare intermitentă. În gazeta culturală e analizat scriitorul Mănunţiu - nume frumos dacă ne gândim că totul provine din adâncuri mărunte şi neliniştite. Îi dau dreptate Luizei Matienzo care propune ieşirea din scenă a unei vieți de om, prin amintiri frumoase. Totul e doar o impresie, o visare fără trup iar eu m-am condamnat degeaba că am moştenit firea poetică a mamei şi nu pe tata  - mecanicul neîngăduitor cu milimetrii și cu micronii. Ne naștem cu o structură pe care nu noi o alegem.

   Seara, în glasvand se reflectă o stradă reală, cu becuri aprinse şi cu siluete care se mișcă prin ea, putând să se adâncească la infinit acolo, fără a depăşi cu o moleculă, suprafaţa vitroasă. Strada reflectată ascunde tot ce se petrece dincolo de geamuri, în interioarele din care nu mai străbate nimic la suprafață. Tot așa există oameni care reflectă mereu  numai exteriorul, păstrându-și interiorul necunoscut și intangibil, ca orizontul deșerturilor.

                                       La 7 fix, Fatam m-a mieunat

 ca să plec la muzeu deși e Duminică. Cât e ea de deşteaptă, n-a învățat să nu mă trezească în week-end. O mângâi pe creştet ca să o liniştesc. Afară, dincolo de ceaţa groasă e lumea corpurilor închegate dar nevăzute. Mai bine că m-a trezit Fatam, pentru că aveam un coşmar.  Ceața și trezia sunt paravane ale lumii și ale viselor. Visele intense îşi prelungesc tentaculele de monștri abisali, în spaţiul dimineţilor. Din blocul lung B2 n-a mai rămas decât câteva muchii verticale şi orizontale imprecise, printre frunzele rare şi umede. Sunt un pagur pe marginea cochiliei dimineții, la marginea oceanului timpului, pentru care contează mai mult  imaginația şi memoria, decât exteriorul. Cred că știu de ce mă obsedează amintirea acelui sat bănățean: eram foarte nefericit dar nu nefericirea mă atrage acolo ci contrariul: speranţa de o intensitate absurdă în fericirea la care nu voiam să renunţ, intensitatea nerenunțării. În coşmar mă cățăram pe un coş foarte înalt, din cărămizi friabile, care acum, pe trezie, îmi amintește de cea mai dură aventură speologică din viaţa mea - coborârea în avenul de la Stâna Tomii: eram cu Lascu, Goran şi Povară pe tăpşanul blând și banal care ascundea perfect pâlnia celui mai adânc puț speologic vertical din ţară. Am pus  peste abis un trunchi de molid de care am agăţat un scripete cu o frânghie şi scărița din oţel de 3 mm. Avenul nu era perfect cilindric, avea surplombe iar când lumina de deasupara a dispărut, am rămas ca un păianjen pe fir, în întunericul în care lumina lămpii cu carbid decupa o sferă mică de lumină. Altfel ar fi arătat lucrurile dacă aş fi avut un reflector.  Niciodată nu m-am simţit un lucru mai neînsemnat pe lume ca atunci.

                                        Luni, fata cu nas cartilaginos,

 care-i dă o fizionomie crispată, mă face ca atunci când trec pe lângă ea, în staţia autobuzului, să nu știu dacă e supărată sau aşa e ea - prizonieră a unui chip de pește abisal.

   De câteva zile plutim în ceaţă – pasageri ai unor corăbii fără catarge, pe bordul cărora  se văd doar cabinele luminate. Aproape sau departe - nu se poate stabili - arde farul dreptunghiular al unei ferestre cu perdea roşie. Nu vreau să mă las doborât de gravitaţia recelui ci să-mi menţin căldura şi moralul. Dacă nu luam augmentin ar fi mers o bere. Libienii l-au prins pe fiul dictatorului şi vor să-l judece în ţară, ca să-l poată ucide. Opinia internaţională ar fi vrut să cruţe lumea de o atrocitate în plus dar se pare că  are dreptate William Golding în Împărtaul muștelor: nu am reuşit să ieşim din jocul sângeros al cimpanzeilor. Eu sunt cam ca Martin cel avid tot al lui Golding - cred cu ardoare în binele meu, refuz orice semn de degradare a perfecţiunii şi veşniciei mele.

  Sonatele pentru pian ale lui Beethowen, într-o peliculă alb/negru, din 1964 sunt interpretate de doi bărbați chei, cu ochelari, cu fizicul cărora  natura nu a fost darnică – totuși au o eleganţă şi o forţă pe care și-ar dori-o cei mai puternici şi mai supli balerini.  Martin al lui Golding,  neputând accepta că moare înecat, își dilată la nesfârșit în minte, în subiectiv, clipa finală. Nimeni nu-și poate accepta înclinarea pe o aripă și începerea coborârii spre neant. În amintire, coborârile mele de pe munte sunt glorioase urcuşuri. Credeam atunci numai în puterea mea brută, monolitică, de neînvins, neștiind că există și o altfel de putere - cea fină, moale și adâncă, a savurării. Savurarea se învaţă, se parcurge moleculă cu moleculă, până când descoperi că ar putea exista fericire nu numai în cramponarea de prizele colțuroase ale urcuşului ci şi procedând invers, abandonând prizele, plutind imponderabil în secundele dilatate ale căderii. E o simetrie între crescendo ul euforic al ascensiunii și libertatea renunțării. După ce ai ajuns pe vârf trebuie să te întorci (atunci mor mulţi alpinişti, deprivați de simțuri, dezechilibrați de epuizare). Știu ce simt paraşutiştii care se aruncă în gol, deschizând paraşuta în ultima clipă sau cei care nu se mai îndură s-o deschidă și se zdrobesc intenţionat: e plăcut să trăiești atât de total, încât altă viață să nu mai merite să fie trăită. Am aflat asta când o femeie ar fi putut să-mi dea, dar nu mi-a dat, totul. Și din filmul ”Zburătorii”.

                                Marţi. Ceaţa menține lumea în viscerele ei

  ca un piton antilopa înghițită cu coarne şi cu copite, cu tot. De ce antilopă, piton? Pentru că virtualul ne-a inundat, suntem în imersia lui, nu-l mai putem deosebi de real. Eu aproape că simt fierbinţeala peisajelor tropicale din televizor (deşi trăiesc lumea brazilor şi a urşilor), amintindu-mi cum am plutit odată, cu adevărat, într-o canoe printre mangrove, unde  am capturat un Python reticulatus. Aceste întâmplări reale cândva, acum sunt amintiri impalpabile.

   Aseară, frumoasa doctoriță Liana și-a înfipt iar sula de oţel în gingia mea mirându-se că n-am gemut, neştiind că sunt în faza de maţochism în care mă poţi tăia în bucăți fără să sângerez. Până la 1.30, m-am uitat la un film tragic, după care am ieşit în logia nordică unde, amintindu-mi cum o certa la telefon o prietenă pe Dana (Ce-ţi veni să spui că o să mori anul ăsta? De unde ştii tu când o să fie?) - am plâns. Lumea, cu naşterile și morțile ei, văzută din exterior pare neschimbată - în oglinda sufletului se vede înspăimântătoarea ei fragilitate. Oglinda e o entitate ciudată: înghite și respinge simultan, brutal și complet, ce a înghiţit, pe când geamul e permisiv: pe de o parte reflectă discret, pe de alta lasă să treacă prin el intactă, orice imagine.

   La muzeu îmi cad toate de pe masă: laocoonul, arganul, dromaderul.

- Hai fraţilor, staţi frumos că nu am timp de voi, am treabă! Le spun. Îi mint. Ce treabă am, când fac mereu cu totul altceva decât ar trebui? Cum nu am timp, când el e nesfârşit şi neînceput, sau poate nici nu e, ci se inventează doar, pe ici pe colo? Nu mă obligă nimeni să scriu aceste lucruri acum, când ar trebui să repet spiciurile pentru Congresul de mâine. Defazarea a fost defectul, plăcerea și sursa mea de supravieţuire, forma mea de libertate.

                                      Miercuri, 23. Nov. Ziua Congresului

   În autodeclarații ”oameni de ştiinţă” se aglutinează multă limitare şi falsitate: cam 50% dintre ei nu sunt cercetători ci doar funcționari. Dar asta nu mă împiedică să am bucurii private, locale, cum ar fi ieșirea matinală din bloc, în ceaţa rece, unde dincolo de o fereastră cu perdea roşie, îmi imaginez câmpiile altui tărâm. Trotuarul e filigranat ca de carii, de picătuirile unei burniţe mărunte. Literele cărnoase, portocalii, ale hipermarketului CORA digeră ceaţa şi prosperă pe seama ei. Cora vine de la chora, horă adică un cerc. Corn e o rudă, un verișor al  corei, fiind un cerc al cărui centru, presat de circumferinţă s-a îndepărtat, formând vârful. În Aulă, preşedintele congresului trece în revistă savanții morți anul ăsta şi ne propune un moment de reculegere. Un memento mori, pentru că  i-am cunoscut pe toţi: măcar ca facies, erau entităţi identice cu noi, cei din sală. Din comunicări mă atrag datele despre purceii modificați genetic (purcei transgenici) care diferă de om printr-un singur monozaharid, galactoza – așa că ficatul lor poate fi transplantat la om - aflu vârsta coralilor: 600 de milioane de ani și că în Transilvania, în podul unor biserici unde iernau colonii mari de lilieci s-au montat ferestre de termopan, liliecii părăsind aceste hibernacule nu din cauza luminii ci din cauza efectului de seră. Din comunicările de arheozoologie reiese că primele domesticiri (de bovine, ovine, caprine) s-au făcut acum 7000 de ani,  în Cornul Fertil (vestul Siriei şi Turcia). Unii dintre cei de la pupitru vorbesc engleza cu îngrozitoare autoîncântare. E poza despre care am mai scris: exerciţiu de autovalidare, atavism comportamental, menținut de frica animalică, josnică la om. Dar nu e numai poză pe aici. Există pasionați care mă răzbună prin dragostea cu care povestesc despre silabele şi hemisilabele cântecului greireilor și alții care continuă să se bucure şi la bătrâneţe de descoperirea unui pâlc de fluturi migratori într-un loc neaşteptat. Pozeurii abominabili sunt răscumpărați în alte sfere, de iubitorii de hemisilabe şi fluturi migratori.

                                   Joi. ”În Australia, un copilaş

se temea să se ducă singur la baie. Părinţii l-au spionat şi au constatat îngroziţi că din VC scotea capul un şarpe uriaş care voia să-l înghită şi care se ascundea de adulţi. Au chemat pompierii”. Asta mi-a povestit în pauză, dr. Angela. Tot ea mi-a povestit cum a fost prădată de un „bandit ştiinţific” care i-a plagiat nu mai puțin de 10 lucrări şi a luat bani buni pe ele.

   Prima noastră comunicare a fost apreciată ca „monumentală”, „un cadou” făcut domeniului, iar cea de criminalistică drept „senzaţională”. Nu am vizat acest succes de estradă. Dintre femeile Congresului mi-a plăcut o sârboaică voinică dar feminină, cu mâini fine, mişcări elegante, elastice, voce învăluitoare. Imad,  marocanul lui Amoc lipsea din când în când câte o jumătate de oră ca să fumeze poate şi altceva decât tutun. Apoi somnolenţa, sastisirea, dezinteresul reciproc, egoist, cinic. În noi, cei care am avut succes, se instalează spirala pozitivă. La terminarea lucrărilor am admirat cu Amoc în curtea Academiei, statuia cu coif, suliţă şi bufniţă, a Minervei. Grecii îi spun Pallas Athena - zeiţa războiului drept şi a înţelepciunii; prin culorile sumbre cu porţiuni aurite aminteşte de război, moarte, neant, dar şi de pace și artă. La taraba de cărţi vechi m-am premiat  cu două cărţi: Provocările ştiinţei de Solomon Marcus şi Corturi în Pamir scrisă de doi fizicieni - alpinişti.

   Seara, la TV aflu că fericirea nu mai poate fi salvată decât prin literatură că Ionel Teodoreanu Redivivus (eu nu l-am citit) e comparabil nu știu prin ce,  cu Radu Petrescu și discut mult la telefon cu Elis care spune că viaţa ei se sprijină pe telefon ca pe o cârjă.

                                          Sâmbătă un vânt rece, „rău”

ne scoate din ceaţă, lovind nemilos cu săbiile în cheliile platanilor ca în ţestele bătrânilor luptători. Imad va pleca mâine înapoi, spre Marocul lui, cu amintirea unei Românii scufundate într-o ceaţă veşnică. Degeaba îl asigurasem că România e o ţară însorită, el nu are cum să-şi imagineze asta. Sunt în cuhnie, unde păzesc friptura, curăţ usturoi iar cojile zboară peste tot de parcă ar fi cojile lucrurilor. N-am reușit să cumpăr cartea lui Oţoiu dar merge şi dacă n-o voi citi până la urmă - voi fi liber să mi-o imaginez. Fac tocăniță de ciuperci, cafele și o salată de ridichie neagră în timp ce beau un Tuborg iar Danei îi ofer un Beaujolais - molănel de Greaca, ca să sărbătorim succesul meu la Congres.

- Cauți pentru mine pe internet de unde vine Beaujolais? Mă întreabă Dana.

- Cred că vine de la Beau jeu : joc frumos.

- Muzica asta e englezească sau celtică? Prinţul Charles spune că arborele genealogic îl arată descendent al lui Dracula.

   La astea nu-i mai răspund deși ea mă flatează cu replica lui nenea Iancu: ”Bibicule, le știi pe toate!”

   Vântul antrenează fronturi de frunze foşnitoare la nivelul solului, un chirurg, după 28 000 de operaţii făcute în carieră, vrea să intre în politică și citeşte cu convingere versuri proaste. Un chirurg bun și un poet prost vor da un mediocru. Dintr-un  zoolog și un poet nu poate ieși decât un faun. Până la Marte sunt cinci sute șapte zeci de milioane de kilometri.

                               Am dormit dus, nu ştiu când s-a luminat

  (Duminică  ceaţa s-a ridicat dar cu ce preţ? Cu preţul răscolirii de către vânt a batalioanelor de frunze moarte în tranşeele verii, cu preţul gustului sălciu al succesului inutil, cu preţul rămânerii a doar două frunze galbene pe crengile plopilor, al ignorării observării iederei din unghiul mort al muchiei vestice și al marii păsări negre, plecată de pe o creangă uscată şi balansându-se în gol). 

   Azi, luni,  la ieşirea din bloc mă întâmpină un cer urât, neprietenos şi un frig până la oase. Îmi amintesc că prima dată în viață am realizat miracolul ivirii zorilor, pe un drum de noapte în căruţă, cu bunicul: primul semn a fost cântecul unui cocoş căruia i-a răspuns altul şi altul, producând spațiu pentru zborul luminii.

   Pe cât de rece și mohorât e afară, pe atât de cald și de luminos e laboratorul unde ascult un şlagăr vechi. În copilărie ascultam şlagăre mai vechi decât cele de acum -  reverberații  ale unor lumi apuse. Ridic copacul şi dromaderul răsturnate de menajeră, așez pe burtă turturica de silex şi încerc cu degetul înotătoarele tăioase ale peștelui de obsidian, după care subliniez în cartea lui Solomon: atunci când vrei să afli ceva pornind de la particular, ajungi la generalul care exista înaintea lui.  Există o circularitate reluată la infinit dinspre căutare spre găsire şi dinspre găsire spre căutare. Cercul e condiţia filosofiei iar ştiinţa şi arta sunt linii care evadează din cerc, linii care au uitat de unde au plecat, linii care uită până şi de om, acest altceva, desfăşurându-se doar pentru sine. Când simţi că timpul trece ireversibil într - o singură direcţie, te îmbolnăveşti de timp dar o viziune circulară e benefică, terapeutică. Timpul nu există dacă nu-l bagi în seamă, dacă nu priveşti ceasul - această invenţie infernală, simbol malefic al morţii. Pe când repetitivitatea, revenirea la punctul de plecare arată realul ca pe un bloc sferic în care totul există înainte de a se termina lungul tău drum până la el. Poetul descoperă atemporalul existent dinainte – închei citatul din Solomon Marcus căruia eu îi spun Solomon, pentru că-mi amintește de solomonarii dacici.

                                   29 nov. Nu există o frontieră ermetică

 între noi și exterior. Comunicăm cu el prin pori, orificii, tunele, porţi, facem un schimb lent sau violent de energie, materie, informaţie. În 4 săptămâni toată pielea omului se schimbă, în 6 săptămâni ficatul şi în 5 ani tot organismul. La fiecare cinci ani suntem complet noi. Știm deja toate astea, ştiinţa e un depozit foarte vast de informaţie dar niciodată suficient. Dorind să ştie cât mai complet ceva despre ceva, cercetătorul se autolimitează dar o asemenea procedură, specifică întreagii științe, e de fapt o metodă reducționistă de cunoaștere. George Steiner spunea despre Marcel Proust că el ştia mai mult despre fatalitate şi ereditate decât toate ştiinţele (inclusiv genetica). Omul actual se află într- o criză temporală (cu urmarea ei malefică directă: anxietatea), dar şi într-o criză informaţională: avem prea multă şi în acelaşi timp prea puţină informaţie. Un echilibru între percepţia ştiinţifică (secvenţială) şi cea artistică (continuă) poate duce la sănătatea psihosomatică a individului, spune Solomon.

   Am citit şi a doua carte de la anticariatul ambulant, Corturi în Pamir, de Sorin Ciulli şi Mihai Tunaru care-și povestesc aventurile alpinistice din 1958. Apărută în 1965, are supracopertă încă destul de proaspătă dar filele şi fotografiile sunt oxidate, îngălbenite până la tristeţe. Însă cum înşeală aparenţa! Imediat ce încep să citesc, totul redevine vital, mai dinamic şi mai intens decât tot ce am citit în ultimii ani. Băieţii sunt eroi homerici. Subliniez rândurile despre întoarcerea din teribila aventură din Duminica de 30 august: ”.. în cort e cald, miroase a primus şi e foarte plăcut să stai înfofolit într-un sac moale vorbind despre visuri împlinite. La unsprezece plecăm în jos, infectaţi de lene, lene şi să mâncăm. Poate că aşa trebuie să fie după multe zile grele. Saci de dormit în interiorul cortului, apă din belşug, primusul ne luminează în albastru feţele brăzdate de soare şi de oboseală, într-un cuvânt începem să gustăm din nou poetica mizeriei de cort. Poate că furnica cu două picioare care suntem nu poate avea satisfacţie mai mare decât riscându-şi singura şi cea mai mare valoare a ei: viaţa. Nu cred că mai există în vreun univers o mai ciudată şi unică perversitate a vreunei fiinţe”.

   Am pornit de la tristeţea provocată de o carte îngălbenită dintr-un anticariat ambulant, unde ea a petrecut toamne umede, neprielnice, viscole şi canicule prăfuite şi am găsit intactă în ea, dramatismul exploziv al vieții şi poezia absolută a unor alpinişti îmbătaţi de încrederea în tinereţea lor fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte. Sorin Ciulli e fizician iar dacă fizicienii au dreptate, nimic nu moare cu adevărat, nici întâmplările, ci se ascund în încolăciri infinite, unele printre altele, ca și cărţile în anticariate şi hainele în magazinele Secondhand. Universul e un infinit Secondhand.

   În drumul meu de azi un manechin cu ochi albaștri, aţintiți spre orizonturi ipotetice poartă o superbă maletă albă iar fetele de ghips sunt împărţite în două: unele au doar bust, fără picioare iar altele, au numai picioare şi nu sunt înveşmântate. Sexele se diferenţiază printr-o umflătură pubiană mai redusă la femele şi mai mare la masculi. Cam astea suntem noi, hominidele, văzute de un Observator, de undeva, de sus. În Piaţa Gloriei un soare orbitor incendiază intrările marilor bulevarde. Girafa e înconjurată de un roi de fluturi albi:  hârtii prinse de cablurile subţiri cu care e ancorată, ca să nu se împiedice copiii de ele. Caut pe net date despre Sorin Ciulli. Trăieşte! E fizician stabilit în Franţa în 1933. El, care și-a riscat la maximum viaţa, a avut norocul să supravieţuiască şi să lucreze acum în fizica atomică, adică să guste şi aventura spirituală a noilor descoperiri. Mă bucur mult, îmi place la nebunie treaba asta: poți fi deci și excesiv și longeviv. După ce completez lista de achiziţii necesare secţiei de faună terestră, citesc discursul de recepție la Academie al celuilalt aventurier Solomon, care spune: între ce se vede şi ce se poate înţelege se produce o tensiune. Conspectez trei pagini din discurs, în Note.

                                        Deasupra intersecţiei Pieței Gloriei

un uimitor joc contrapunctic de sori virtuali pe faţadele vitroase ale clădirilor, e produs de soarele real dizolvat în aerul transparent, ciudat de pur în ultima zi de noiembrie.  Intersecţia e o categorie cel puţin geometrică, dar e şi matematică, poetică, filosofică, spune Solomon și probabil că el ar putea demonstra cu câte un frumos exemplu fiecare afirmație. Și eu, demult, în Caietul Gri, priveam intersecția ca o dovadă a libertăților multiplicate, doar prin înlocuirea și locuirea succcesivă, a aceluiaș spațiu, cu noi forme și fenomene, în noile clipe: acum e o motoretă, peste câteva secunde un Tir, apoi zeci, sute, mii de limuzine de diferite mărci și culori, fiecare cu alți pasageri. Câtă diferență e între timpul trăit simultan de o străduță înfundată, pustie și o mare intersecție! Ca între vieți bogate sau sărace.

   Azi, lumina clară din intersecţie îmi place pentru că îmi aminteşte de deşerturile prin care am bălăurit cu Saxa; ”bălăurit”, e termenul lui, deși pentru el, băieții de la club nu se ridică decât la rangul de ”gușteri”. Ambii termeni se referă la reptile, ceea ce se potrivește cu deșertul - important e că toți ne înțelegem mai ușor în limba lui Saxa, limba neoficială a clubului. Argoticul, abrevierile şi semnele individualizante sunt instrumente autoreferenţiale în comunicări intime, circumscrise unor cercuri de interese. Orice limbaj, oricât de general a fost la început, a rămas în mare măsură, un argou. Citez din dicționar și din Solomon. Pe peluza de lângă girafa din fața muzeului împăieturilor a mai apărut o butaforie: capul poliedric – reclamă de carton la jocuri pentru copiii sau pentru adulţi. Sunt de serviciu iar manejul controlului trece pe lângă zeul- crocodil Sobek, cum îi spun egiptenii şi pe lângă diorama cu bufniţe polare albe, încremenite în zbor static deasupra colinelor îngheţate. Astfel de bufnițe albe există deci în clipa asta, în următoarele locuri: în natură, în cutie, în albume şi în mintea mea. Tricourile din magazinul muzeului au imprimate dinozauri, capete de lup şi recife iar mulajele din răşină reprezintă zebre, struţi rotitori, boi moscaţi. În realitatea vieţii lor,  aceste ființe scot sunete, alcătuiesc o lume polifonică la care participă şi omul cu vorbirea şi cântecele lui. În colțul nostru de Europă, ritmul e mai sincopat, cu pauze mai dese decât cel din Occident. Sincopa e o formă de libertate, de ieşire din ritm dar dacă pui cap la cap un şir mare de sincope ritmul se reface mai cuprinzător, înghite și ţine prizoniere celelalte mici libertăţi. Termin astfel Provocările ştiinţei gândindu-mă la Solomon Marcus şi la Jorge Luis Borges – magnifici ai ficţiunii bazate pe știință. Există o poezie a ştiinţei şi o ştiinţă a ficţiunii.

   La încheierea vizitării un bărbat cu mustăţi mari ne întreabă în timp ce facem împreună ultimul tur:

- Până la urmă cum a rămas? Strămoşul omului e sau nu, maimuţa?

Colegul meu  răspunde:

-Nu. Speciile sunt aşa cum au fost create. Știința n-a putut dovedi încă, trecerea neîntreruptă între regnul animal şi regnul uman.

Nu intervin pentru că eu nu am o credință sau o părere absolută, merg pe muchia îndoielilor, ca un acrobat pe sârmă,  „orbecăiesc cu unghiile-atente/pe margine de muchii transparente” vorba lui Virgil Teodorescu. Oare  vom putea fi vreodată noi românii altfel decât suprarealişti, cu toţii? Mă scoate din dileme telefonul Di Anei:

- Ce faci la ora asta? Tot la muzeu?

         - Da. Tu tot cu sportul?

         - Momentan gătesc fasole. Fac totul pentru sănătate. Mâine o duc pe mama Lina la Sinay, la Elis. O să ne strângem acolo de sărbători. Te pup, te las, că mi se arde mâncarea.

   La ieşirea din metrou, în dreptul secondhand ului, arteziana îşi face jocul în sine, într-o feerie de culori. În aceeași intersecție, steluţe, pomişori, animale stilizate din becuri şi pereţi întregi acoperiţi cu covoare luminoase, ornamentează intrarea în cartier.

Turtureaua de silex partea I - Chipul din geam

                       Ziua de ieri a avut  final agitat

 la atelierul auto, unde nu-mi completaseră corect actele. M-am răzbunat cumpărând gogoşi, banane, seminţe şi carne crudă pentru Fatam care m-a speriat cât a putut să doarmă îngropată în întunericul nişei pentru haine. Poate a fost de vină şi vremea apăsătoare, aproape mirosind a zăpadă. În metrou, spionez o frumoasă, armonioasă  şi nobilă domnişoară, care spionează la rândul ei doi bărbaţi arătoşi, bine îmbrăcaţi, eleganţi şi virili: unul ca o statuie greacă altul cu perciuni şi cioc de mousquetair, cravată bleumarin cu dungi oblice, albe. Îi urmăresc pe toţi trei în geamul vagonului în care, la un moment dat, ea mă fixează cu o privire directă,  neprietenoasă. A observat că îi observ. La ieşire în Piaţa Gloriei ultimele plăci de marmură au fost puse la loc pe laturile Propileelor; consolidarea antiseismică fiind încheiată, istoria poate merge înainte. Mă irită tergiversarea finisării cafenelei din incinta muzeului, dominată de negrul diabolic, la modă şi în fizică şi în secol. În laborator ridic dromaderul căzut pe o parte lângă arganul de plastic  şi rădăcina căreia îi zic Laocoon sau Balaurul cu  7 capete, răsucite, date peste cap. Să fi pătruns elefanţi? (numai ei pot dărâma copaci), sau poate o furtună din alte universuri, printr-un por al pereţilor lumii? J. L. Borges a avut ideea universurilor multiple înaintea fizicianului Hugh Everett, potecile lui se bifurcă invizibil în timp, nu în spaţiu, în viitoruri zigzagate. Fiecare dintre noi, trăind, alegem în fiecare clipă o altă potecă. Literatura cu jocurile ei nepractice, a descoperit universurile multiple mai devreme decât ştiinţa. Recitesc povestea lui Borges într-o  veche culegere, Cartea de nisip, cumpărată la taraba din cartier, cu copertă de Done Stan pe care se pot descifra păsări cu branhii, peşti cu aripi, capete de cal cu priviri umane, minotauri cu cleşti de crab în loc de coarne, rame de tablouri sau canaturi de uşi, un nucleu înconjurat de orbite concentrice, elemente fără legătură, unite de ceva secret.

                                             

                                      Directă, strălucitoare şi absurdă,

ca şi soarele ăsta de pe lumea cealaltă a verii, e azi, miercuri 9 noiembrie, lumea de afară, reflectată în mine. Nu știu de ce îmi amintesc acum de ocazia de a cumpăra pe când eram în Indonezia, un ou de fildeş sculptat în interior, dar n-am făcut-o, cum am ratat multe alte ocazii. Poate prea multe, ca să pot considera că am știut să trăiesc. Acum e târziu şi nu pot decât să mă mulţumesc să privesc prin fereastra clipei lumea sculptată în sfera invizibilă a vieţii mele. Se zvoneşte că e ultima dimineaţă însorită. Covoarele groase de frunze aurii de pe trotuare, îmi amintesc frunzarele adânci, adunate în alveolele de piatră ale muntelui: acolo, la cabana de sub creastă am primit o telegramă adusă cu calul ( un unchi la care ţineam voia să mă vadă înainte de a muri dar n-am putut pleca noaptea) și ca să mă calmez  am spart buturugi cu barosul şi cu dalta; am lovit cu sete nodurile tari până am obosit deşi ştiam că nu fac decât să repet în oglindă, o luptă absurdă.

   La muzeu, pe scara interioară spiralată ca o macromoleculă, crocodilul Soby stă încremenit la baza ei, înfăşurat în folie de plastic. Ceasul de mână cu diametru mare, ajunge până la ramurile de jos ale  arborelui de plastic iar dromaderul origamic priveşte cu capul ridicat spre un orizont văzut numai de el. Aleg să privesc trei pietre din colecţia sahariană: delfinul de gresie, adormit sau mort pe valuri, o bibilică somnoroasă, cu ciocul în penele cenuşii cu picăţele albe şi o balerină de silex, dansînd static în lumina zorilor imaginari. Azi sunt exact 681 de ani, de când Carol Robert de Anjou a suferit la Posada ceea ce istoricii numesc Strages Maxima - dezastru militar. Strages:  răsturnare, secerare, măcel, tot azi aflu că dr. Murray l-a ucis din greşeală pe Michael Jackson și un banc: ea, în pat, în timpul unor momente toride, îi spune lui:  ia-mă sălbatic, arată-mi că eşti bărbat adevărat! El - da!da! da! Ea şi mai încinsă - spune-mi lucruri murdare! El - baia, bucătăria, covorul de pe hol. Mai afrlu că Gaddaffi a fost trădat de un general pentru că la Tripoli, în noaptea fatidică, din patru mii de soldaţi pe care miza, n-au fost prezenți decât 200. Cafeaua întreţine prostata dar trebuie să bei 6 ceşti pe zi, băuturile energizante conţin taurină, o substanţă interzisă. De ce e interzisă? Descoperită în 1827 în bilă de taur, o producem şi noi în inimă, în muşchi şi în creier, cam 70 de grame (mult?) - e un aminoacid liber, antioxidant, necesar inimii şi ficatului şi recomandat în tulburări bipolare. Mă sună Di Ana care când aude de taurină râde spunând că unele femei obsedate de sex, cred că taurina conţine spermă de taur.

- Tu ce crezi? Mă întreabă

- Că se gândesc la taurii cu două picioare.

  Lumea femelă a obsesiilor falice îmi reiterează tristeţea limitărilor noastre și nu numai ale noaste - fără limitare nu există nimic

  Din colţul lui, radioul Maestro Digital emite o muzică mecanică, impersonală, ca orăcăitul unui buhai de baltă pe o planetă în care omul nu a apărut. Tot ce a apărut pe ecranul minţii mele în această frumoasă (ultimă?) zi însorită, confirmă ipoteza lui Everett: un lucru e o suprapunere a tuturor stărilor lui posibile şi e invizibil, până în momentul când iese la iveală, printr-o singură stare - atunci când e băgat în seamă. O literatură a bifurcaţiilor nu s-ar putea scrie decât pe coli de mari suprafețe pentru a încăpea ramurile bifurcate - ar fi o schimbare de stil şi aspect al bibliotecilor care cândva arătau ca nişte săli ale hărţilor în care se păstrau papirusurile - sau se păstrau în oale de lut şi arătau ca nişte pivniţe?

   În loc să divaghez ar fi mai bine să fac disecţia masculilor de muscă albastră care au devorat timp de 80 de zile bursucul putrezit în lăstărişul din curtea interioară. Lavigne a urmărit cum se schimbă larvele pe cadavrul de bursuc pentru că e pasionată de ”Forensic Entomology” dar pe mine domeniul mă îngrozește. Congresul e pe 24 şi nu am de ce mă grăbi. Beau cafea, fumez şi ascult muzică tehno care pare că n-a trecut prin nici o minte omenească ci doar prin mecanisme. Lumina lămpii de birou e de un gălbui cețos, nu sclipitoare ca lumina soarelui din curtea de jos. Îmi recitesc pe un bileţel problemele: plata la cablu, scos bani, smântână, paste cu carne sau piure, brânză de oaie. Uitasem că îmi plac pastele cu sos de carne, noroc că am auzit niște gospodine pomenind de ele în metrou. Azi nu mă las agăţat de nici o necesitate: schimb pietrele de pe birou cu altele şi transcriu pe calculator notele din 10 septembrie.

   Târziu în noapte, afară  ard focuri - becurile cu argon - în jurul cărora dansează fluturii galbeni ai frunzelor căzătoare ca roiurile termitelor în Java în jurul becului din grădina botanică: dădeau rar din cele 4 aripi membranoase într-un balet pe o muzică auzită doar de ele. Dar acum, aici, nu e cald și nu sunt termite, cad frunze galbene în vântul care anunţă asprimea. Cercuri nevăzute, nemiloase în rigoarea lor mă înghit şi mă duc departe, în adâncul orizonturilor paradoxal și intangibile și concentraționare

                                    Joi, cortina groasă de nori

a închis ca un capac, diorama toamnei. Marele Artist Plastic s-a întrecut pe sine în decorarea planşeului: frunze verzui, galbene, roşcate nu fac economie de forme şi variaţiuni: ovate, lanceolate, zimţate, dinţate, simetrice sau nu. Cad uneori şi unele încă verzi, cu peţiol lung. Lumea e o singură coardă mare, ale cărei vibraţii emană ritmic, materie - materializarea unei melodii. Pun pas după pas pe acelaș trotuar îngust, de ani de zile. În buzunar, o castană îmi loveşte ritmic coapsa, neștiind că mişcarea ei e rezultatul  mersului meu. Lumina acestei dimineţi e altoită cu mult întuneric - o dimineaţă de toamnă înaintată. Spre iarnă. Dar contrastul apare numai prin compararea cu multele  şi monotonele zile însorite de a căror frumuseţe aproape că nu-ţi dai seama. Ce poate fi de unul singur? E nevoie de măcar încă unul care să-l definească. Frumoasa şi Bestia e un cuplu absurd numai la prima vedere: actorul francez păros ca un urangutan era adorat de Marina Vlady şi de toate actriţele cu care a jucat, pentru că frumuseţea, netezimea, dulceaţa nu există decât în măsura (exactă) în care există urâtul, denivelatul, amarul. Din acest ciudat punct de vedere al echităţii, urâtul e musai frumos, văzut din celălalt capăt. Totul pare atât de strict cântărit încât te întrebi dacă mai rămâne loc pentru vreo libertate. Să fie libertatea adăpostită în modestia griului, a nehotărâtului a mediocrului care are amestecate în el și minunea şi banalul? Griul ştie multe sau le conţine fără să ştie. În deşert, un nor care ar putea să plouă e cea mai mare binecuvântare şi promisiune. Norii galactici promit lumi de stele, de planete şi de viaţă după cum pe pământ, norii grei de apă, promit ploi, grindină, zăpadă iarnă vindecătoare ale arsurilor verii. Am umblat şi prin Sahara unde m-am luptat cu deshidratarea dar munţii şi-au imprimat mai adânc în mine amintirea, poate datorită efortului din timpul urcușului.  Pentru că există memorie şi în organe şi în muşchi, nu numai în creier. Când ploua mult, Râul Mare cobora din Retezat ca un zeu în sarică de spumă. Deasupra apei învolburate plutea un miros de catran produs de lovirea bolovanilor între ei. La impact, fragmente mici de piatră chiar ardeau, calcinate, iar noaptea în albie, se vedeau scântei. Pe crestele muntelui m-am întâlnit cu un spiriduş - un siderurgist bătrân din Calan, care m-a ademenit să facem împreună „săritură a ieduţului” cum îi zicea el, între doi munţi. În Piatra Craiului am suit pe vâlcele înguste şi abrupte ţinându-mă cu mâna de „tortiţe” – rădăcini de jneapăn, am alunecat la vale pe „spălături” de calcar, în Maramureş am suit cu un Land Rover matusalemic până la poteca dintre căldări glaciare enorme,  stâne rare şi am coborât un perete ţinându-mă de crengile jnepenilor. Sunt ţări şi lumi pierdute în nordul ţării şi în nordul istoriei și în nordul memoriei, unde oamenii sunt fiecare, câte o poveste.

                                                      

                                       Data de azi conține o succesiune

 de cifre ciudată, neliniștitoare: 11 a 11 a 2011. Visam că rulam pe şosea cu avionul, după o aterizare forţată și ne-am oprit atârnând deasupra unei faleze; am coborât cu grijă lăsând aparatul de zbor acolo și am început să parcurgem străzi înguste, cu ferestre rotunde, sub semilună, în timp ce o femeie blondă în alb, cu cizme de piele fină, îşi legăna pe trotuarul îngust, fundul lasciv. Când ne-am apropiat s-a oprit şi s-a recomandat: Enuma Eliș. Amoc era încântat de ea şi mi-a spus că a fi ademenit de o femeie numită Eliș într-un oraş din viș, numit Tuniș e o curtoazie la adresa masculilor vagabonzi. Aşa se întâlnesc în vis, în mintea adormită, ființe care nu există în realitate, peisaje, lucruri, întâmplări trecute sau viitoare. Eu azi, ca o combinaţie ce sunt, între vis și exterior vineţiu, rece cu doar 4 grade, îmi amintesc că după ce am făcut săritura ieduţului am coborât prin pădure iar când am ajuns lângă cabană moșul şi-a aruncat cele două beţe în care-şi sprijinea picioarele reumatice - era beteag dar mândru şi cunoştea toate traseele montane din ţară. La 10 am şedinţă de Consiliu şi am de făcut 4 disecţii entomologice.

   Seara, la film o minunată femeie - copil muribundă din cauza unei tumori la cap, plânge dar  zâmbeşte suav, ca o perlă atinsă de lumină.

 

                                        Sâmbătă.  3 grade la Cluj

 S-o gătat vara! Spre est, cerul  e plumburiu iar spre vest, albastru. În grădină, pisoiul Norocel se joacă cu o imensă frunză galbenă. Cumpăr din piaţă ciuperci, fasole şi un vin negru, o băbească Puterea Ursului. Fac tocăniţă, beau vin, fac curat şi dorm 3 ore. Chinezii credeau atât de sigur în viaţa de apoi încât se spune că în istoria lor, un general a pus la cale o lovitură de stat pe care urma să o dea pe lumea cealaltă. Arheologii chinezi spun că sub pământ există și un palat regal în mărime naturală nu numai armate de teracotă. Cum pot răbda cercetătorii să nu foreze măcar un orificiu ca să-şi satisfacă curiozitatea până ce vor ajunge la el prin decopertări minuțioase?

                                Duminică. Lepădându- ne de ce nu e necesar

 acum, putem trece peste dezastre - pare să fie învățătura copacilor care-și leapădă frunzele. O să fac un compot din strugurii prea acri şi din merele scofâlcite. Cu strugurii m-a păcălit vânzătorul dar nu mă supăr, o iau ca pe unul dintre micile jocuri pierdute, pentru că orice joc e 90%  bucurie. Iau o cutie de Capucino din piață, tai unghiile Fatam ei, frec aragazul şi wc ul. Încălzesc cuhnia cum era cuhnia din Banat unde profesoara de română care nu-şi luase postul în primire în altă parte a ţării, mă voia de bărbat. Era o blondă infantilă cum erau toţi din neamul Ştefănuţ. Când strigam catalogul, cei 30 de elevi ai mei se încadrau toți,  numai la 3 nume: Tărăbugă (de la Tarabostes?), Suru şi Ştefănuţ. Într-o seară mocirloasă de toamnă blonda de română cu ochi verzi albăstrui ca toți Ștefănuții, Tășica, mi-a adus brânză de oaie şi mămăligă caldă. Gest de nevastă. Dar eu eram îndrăgostit de alta, pentru care venisem în Banat iar la Băile Felix urma să o cunosc pe Dana. Căldura din cuhnie îmi aduce aminte de anii destinului meu indecis, decis fără să ştiu. Ţăranii care se numeau cu mândrie gugulani, erau toţi buni cântăreţi şi cântau doine trăgănate ca Gugulan cu car cu mere sau Supărat badea-i d´asară. Cine nu ştia cânta era considerat bolund. Banatul se regenerează și acum acolo singur, în realitatea lui fizică, ca o entitate mare ce este. Entităţile mici ale amintirilor noastre se regenerează în memorie.

                               Luni. Cartea modernă nemaifiind scrisă

cu pana, înseamnă în primul rând multiplicare. Nu poate exista un copac cu o singură frunză, o pădure cu un copac şi omenire cu un singur om - mai multe lucruri alcătuiesc împreună ceva. Pe cât de îngrozitoare e singurătatea, pe atât de tonic, promiţător, e multiplul. Mica diferență dintre cele aparent asemănătoare, produce  altceva ul, poate chiar sensul. Universul se caută pe sine în mulţimea stelelor, a frunzelor, a bancurilor de peşti şi a stolurilor de păsări, a oamenilor şi a cărţilor.

   În metrou o doamnă delicată, cu trăsături simetrice și mâini fine, străvezii ca nişte tentacule, e admirată de un domn păros, viril dar şi el are degete delicate. E apusă vremea strămoşilor arboricoli. Deși frumuseţea şi intelectul sunt o marfă produsă și motivată tot animalic. Lucrurile nu s-au schimbat prea mult.

   Fac disecţiile pentru Congres. Am fost nebun să-mi pierd atâția ani cu identificări  microscopice, cu determinatoare în multe limbi și microchirurgii cronofage, în  anatomia insectelor. Cu ce m-am ales consumându-mi așa, singurul meu capital – timpul, în care am neglijat poate catastrofal, macroscopicul?

   Seara îi invidiez pe experții colțului bahic care ştiu că acum, pe vreme rece e vinul mai bun. În cuhnie mă gândesc la Paul Watson, căpitanul din serialul Războiul Balenelor  care manipulează cu un curaj demențial, un vas inapt pentru navigație printre gheţari. Dacă există violenţă generală ar trebui să acceptăm şi celelalte tipuri de violenţă născute din ea: furtuni, vulcani, moartea frunzelor şi a oamenilor. Şi violenţa virtuală de pe ecrane. Orice vibraţie e o violenţă, un exces, iar fericirea nu face excepție. Fără un strop de exces, nimic n-ar mai putea fi nici măcar perceput iar lumea nu s-ar putea vedea chiar dacă ar exista. În ora târzie din noapte, Karajan dirijează cu o violenţă organizată, calculată, matematică, răzbunându-ne în avans pentru viitorul absolut, care ne e refuzat fiecăruia. Putem neglija irealul, când suntem  bântuiţi de vise în timpul somnului, când purtăm în amintire fantomele trecutului iar în speranțe, fantasmele viitorului? Suntem obligați să plutim mai tot timpul în abis, agăţați de firul nevăzut al trăirii. Arta nu face decât să multiplice ecourile virtualităţii. Poate nu trebuia să fac nimic altceva în viaţă decât să scriu poeme. Am avut naivitatea să mă las fascinat de frumusețea biologicului, ca să constat că legea lui e cruzimea. Poezia e altfel: vegetația ei ciudată, animalele ei imprevizibile sunt fericite împreună, nu se ucid, se stimulează.

TURTUREAUA DE SILEX

TURTUREAUA DE SILEX

                                         (I. Chipul din geam, II. Oceanul)

  Așa arată cele 185 de pagini din această scriere încheiată, cărora le-am schimbat titlul și le-am prefațat cu următoarea introducere:

   Când intri în curtea din spatele muzeului ca să-ți parchezi mașina pe timpul vizitării, sau doar să bei un capucino în cafeneaua cu fațadă de sticlă, poți observa pe zidul din stânga, sub streașină, un ochi de geam cu rama scorojită şi crăpată ca o piele de elefant. Nu se ştie de ce muncitorii care au renovat clădirea stând cocoţaţi pe schele un an întreg, au plecat fără să-l atingă. Eşantion al trecerii timpului, relict conservat de dragul imaginaţiei puştilor fascinați de o specie de animal misterios, uitat într-o cămăruță sau rezultat al simplei neglijenţe – eu am motive să nu pot trece ușor peste acest amănunt. Orice exterior ascunde ceva dincolo de suprafaţa lui - interiorul - şi nu e dispus să-l devoaleze, deși uneori lasă la vedere un semn, un călcâi al lui Ahile, cum e acest geam cu ramă crăpată. Dacă cineva ar fi curios să ştie ce se ascunde în incinta secretă de dincolo de geamul uitat, ar putea afla din acest „jurnalul de bord” ţinut acolo de mine o vreme, pentru că aţi ghicit, eu sunt specia necunoscută, de dincolo de geam.

                                    acum continuarea celor postate sincopat..scuze

      NOIEMBRIE 2011

                                          Marţi.  Sfidând probabilitatea

de a fi considerat ridicol de  doamna ale cărei tocuri le aud din ce în ce mai aproape în spatele meu pe trotuar - ridic o mare  şi frumoasă frunză galbenă şi o introduc în despărţitura pentru hârtii a genţii. O las pe doamnă să treacă de mine şi scot frunza: cordiformă, cu trei lobi ondulaţi, curburi elegante, peţiol lung, proporţionat cu suprafaţa - o pot răsuci între degete ca pe o paletă. Sau planetă. Deşertică, după uedurile secate ale nervurilor. Pe trotuarul din fața muzeului girafa butaforică e umedă de la condens. Soarele rece, luminos, e dizolvat într-o ceaţă fotonică strălucitoare, greu de privit. Lumina e tot ce mai pătrunde din vară prin ecranul toamnei. Toate se nasc și azi, din relaţia lor reciprocă. Istoria infinită și necunoscută a acestor relații sunt izvoarele din care se acumulează oceanul amintirii şi oceanul viselor – două oceane care nu știu unul de altul. Urăsc obligaţia de a dormi, dar somnul ne recompensează printr-un dar pe care nu-l apreciem destul: la fiecare trezire beneficiezi de o viață nouă nouță, ca de o limuzină.

   Noile vieți ale unor dimineţi ca asta, au uneori micile lor neajunsuri: femeia care face curat mi-a schimbat ordinea „capetelor de strămoşi” -  tărtăcuţele de la geam, l-a întors cu cealaltă faţă, cu cea hidoasă, pe Ianus, trovantul de gresie, mi-a pus pe calorifer   „Ciocănitoarea” (un nod de lemn), mi-a mutat microscopul şi  două cărţi groase despre balene și binențeles a dărâmat dromaderul. Nu mai caut alte schimbări - le voi descoperi pe rând. Din Cearta cu filosofia reiese că fragmentarismul e valabil ca metodă de cunoaştere într-un univers discontinuu. Deci şi cei cu educaţie ”pe sărite”, pot înţelege câte ceva. Iar din cărțile de fizică reiese că în profunzimea micimii lui, universul e nu numai foarte mic dar și  foarte agitat, agitația reflectându-se în universul mare şi de acolo în oglinda lumii: noi.

                                       Miercuri..ziua ceţoasă, umedă,

are contururi incerte. Pe trotuar sunt tot mai multe şi mai diverse frunze moarte: palme galbene, suveici ovale, brune, altele cu margini obtuze, teşite. La „Iurtă” e veselie: gunoierii fac cinste nomazilor, cu cafea la pahar şi covrigi calzi. O onomastică? La Secondhand a fost adusă o nouă vedetă de ghips: fără cap, cu o bluză mulată pe sânii opulenți, mult mai reuşiţi decât ai vedetelor de pe micile ecrane. Fizicienii şi matematicienii văd lumea ca pe o poveste al cărui început și sfârșit nu-l cunoaștem. Am citit până mi s-au înroşit ochii, concluzia fiind că știinţa de azi trebuie să se expliciteze ademenitor, prin metoda artei, că logica cuantică seamănă cu felul în care leagă oamenii conceptele - prin asocieri lejere şi graniţe incerte, flexibile, indistincte. Aiuritul şi aiuritorul par superiori pragmaticului şi moralistului.

                                       3 noiembrie - zi pierdută

în şedinţă. Acţiunile care se devorează unele pe altele, se numesc timp. Citesc pe sub dunga mesei gazeta din care aflu că Tony Judt a demistificat ”opiul intelectualului”. Deci intelectualul e un drogat. Se dă un citat din Cabana memoriei: „boala îţi dă libertatea să contempli în tihnă şi cu minim de disconfort deteriorarea catastrofală a propriei condiţii”.     Nu înțeleg: e imposibil să-ți contempli în tihnă și cu minim de disconfort deteriorarea catastrofală. Știu că dacă nu ai încotro începi să accepți tot mai multe lucruri care se petrec fără ca tu să le poți schimba dar asta nu se poate face decât cu seninătatea inconștienței.

   La întoarcerea acasă, vagonul de metrou aleargă ca o omidă nebună prin galeria de sub coaja oraşului şi mă scoate ca pe un şobolan în lumina cerului de toamnă. Cartierul văzut de sus pare un joc de cuburi în care eu sunt o şaradă nedescifrată. Ce vreau să spun prin „văzut de sus”?. De unde, ”de sus”? Poate din exteriorul ochiului imaginaţiei. În vizuina de beton a muchiilor verticale, mă scufund în lirismul secret, închis etanş, al anonimatului. „Vizibilii” „cunoscuţii”, ”celebrisimii”, beneficiază ei oare, de un milimetru de veşnicie în plus? Numai eu, moi, ego, contează. Deci pot să-mi permit să fiu visător, poet, nepractic, să cumpăr carne de porc, s-o duc în cúhnie şi s-o frig, sfidând întunericul precoce al zilei de toamnă. Becurile cu argon luminează feeric aleile cu frunze galbene, de pe asfaltul negru iar pentru grupul de bărbaţi deja în formă (magnetizaţi, veseli, glumeţi), seara şi lumea abia încep – femeile în schimb, sunt palide, obosite, apatice. Ele nu beau, nu se iluzionează artificial. Totuși și ele perpetuează lumea printr-un drog – opiul iubirii. Impulsul şi scopul lumii sunt imposibil de aflat, pentru că pur și simplu nu există. Sau există într-o lume ce depășește viteza lumnii. Dar nu e lumea noastră.  Mai sănătos şi reconfortant pare concertul la saxofon deşi seamănă cu delirul unei broaşte râioase sub lună: monolog intermitent, înregistrare veche, alb negru, în care bărbatul povesteşte cu ochii închişi despre frumuseţea lumii solitare. Ne dă nouă singurătatea lui – dar suprem. Concertul mă emoţionează pentru că îmi aminteşte de trei prieteni morţi fiecare în câte un accident – toţi trei, amatori de jazz. Fumez în logia nordică cu ochi umeziți de fum și de depărtarea în care o stea clipeşte, comunicâdu-mi în alfabetul Morse: Nu există moarte. Nici viaţă. Numai călătorii.

                                      Vineri - din alfabetul frunzelor galbene

 învăţ azi o literă mare, cordiformă, de 18/ 15 cm, după ”măsurătorile de laborator”. Dana a adormit cu două somnifere iar acum, când vorbim la telefon, a uitat că aseară a mâncat friptură de porc. Memoria e raiul şi iadul nostru. Realul şi oglindirea lui nu pot exista decât împreună iar orice joc e în egală măsură  frumos şi morbid, pentru că are început, mijloc şi sfârşit.

 Soare, dar orice adiere, cât de mică, stârneşte migraţia în jos a stolurilor de frunze galbene. Sensul „în jos”, imprimă melancolie zilelor de toamnă..

   În drum spre casă un avion urcă în unghi abrupt în sus, în cerul albastru ca vara. O găsesc pe Dana ascultând Chopin.

-          Cum a putut să moară un astfel de om? Oamenii ca el ar trebui să fie nemuritori

-          Toate frunzele pleacă toamna.

-          Și ale brazilor?

-          Pe rând, pe neobservate, pleacă și ele. Chiar și cele tropicale.

   Obosit de toamnă şi de viaţă mă retrag între pernele divanului şi mă las purtat de exotismul animalor exotice, în mediile lor exotice virtuale: pui de morsă fragili, în pericol, din cauza topirii gheţii, Proghorn ul cu coarne şi cu urechi îndoite împreună înainte, armăsarul de zebră care îl convinge pe puiul mamei moarte să-şi transfere (în minte) modelul dungilor ei în modelul dungilor lui şi îl îndepărtează de la spectacolul sfâşietor al sfâşierii ei de către vulturi.

- Acum ce scrii și de ce?

Mă întreabă Dana dar nu ştiu ce să-i răspund. M-am trezit scriind, când s-a născut în mine un izvor, apoi mai multe, iar izvoarele îşi fac drum  spre suprafaţă.

                                          Sâmbătă.. Râurile lente curg

uneori cu pete de spumă ce se învârtesc în jurul unui punct din centru.  Dacă moleculele de apă din vârtejurile liniştite ar avea conştiinţă, acolo s-ar naşte o cultură, o literatură, o filozofie, o morală, entităţi preocupate să-şi savureze rotirea,  concentraţia sau diluţia, barbotarea sau spumuirea dar ar fi şi poeţi dezinteresaţi de dinamica şi chimia secundei. Ei ar vedea în plutirea lentă, veşnica poezie a prezentului.  Pe unii i-ar interesa, pe alţii nu,  dacă mai sunt alte pete de spumă pe râu, de unde vine şi unde se duce râul, dacă le vede cineva şi dacă petele au vreo importanţă în peisajul universului care aici se poate numi Landschaft.

   Ieri am avut o şedinţă de Consiliu urâtă, în care unul dintre masculii tineri, dornic să-şi consolideze poziţia de viitor lider s-a purtat ca o fiară nespălată, cu blana miţoasă plină de excrementele din padoc. Nu m-a vizat pe mine. Eu când văd astfel de lupte între semeni recăzuţi în capcana animalităţii, mă refugiez în regiunile abstracte de dincolo de prezentul în care par probabil la rândul meu, o jivină apatică.

    Dar asta a fost ieri, azi e Sâmbătă, e week-end iar Fatam, mă priveşte degeaba cu atenţie  când vede că mă dau jos din pat. S-a păcălit dion nou: nu plec la serviciu. Marele plop din grădină e o fântână arteziană de frunze aurii a cărei spumă trece de balustrada acoperişului lui B2. Şi-mi pusesem atâta speranţă că frunzele lui groase şi lucioase nu vor îngălbeni! E 9 dimineaţa şi Dana doarme dusă, cu pisica readormită la picioarele ei. Deşi mă simt tot mai obosit de toamnă şi de terminarea anului, trebuie să spăl şi să duc Matiz ul la revizie, să plătesc taxele, etc. Până la ora 14 rezolv tot, inclusiv prăjirea pulpelor de pui dar m-am întors de la Service cu o tristeţe în plus: un pisoi părăsit pe care nu l-am putut aduce acasă, ca pe toți ceilalți, de-a lungul anilor, din cauză că Dana refuză categoric să-și împartă iubirea pentru Fatam cu alt pisoi. Simţind ceva, pisicile frumoase care stăteau la soare pe scările blocului m-au primit pozând impasibile, în sfincşi miniaturali. Grupul de amatori de tărie era în faza a doua, în care îi luau la întrebări pe trecătorii plictisiţi iar frunzele zdrobite pe alee, emanau un parfum taninos.

                                   Duminică. Pervazurile și geamurile  

sunt invadate de ploșnițe verzi; unele au virat de la verde la brun şi au încremenit agăţate de perdele, cu aripile desfăcute.  Una şi-a mai schimbat de câteva ori poziţia dar degeaba! A murit în trei zile. După ploşniţe, e rândul buburuzelor negre cu 4 puncte galbene – quadripunctatele- să pocnească pereţii şi geamurile. Aduc una în casă unde la lumina veiozei se înviorează şi patrulează pe marginea noptierei şi pe mâna mea caldă.

   Nu mai plecăm cu maşina nicăieri deşi doar de asta am făcut revizia.  Dana pregetă şi eu zic mersi. Îl întreb pe băiatul de serviciu care scormoneşte în frunzele aurii de pe tăpşan:

-          Cauţi aur?

-          Nu dom le! Nuci!

Nu fac nimic azi, doar beau cafea, fumez şi privesc la TV cum a fost pescuit un somn uriaş, în râul Capitoliului cu albie betonată - un monstru în plin oraş, dar el nu ştie asta, are lumea lui, a apei, alta decât a noastră. Patinatorii execută piruete fantastice pe albul gheţii, boxerul Butie a învins din nou în Canada iar Transilvania e din ce în ce mai ademenitoare pentru englezi - dacă vine Prinţul lor de ce n-ar veni şi ei? Măcar la asta să ne foloseasă şi nouă snobismul lor endemic.

- E frumos aici, sunt culori impresionante dar abia aştept să revin în Capitoliu, îmi spune la telefon Di Ana de la Sinay

- Nu spuneai că abia aştepţi să vină weekendul ca să pleci la munte?

- Da, abia aştept să plec şi când ajung abia aştept să mă întorc. Viaţa mea e mai mult o plecare decât o sosire.

- Plecând, dorim să ajungem lângă cineva care doreşte să plece spre altcineva şi  aşa la infinit.

- Încercăm să nu mai fim singuri dar Elis, cu depresia ei e tot mai departe de mine, Dana cu depresia ei e tot mai departe de tine, noi doi…

- Fuga e libertate

- Impresie de libertate

- Care e libertatea reală pentru tine?

- Momentan banii. Care înseamnă: benzină, cauciucuri, plata facturilor, a menajerei. Cu bani cumpăr timp.

- Eu am nevoie doar de 2 lei pentru orice variantă: classică, cu rom, cu ciocolată, cu vanilie. Astea’s toate, nu ?

- Vorbeşti de capucino? Ai auzit de Hazelnut?

- Nu.

- E cu alune. Cu bani mai mulţi, mult mai mulţi decât 2 lei, poţi cumpăra senzaţii, stări..

- Sex, beţia puterii..  prinţii moştenitori care au totul, poftesc la borşul noatru cu mămăligă, la cârnaţi picanţi şi merg pe jos prin ploaie pe drumuri desfundate.

                                          Am ratat iar  Războiul Balenelor

de luni, din cauza unui film cu un porc frumos, alb cu pete negre, căruia i se sfredelise o gaură în gât (prin înjunghiere şi răsucirea cuţitului în inimă), gaură prin care şi-a pompat ritmic, tot sângele, ca o fântână arteziană. Apoi a fost curăţat, agăţat, spintecat: maţele s-au revărsat singure în jos, gravitaţional, ca într-un tablou de Dalli ( Salvador. Ce salvează Salvador?) În aparatul numit porc, alimentele se transformă în carne de fiinţă - aliment pentru alte fiinţe într-un şir de devorări nesfârşite.  Filmul nu era de fapt despre porc, ci despre ea, care îi spunea lui în timp ce o poseda: opreşte-te! opreşte-te! dar nu pentru că o viola (deşi aşa părea), ci pentru a o lua de la capăt, într-un şir de devorări nesfârşite. În logia nordică cerul era acoperit cu o pătură groasă, umedă, de nori. În toamnele petrecute în singurătatea muntelui, nu-mi percepeam turgescenţa juvenilă ci eram dominat de visare. Azi aş trăi altfel? Nesincronizările mănâncă mult dintr-o existenţă. Mai ales dacă trăieşti o singură dată. Dar dacă am putea trece dintr-un univers în altul, ne-am putea retrăi orice vârstă. Acolo Al Gore e Preşedintele Americii, nu doar Vicepreședinte iar Elvis e încă în viaţă, scriu bloggerii inteligenți. Cu o condiţie: memoria să rămână unică, neafectată de trecerea graniţelor. De aceea clonele nu au nici un farmec: nu sunt în stare să iasă într-o nouă existenţă ca dintr-un cerc desenat pe nisip. Dar gravitonul - coardă vibrantă fixată în altă lume, (în materia neagră), poate părăsi universul nostru, pe când lumina nu.  Fizicienii actuali plutesc într-un univers mai intens poetic decât orice poet. Hugh Everett explică aşa lumea cuantică: un obiect neobservat şi nemăsurat e într-o suprapunere a tuturor stărilor. Când e văzut, se află într-o singură stare, de obiect „obişnuit”. Bulele universurilor care se ciocnesc lasă urme în radiaţia de fond: vânătăi sau cicatrice circulare. Universul nostru s-a ciocnit de cel puţin 4 ori, deci au fost patru  Faceri ale Lumii .