CHIPUL DIN GEAM , 9 oct.

         

Vineri, 9 oct.  Ieri am avut o zi aparte. Aş fi vrut s-o pot dilata la dimensiunea unei luni, a unui an sau a unei vieţi. Simţeam că-mi pot lămuri multe. Simţeam că-i pot înţelege pe artişti, pe beţivi, pe drogaţi şi pe cei cărora boala le-a tulburat poetic mintea. Cum a fost leucemia lui Rilke. Astfel de zile luminoase sunt trecătoare. Vin la rând zilele noroase, ceţoase, aburite, cum e cea din dimineaţa asta, în care, în curtea interioară, plutesc în zigzag frunze ruginite care cad ca nişte peşti morţi, pe fundul unei ape mâloase. Răcoarea se strecoară între cămaşă şi trup iar printre melodiile vesele se strecoară ciudata melodie a puştiului care-i spune tatălui lui că nu e uşor să mori când păsările cântă şi viaţa va continua fără tine.

   Dau o raită prin muzeul pe care-l vom redeschide peste o săptămână: o lume încremenită în ipostaze naturale. Sunt încremenite nu numai trupurile ci şi mişcările şi expresiile. Cele din lăstărişul de pădure sunt aşezate cu faţa spre privitor şi ţin între dinţi, un îngheţat zâmbet ferice. Râs or rânjet, ce mai contează pentru ele? În peşteră, ca în cavernele memoriei, oasele ursului mort acum 15. 000 de ani sunt vag reliefate de o lumină verzuie – lumina bizară şi inutilă a ştiinţei. Foca elefant are un cap ascuţit ca de reptilă. Ferocitatea se moşteneşte dintr-o clasă în alta. Acum exponatele sunt mult mai bine aranjate printre copaci ierburi şi frunze, adică pitite, cum sunt în realitate. Când priveşti pădurea nu vezi animalele, când vezi iarba nu vezi şi insectele. Mi-a plăcut titlul unei cărţulii in quatro de Vasile Băran  „O raită prin pădurea de întâmplări”. Titlurile sunt importante. Mircea Ivănescu cerea prietenilor titluri şi el scria versurile. De la un cuvânt poate porni binele, dacă acel cuvânt e bun, sau poate porni răul. La fel frumosul sau urâtul, fermecătorul sau hidosul – măşti ale vieţii sau ale morţii. Măşti, pentru că, prin orbitele lor goale nu priveşte nimeni. Aflu din gazeta culturală ce scrie Mircea Ivănescu în prima strofă din

                      Despre moarte ca revenire:

                   Sigur că nu este adevărat. murind

                   nu revezi pe nimeni – moartea este un val lung

                   care te poartă cu ochii închişi - şi te leagănă –

                   şi la început e un somn şi pe urmă o uitare –

                   şi pe urmă timpul îşi pierde orice înţeles,

                   este numai o linişte care se întoarce asupra ei înseşi

                    cu un singur ecou – şi acela e-un nimb,

                    ca flacăra lumânării – şi pe urmă lumina

                    îşi pierde orice înţeles – şi pe urmă tăcerea

                    îşi lasă deoparte înţelesul – şi suspendat

                    în ceva care nu mai are vreun înţeles – şi nimic pe urmă, nici

                    descărnarea de înţelesuri, plutirea în nimic

                    cu scheletul nefiinţei, gură în gură,

                    nu mai există. pe urmă nu mai este nici un pe urmă

                    dar nici vreun acum, şi nu mai este nici moarte.

   În acelaşi număr al gazetei se mai spune:  suntem programaţi să ne speriem, apoi să conştientizăm ideea dar să ne raportăm la ea ca şi când şi-ar face mendrele întotdeauna cu alţii şi în altă parte. Şi totuşi în corpul pe care-l ştiu atât de bine şi-l îngrijesc cu atenţie, creşte un desen ciudat. (Ana Maria Sandu). Atunci când voi muri, aş prefera ca viaţa să-mi fie extrasă sub anestezie generală, aidoma unui apendice bolnav (Richard Dawkins). Clinica Dignitas din orăşelul elveţian Forch, oferea pacienţilor consiliere, sprijin şi acompaniere în momentele finale. Abonamentul anual: 69,5 euro. Rând pe rând au devenit inactuale temele exhibate până la capăt: sexul, nemurirea, moartea. Saga modernităţii a rămas vocaţia de a fi sănătos, dar când natura crezută îmblânzită îşi arată colţii şi pacientul nu mai poate fi salvat, ştiinţa medicală devine un ceaslov de prins muşte. Ce sens mai au toate, dacă până şu Universul moare în final? Ei bine, nu au. Dacă e să existe vreunul, e construit din mers; o construcţie personală, intimă şi de multe ori absurdă (Adela Toplean şi Cristian Neagoe). Artistul are totuşi un atu: să-ţi trăieşti ficţiunea ca realitate, să transformi biologicul real într-un biologic ficţional (Nora Iuga). Eu mă întreb dacă n-ar fi mai bine să fim puţin mai îngăduitori cu morbidul şi ferocitatea noastră, decât să ne minţim aşa toată viaţa şi în momentul sfârşitului. E ca şi când n-am fost, nu suntem şi nu vom fi. Văzută de aici, din acum, postumitatea e un nonsens.

   Omida e bine mersi, în borcan. I-am adus ardei gras cu o gaură mare. Poate ar fi preferat unul întreg. M-am documentat: e larva unui fluture de noapte, un noctuid, Mamestra. Adultul e un fluture destul de solid, cu aripi maronii, cu un desen ce imită scoarţa de copac. Deşi larvele atacă legumele, părinţii lor aripaţi provin de acolo, din pădure, de unde venim şi noi. M-am indispus că după prezentarea larvelor se dă o listă lungă de substanţe cu care pot fi ucise. Privesc ardeiul. Ce legumă misterioasă!  Cum o fi ajuns să-şi apere seminţele sub acest coif verde, perfect închis, sub care lumina zilei e de un verde difuz?

   M-a vizitat la muzeu Elis care a venit de la Siany în Capitoliu la un control psihiatric şi a primit veşti foarte bune. I-am spus că „romanul nostru de la Sinaia s-a încheiat”. Văzând că se întristează am precizat că am pus punct final manuscrisului pe care l-am redactat în concediu, nu şi amiciţiei noastre. Abia aştept să reiau lectura la Oglinzile lu Petru Creţia din care am citit câteva pagini aseară şi le-am găsit perfecte. Chiar plec mai devreme de la serviciu că prea e Vineri şi prea e toamnă frumoasă. Lumina e mătăsoasă, rarefiată, ca în timpul eclipsei. Îi fac Danei un capucino cald ca să se potrivească cu covrigii calzi aduşi de pe drum şi ies în loggia nordică la o ţigară. Atmosfera nu e nordică, e de vacanţă târzie. Totuşi ca o noutate absolută în varătoamna asta, un vânt neaşteptat întoarce cu dosul albicios în sus, toate frunzele arţarilor Gheară de Cocoş şi introduce în scenă pâlcul de plopi canadieni de dincolo de Blocul Turn Geamăn A 2; frunzele lor cărnoase şi sclipitoare sunt cuprinse de o grăbită şi extinsă alergare pe loc şi foşnesc acolo probabil, pentru că nu le aud de aici,  ca picăturile unei ploi pe mare. Nucii sunt de un verde greu, bogat, glasvandul reflectă o lumină de apus pe o mare al cărui orizont e străpuns de vârfurile de catarg ale plopilor. Pe fruntea norilor albi se iveşte o încruntare gri. Ascult sonata pentru pian nr. 39 de Hayden şi Psyche - Poeme de César Franck şi preget să reiau lectura Oglinzilor pentru că cugetările despre moarte din gazetă, combinate cu muzica m-au întristat, au lucrat pe dedesubt, pe unde lucrează tot ce influenţează exteriorul. M-au întristat de-mi vine să mă îmbăt şi să scriu „poeme lungi ca râul” cum spuneam în Poemele Pierdute care au avut titlul Lacrima în Râu.. Să fiu o lacrimă dusă de râu în ocean. Pentru a putea citi Oglinzile trebuie să fiu mai senin, altfel totul se deformează. După ce toate frunzele au dispărut, am rămas în relaţie cu trei pâlcuri de plopi canadieni plasaţi în trei punte diferite. Cel mai vizibil e cel din grădină, pitit după muchia din dreapta a blocului, care se înclină la vânt moderat şi mai ales la cel puternic. Acum se leagănă ritmic în dreptul soarelui şi aruncă în dormitor lumină şi umbră intermitentă, ca şi când aş fi într-un tren în mers. Mai e pâlcul de plopi de lângă B2, vizibil doar din loggia nordică şi încă un pâlc, în dreptul lui B1, dincolo de stradă. În glasvand, B1 pare fără început şi sfârşit, ca poemele lui Ivănescu. Mă gândesc la multe lucruri cam în acelaşi timp dar asupra unora gândul se apreşte. Ivănescu spune că în poezie nu trebuie să povesteşti ci să redai ce se reflectă în mintea ta. Fiecare poet are dreptatea lui. A-ţi găsi stilul e ca şi când ai merge de-a lungul unui lung coridor întunecat şi la un moment dat, printre toate uşile opace, se află una numai din sticlă, prin care vezi tot apartamentul şi zăreşti şi copacii din cealaltă stradă. Fiecare devine poet când ajunge la acea uşă transparentă. Indiferent de cum scrie, autenticitatea e lumina care apare brusc în plin întuneric. Nu am stare în seara asta, poate din cauza vântului sau oboselii, aşa că ies din nou să fumez: un avion trece prin dreptul unor nori albi, mici, văluriţi, ca un vapor pe valurile unei mări îndepărtate. Am nostalgia munţilor dar şi mai mult a mării, a cărei lipsă o suplinesc privind cerul. Nu vreau să accept că de fapt poate suplinesc aşa, chiar tot ce nu am şi ce nu sunt. În seara asta văd numai vapoare, catarge şi balustrade de corăbii. Mă visez pe mări sudice, sub ceruri clare. Nu sunt apt să citesc Oglinzile, mă întorc la lecturile morbide, mai potrivite cu starea mea. Nu cumva ele mi-au produs starea asta? De multe ori lecturile m-au impresionat mai mult decât natura sau oamenii.

   Vântul s-a oprit în sfârşit. S-o fi dus să se culce în vreo văgăună sau în deşerturile unde lumina zilei dispare aşa de lent şi e înlocuită de lumina lunii, încât întunericul pare imposibil. Un mieunat mă cheamă în balconul unde Fatam a auzit zbârnâind o ploşniţă verde. O prind şi o duc afară iar când îi dau pe la nas Fatamei cu degetele, ea fuge scârbită. Creierul olfactiv are intimităţi şi savori dar şi coşmaruri mai mari la alte animale decât la animalul - om. La ele mirosul a fost şi a rămas un mijloc de aflare nemijlocit. Mare, necunoscută şi misterioasă e această lume neexplorată de noi, ca şi lumea sunetelor din alte spectre sonore.

   Pe cerul de chihlimbar identific în norii cenuşii bine conturaţi câteva specii de sturioni, un ihtiozaur şi o pasăre fosilă necunoscută. Lumea norilor e mai aproape de zoologie decât de alte regnuri.

CHIPUL...7 septembrie

      

    Miercuri 7. Sept. Azi dimineaţă, înainte de a se lumina, un fulger a luminat loggia şi un tunet magnific a trimis-o pe Fatam direct sub pat ca să asculte de acolo fâşâitul giganticului miriapod al ploii pe frunzele de acum bătrâne. Am visat ceva ce nu am ţinut minte iar Dana a vorbit în somn. Se spune că uităm 90% din  ce visăm.

   La întoarcerea de la muzeu, îmi fac siesta în loggia unde soarele nu a renunţat să apară în a doua parte a zilei ploioase şi nici să mă orbească direct din unghiul nemilos al scăpătării. Poate pentru că nu pot fi privite în faţă se voalează atât de multe lucruri în ceea ce ne grăbim să numim minciună. Cine a văzut dinainte totul, nu mai are  nevoie de o lungă complicitate şi o dureroasă evoluţie dar trebuie să se mascheze pentru a nu face rău.

   Pe fundalul gălbui diafan al amurgului trece un stol mare de păsări la înălţime, care confirmă ce îmi spusese Dana mai devreme:

-         Pleacă păsările călătoare.

Mă mir că le-a văzut pentru că fenomenul nu se poate observa decât din loggia nordică şi ea nu a ieşit afară din apartament.

-         Ai văzut tu asta? Unde?

-         La televizor.

   Practic ea nu-şi dă seama că nu mai trăieşte în realitatea exterioară ci doar prin intermediul proiecţiilor.

   La ora 8 e deja întuneric iar Fatam mă miorlăie din loggia redevenită balcon prin închiderea uşii. Nu ştiu de ce m-a chemat acolo dar trebuie să fie vreo gâză pe care o aude doar ea, cu urechile ei ascuţite. Voiam să citesc ceva de Mircea Ivănescu dar mă las ademenit de un cvintet romantic. Chiar dacă vreo câţiva spectatori aplaudă jenant când nu trebuie, flautul mă  străpunge în inimă cu cornul lui de inorog, mă ia pe aripile lui de cocor sub bolţile îndepărtate la infinit  ale melancoliei. Sună Di Ana:

-         Deranjez?

-         Nu, ascultam un cvintet..

-         Nu vă reţin atunci. Voiam să ştiu ce faceţi, că eu tocmai plecam spre şantier. Turnăm betoane noaptea. Îţi dai seama, să umblu singură noaptea, în afara oraşului! O să mă apuc de karate.

-         Apucă-te şi de karate. Eu continui cu concertele, cu albumele .

-         Şi cu expediţiile!

-         Nu ştiu, mi-e tot mai greu s-o las singură pe Dana.

-         Bine, mai vorbim! Audiţie plăcută şi vouă şi Fatamei, că o ştiu melomană.

  Nu m-am supărat că am pierdut finalul concertului. Am puţini prieteni iar un prieten e mai preţios decât un înger ( Nichita). În loggia nordică, o luminiţă jucăuşă şi prea rapidă ca să fie avion, se comportă ca o fiinţă vie - un spirit sau o energie scăpată de sub tutela materialităţii desuete. O fi sufletul lui Ivănescu eliberat pe 21 iulie anul ăsta?

  Reîntors în Schlafzimmer (kameradormitor) îmi amintesc că atunci când mi-am ales grupul de insecte pentru studiu, mentorul meu m-a sfătuit să caut unul cu multe specii care să mă ţină ocupat până la sfârşitul zilelor, aşa cum a făcut şi el. Oare omul de ştiinţă nu are dreptul să fie poet?  Fără metaforă, ştiinţa rămânea un car cu roţi pătrate,  o sanie  trasă pe uscat. Încerc să regăsesc atmosfera muzicală trecând de pe un post pe altul şi am noroc de un concert de vioară solo, care interferează cu concertul greierilor. Solistul, un brunet pletos interpretează Hayden la un Stradivarius, cei 4 instrumentişti de coarde decupaţi din întunericul scenei într-o pată circulară de lumină, par pierduţi în spaţiul unei nopţi mult mai mari decât cea terestră. E noapte plăcută de septembrie, în care toate războaiele par să fi fost lăsate la vatră. De ce să mă gândesc la cei însângeraţi în durere în clipa asta sau la faptul incredibil că poeţii mor? Tabloul Danei pe peretele opus, Femeia în galben, pe şezlong, printre mari frunze de  filodendron (Monstera deliciosa) ca nişte mari inimi plate, găurite, îmi aminteşte de una din operaţiile ei la picior, când am stat în spital zi şi noapte, timp de o lună. Atunci am simţit cum anihilează durerea poezia, cum îi spulberă parfumul şi îi ofileşte petalele. Dacă în durerea trupească speranţa nu piere uneori, ci capătă o forţă aproape fizică, poezia moare uşor, explodează instantaneu ca un balon de săpun. E ciudat că se întâmplă aşa pentru că de fapt viaţa e tot un coloid alcătuit din coeziunea forţelor slabe Van der Vaals.  Îi iau din mână cartea Danei: Ines a sufletului meu de Isabel Allende, una cu război şi dragoste şi aflu din ea că Isabel a avut parte de  succes şi onoruri internaţionale prin cele 14 cărţi scrise. Au făcut-o ele fericită? În 1992, îi moare fiica Paula şi scrie romanul „Paula” apoi e premiată cu Ordinul Cavalerilor Francezi. Sunt vieţi şi vieţi, opere şi opere. Nu o cunosc pe Isabel, de aceea mă impresionează mai mult Mircea Ivănescu. În realitate, sau în inima noastră, se află scris adevărul? Şi viaţa Danei e un roman adevărat. Un adevărat roman. Când ne-am cunoscut am privit-o prin flacăra chibritului şi am văzut-o  într-  un cerc de lumină viorie, plasmatică. Viaţa e  un cerc pentru că cele două capete se unesc până la urmă dar şi rotundul rămâne rotund oricum l-ai suci, pentru că - nu ştiu cine spunea - milioane de cercuri nu pot face un pătrat.

    Joi, 8 a IX a. M-am rostogolit de acasă ca un ou căzut din cuib dar nu m-am spart, am căzut pe moale, pentru că a ajuns la noi moliciunea umedă răcoroasă a primei dimineţi de toamnă. O dimineaţă melancolică. Am fost mereu dominat simultan, de melancolie şi de dorinţe nesăbuite, cum ar fi: să am toate cărţile de călătorie în copilărie, să bat toate traseele montane din ţară, să beau toate sticlele de vin roşu, să am toate femeile frumoase, să am o colecţie infinită de pipe, să am toate tratatele de entomologie necesare la un moment (asta şi-a putut-o permite numai Prinţul Aristide Caradja care şi-a transformat Castelul în Institut Privat de Entomologie). Lista e probabil foarte lungă, dacă-mi amintesc în treacăt că voiam şi toate albumele de artă şi toate discurile simfonice.

   În cuhnie am zdrobit şi am scurs într-un suc proaspăt, frumoasele sfere zemoase ale grep urilor - oricum erau planete bătrâne şi se pregăteau să coboare panta dezagregării - mi-am băut cafeaua columbiană şi am fumat trei ţigarete lungi în loggia nordică, unde unul dintre castani nu mai e complet verde, ci e atins de un ruginiu prematur; totuşi e plin de castane cu coajă verde.  Pare o galaxie vegetală cuprinsă de un nor de foc. Poate asta nu e ceva atât de incompatibil, atâta timp cât apa nu e decât rezultatul arderii hidrogenului în oxigen. Am mai scris asta ?. Ce ne place repetăm. Mereu m-a prins în mreje câte un autor  de care m-am îndrăgostit. Lui Mérimée  i-am compus chiar un cântec din care îmi amintesc doar versurile: Pentru că pierdută ee.. // Spania lui Mérimée.. Poetul spaniol Antonio Machado m-a obsedat poate 20 de ani. Am în memorie dedicaţia făcută lui, pe prima pagină a traducerii româneşti, de către Ruben Dario: Misterios şi tăcut // trecea odată şi-o dată.// Privirea-i atât de profundă-i era // Că abia se putea vedea. Traducătorii trebuie să fie de aceeaşi factură cu autorul. Iată ce scrie Petre Stoica în introducerea celei mai reuşite traduceri româneşti, a lui Trakl: Zilnic a trecut prin iad şi prin paradis // pe cărări cunoscute numai de el. // Aripa de beton a oraşelor // nu i-a strivit // pleoapele calm umbrite. Cu ani înainte de Trakl îl frecventam pe Rilke, avându-l prin el, vecin de perete pe Dumnezeu şi bucurându-mă cu el, că există Unul care toamna, ţine-n mână căderea lumii, nesfârşit de blând. Au fost şi destui români pe care i-am iubit ca pe nişte fraţi mai mari dintr-o lume ideală prin al cărui ecran nu aveam să  pot trece niciodată.

   Iar acum, ce am în faţă? Pustiul unei noi dimineţi imaculate ca o coală nescrisă, în care ziua ar putea caligrafia orice. Dar nu-i e dat oricui să ademenească şi să îmblânzească armăsari sălbatici, în ţarcul unui înţeles. Poate e bine şi aşa rău cum e, vorba lui Relu, un amic din expediţii. Poate e destul să ne mulţumim cu un nechezat îndepărtat, cu ecoul unor copite, din care să ne imaginăm pentru noi, fiecare, Pegasul. Aşa fac paleontologii care reconstituie fiinţe dispărute din schelete împrăştiate, chiar dacă vocile, culorile şi firea acestora nu vor pute fi niciodată descoperite, ci doar inventate. Totuşi…parcă am citit că pe undeva prin China s-au găsit urme de pigmenţi pe penajul unor dinozauri: era vorba de pigmenţi melanici şi flavonici din care poţi deriva curcubeuri. Se întrevede o consolare dar şi o tristeţe: poţi afla adevărul dar nu -l poţi avea. Aflarea e ulterioară evenimentului explodat şi stins, trăit în alt timp. Nu poţi fi contemporan cu el în secundă şi dacă pierzi asta pierzi totul. Asta să fie originea melancoliei?

   De la o vreme privesc cu compasiune încercările disperate ale fizicienilor şi filosofilor de a afla şi justifica totul. Nu ştiu de ce ne chinuim să inventăm întrebări şi răspunsuri, lumi mari sau mici,  călători solitari în infinit, numiţi tehnic Observatori sau pătimaş Dumnezei, când avem deja o mamă bună şi ocrotitoare: Arta, cu sufletul ei:Poezia. Poezia nu e un amuzament de consum, e un domeniu al cunoaşterii, spunea Basarab Nicolescu în Teoreme poetice.

   În laborator am două geamuri ciudate: partea de sus a unor arcade. Când păşeşti prin încăpere ai impresia că eşti în stare de imponderabilitate. Cred că e o improvizaţie, că podeaua n-a exist de la început, că un spaţiu mult mai înalt a fost tăiat în două. Chiar verific şi-mi confirm ipoteza aplecându-mă periculos şi privind curb în jos: dedesubt sunt ferestre drepte, fără arcade. E cealaltă jumătate a geamului. Geamul din dreapta dă spre alte ziduri dar geamul din stânga dă spre curtea interioară. Pe acolo am contact cu lumea mişcătoare: prin Curtea Interioară. Şi în mod ciudat, în josul acestei pagini am o notă de picior  numită Oculus Cordi – Ochiul Inimii.

   Jos, în curte, pe pământul rămas între copacii vechiului Codru al Vlăsiei, se toarnă alei de beton. Betonul nostru cel de toate zilele, în care sunt zidiţi mafioţii şi morţii. Zaher, cum îşi spune Răzvan Zaharia, glumea într-o expediţie, propunând drept cea mai radicală metodă de conservare a naturii acoperirea şi închiderea peisajelor ( a Landschaften urilor), în beton. Dar uite că se lasă un spaţiu cordiform în jurul castanului ruginiu. Oare nu e prea puţin şi prea târziu pentru el?

   Sparg un ardei gras verde, iar pe măciulia cu seminţe se mişcă o omidă verzuie. Ardeiul părea sănătos, adică fără nici o poartă de intrare din exterior. Să se fi ivit omida din interior, unde a fost de la început, de pe vremea când fluturoaica şi-a depus ouşoarele pe floare şi acolo au rămas până s-a dezvoltat omida? Dacă nu se proptea cu cârligele caudale de cotor şi nu-şi extindea perpendicular în aer restul corpului, poate nici n-o observam. Dar acum o văd bine cum caută cu partea cefalică bejulie un punct de sprijin în aer şi nu-l găseşte; se răsuceşte ca un gât de girafă în călduri şi-mi dau seama că trebuie să îndepărtez cojile de ceapă folosite la salată, lăsându-le doar pe cele de castravete dar degeaba, grădina lui natală nu mirosea aşa. Omida caută ardei întreg dar domeniul lui s-a restrâns la o coroană circulară subţire în jurul cotorului cu seminţe. Ce să-i fac? Poate îi e prea cald, că ardeiul a stat în frigider..? Dau drumul la aer condiţionat peste cotor, dar ea nu se linişteşte. E disperată. Pe partea dorsală are o dungă cenuşie, pe laturi are 7 perechi de pete bej, cu câte 2 puncte negre. Probabil că în interiorul ardeiului era o lumină difuză, verzuie, ca atmosfera unei planete îmbâcsite de praf şi gaze. Nu am cum să-l ajut pe acest intraterestru ghinionist şi nu ştiu ce ar face chiar de l-aş duce într-o grădină cu gogoşari, care au altă lumină interioară şi acolo s-ar putea să fie alţi intratereştri, de culoare roşcată de exemplu. O să-l întreb pe fluturar, că noi  avem la muzeu specialişti pentru toate jivinele: gongari, fluturari, muscari, viespari, ploşniţari, etc. Omida e prizoniera condiţiei ei.  La un moment dat pare că s-a consolat, încolăcindu-se şi băgându-şi capul în spirală, ca păsările care-şi bagă ciocul noaptea în pene. Şi nu numai păsările. Am văzut odată un pârş care dormea cu coada lungă strecurată printre picioare până la nasul pe care-l ţinea înfăşurat în vârful cozii. Ce sunt pârşii e o poveste lungă, pe care nu o spun acum dar am constatat că mulţi vizitatori nu au auzit de aceste simpatice animăluţe. Pun cotorul într-un borcan cu capac de hârtie perforată şi-l las acolo. Poate se împupează.

   Şamanismul care precede toate religiile spune că fiecare lucru are conştiinţă şi are ceva unic de împărtăşit celorlalte, deci trebuie să ne respectăm toate rudele, indiferent din ce popor face parte: din poporul pietrelor, al vegetalelor, al gângăniilor, al înotătoarelor al solzoaselor, al aripatelor, al patrupedelor, al bipedelor sau al celor fără trup. Mai mult, dacă noi, lucrurile, ne înstrăinăm unele de altele suferim iar suferinţa noastră o simt toţi de cei care suntem legaţi. Duc borcanul lângă lampa  de pe birou şi se pare că omizii îi place: se destinde şi pare să adoarmă. Poate crede că a ieşit soarele. Am ucis insecte în cariera mea de entomolog, dar am făcut-o de dragul ştiinţei. De câtă cruzime are nevoie ştiinţa? Dumnezeu care ucide atât de mult şi de nemilos o fi şi el un biet cercetător şi noi îi pretindem prea mult când îi cerem  perfecţiune şi iubire nesfârşită. Odată,  m-a găsit o colegă plângând pentru un căţel otrăvit în curtea interioară.. Neputinţa de a salva viaţa şi de a dărui iubirea e sfâşietoare. Nu ştiu cum fac faţă medicii de la urgenţe. Moartea reinstaurează singurătatea. Nevoia cea mai veche a omului e de a depăşi  singurătatea.

   - Unde mi te-ai dus fluturaş de ardei gras?

  O întreb pe omida care se aşezase mimetic pe colacul verde şi  mânca liniştită. Realul se ascunde sub ochii noştri, din motive simple, lipsite de  mister. De fapt nu e ascuns, e la vedere, dar nu-l zărim noi, din lipsă de atenţie şi de răbdare.

CHIPUL..3 Septembrie

    3 Septembrie. Mi-am reparat tranzistorul argintiu. În zvâcnirea trăirilor nu neapărat culte ale muzicii uşoare, în inima care bate în întunericul pieptului se află răspunsul multor întrebări chinuitoare. Dana vorbeşte la telefon cu o prietenă aproape oarbă pe care o cunosc de când vedea. Îi spun să o întrebe dacă mai are căsuţa de la munte şi dacă ne-ar lăsa şi pe noi să mergem acolo odată. Noi, locuitorii cartierului proletar al lui Noica ne bucurăm de orice oportunitate. Visătorii şi poeţii pretind puţin lumii materiale. La tranzistorul ce pare de platină deşi e doar spoit cu ceva argintiu îl ascult pe Dan T. care spune: Sunt bărbat, nu sunt deloc complicat, totuşi cred că nu sunt genetic structurat să-ţi spun te iub… te iub.. Apoi englezii. Cine şi-ar fi închipuit că pelticii ăştia vor cuceri lumea prin muzică? Şi totuşi au făcut-o! Dana mă strigă din Kameradormitor: vrea pepene galben.

- Ştii că există un munte numit Durmitor?

- Nu mai spune!

- Ba da, vino să vezi !

  Se uită la o emisiune despre Parcul Naţional Durmitor din Muntenegru. Munţi calcaroşi,  păduri de brad sub cer albastru, lacuri glaciare cu zăpadă, canioane şi nume româneşti. Ţara nu se numeşte degeaba Munte Negru şi aparţine  neamului aromân. Mai sunt şi alte toponimii dintr-o românească din care mai mult bănuieşti ce ar putea spune: muntele Cipitor înseamnă aţipitor şi cel numit Visitor - visător, pentru că aici făceau popas păstorii  valahi – aromâni în transhumanţă prin Dinarici. Canionul  Tara are 80 km lungime, 1300 m adâncime şi e al doilea din lume după Marele Canion. Capitala e Podgoriţa. Suntem acasă la noi. Domnul fost diplomat african Neagu Djuvara spune că Valahia nu a fost paşalâc pentru că un sultan „îl iubea” pe Radu cel Frumos (dar de Ţepeş a uitat?) şi că un venetic cuman, Basarabă, a fondat Ţara Românească. Şi ce dacă? Poate are dovezi că n-au existat nici tracii nici Herodot! Dana:

- M-a sunat Valy. Moare de căldură în apartamentul ei cu faţa spre sud.

-  Dacă se zgârceşte să-şi pună aparat de aer condiţionat!Vrei o omletă?

- Cu ceapă?

- Da, şi multă carne. Grasă.

Pe la şase, din baldachin zăresc numai rama de sus a lui B1, ca balustrada unui vapor pe ocean şi ceva ca un coş de navă uriaşă care vine în forţă spre noi dar evită coliziunea în ultimul moment. Ciudat, foarte ciudat, chiar teribil cum uneori, ca acum,  doar schimbarea unghiului reflexiei creează mereu lumi noi, niciodată identice. Apoi totul pare văzut de undeva de jos: nu zăreşti nimic din restul blocului atât de voluminos, în afară de rama însorită şi ce e mai curios e că în depărtare, apare exact aceeaşi imagine a  altui bloc şi mai îndepărtat, de parcă nimic n-a fost conceput fără cel puţin un semen, ca şi lumea omului, a animalelor, a plantelor, a pietrelor şi a orelor. E cald şi televizorul suspendat reflectă un câmp cu iarbă moale, prin care înoată cai roibi, negri, vineţii.

  Duminică seara, odată cu lumina scade toată lumea diurnă, furtuna imaginilor se linişteşte şi piere în întuneric ca vârtejul muzicii în pauza unui concert. O lume de sticlă ar arăta aproapele departe şi departele ar fi invizibil, pierdut în adânc. O lume fluidă s-ar scurge ca într-un sorb printr-un gât de sticlă care nu se goleşte ci se umple de întuneric. Ziua mea a fost disipată în activităţi domestice, frecând, spălând şi lustruind totul, de la podele la vase şi mobilă de bucătărie. Am preparat tocăniţă de ciuperci, capucino şi cafele. Seara, când am ieşit în loggia nordică, soarele dispăruse, lovit mortal de bumerangul orizontului căzut între blocuri. Pe cerul de cobalt un avion sclipitor părea un peşte pe un vas chinezesc, cu două cozi de abur trandafirii. Pământul e un corp de piatră enorm (oare cât cântăreşte?), soarele e ceva şi mai mare, înfocat, avionul are forţă şi inteligenţă înglobată, deşi din toate nu ajung la mine decât semne picturale, lirice, reflectate de ochi şi de imaginaţie. Oare n-au ajuns la noi toate, chiar toate!, numai în acest mod îndepărtat şi simbolic? Însemn două note disparate, înainte de culcare:

   - La această dată, 1,5 milioane de gâşte sălbatice au început migraţia din Canada în Mexic.

   - Totul începe aici (în piept) şi aici (la picioare), zice antrenorul echipei, arătând locurile cu degetul.

   Marţi, e încă ciudat de cald în Capitoliu, pentru  această dată dar nu e rău. Mi-am început seara ca pe o dimineaţă; oare aş putea face cu toată viaţa mea  la fel? E un bonus al verii dar nu în sens de amănunt, ci de prea plin care dă pe dinafara obişnuitului. Verdele majorităţii copacilor, cu excepţia celui mâncat de omizi, e  puternic, refuză bărbăteşte să îmbătrânească, să lase să i se blegească faţa, ca urechile unui câine domesticit. E o seară de toamnă ca de vară, energică, activă, asemenea Suitei pentru orchestra de jazz nr. 2 a lui Şostákovici, cu accentul acolo unde l-am pus, pentru că nu-mi sună bine Şostakóvici cum pronunţă unii. Ţin la accente. Ele fac diferenţa dintre bine şi rău. Gătesc cartofi cu aripi de pui, în timp ce prin uşa cuhniei  îl recunosc pe Bach. Când am pus totul la foc mic, prind  la radio, o emisiune despre Mircea Ivănescu. Tot sunt cu clipboard ul pe cristalul mesei din cuhnie aşa că mă pun pe notat.

   Livius Ciocârlie care l-a cunoscut personal:

   - Ivănescu atacă poezia pe dinăuntru, are o mare eficienţă poetică; deşi nu era depozitarul unei culturi voluminoase din şcoală sau măcar din lecturi tardive, la el poezia era organică; în rest, era indiferent faţă de viaţa socială şi fenomenul cultural; poeziile cu aspect prozastic par a începe din orice şi a continua la nesfârşit, lumea pare ceva nisipos, nesfârşit. La „Singapore” ( localul Peştera din Bucureşti care în subsol semăna cu o cală de corabie), prezenţa lui era perfect adecvată; pe deasupra mai era şi un pian la care el cânta, n-aş putea să vă spun cât de bine, pentru că noi eram mereu împreună într-o atmosferă bahică. Era extrem de singuratic şi avea acasă foarte multe pisici. Nu ştiu dacă s-ar fi putut umili vreodată să ceară un post sau o colaborare la o redacţie.

   Mircea Ivănescu (cu aproximaţie):

   - Din punct de vedere formal eu nu sunt extrem de original. Practic o poezie în stilul anglo saxon contemporan de a scrie versuri, în ton ne poetic. Poezia e un act grav pentru cel care-l face sau îl citeşte. Seamănă cu un joc dar e grav pentru că e sincer. Poezia trebuie să fie naturală ca o vorbire sau ca o mărturisire.

   Nicolae Manolescu:

   - Epicul a fost exclus din poezia europeană, ceea ce în America nu se întâmplă. Poezia lui Nichita e antiretorică şi antiprozaică. Recuperarea lui Mircea Ivănescu a început din 1980. Nu ne revendicăm de la Nichita ci de la Mircea Ivănescu, de la scriitori importanţi, ca Radu Petrescu. Azi e greu să-l scoţi pe Preda şi să-l pui pe Radu Petrescu în manualele şcolare. Sunt două civilizaţii. Toate lucrurile astea sunt foarte relative. Pe Mircea Ivănescu nu trebuie să-l tratăm superficial. Unde sunt studiile (critice, n .m.) importante? Până în 1989 nu avem nici o analiză. Au fost nişte biete enormităţi. Nu găsesc normale omagiile funebre pentru scriitori atât de importanţi ca Mircea Ivănescu.

   Cineva cu voce cavernoasă, tremurată:

   - Poate cel mai frumos va scrie un poet din viitor care-şi va da seama de marea importanţă a faptului de a iubi: cărţi, oameni, vise. Pe Ivănescu nu-l interesau afilierile, a debutat din start ca un poet la care nu ai ce să scoţi sau să adaugi. A apărut dintr-o altă lume psihică. Universul lui era altul decât cel din care se defila într-o lume urâtă. Nu avea şarmul tiranic al celor care scot mereu eşarfe din mânecă. El se victimiza în joacă.

   Am notat  cât de repede am putut, pentru că eu l-am descoperit şi l-am iubit singur, nedirijat de nimeni şi de nimic. Am cumpărat cartea din librărie fără să ştiu dacă mai trăieşte sau unde locuieşte. Asta e ceva în stilul lui. Am ratat ultimul episod din Războiul balenelor şi n-am  mai făcut mâncare de cartofi dar nu regret că am ascultat emisiunea. Aveam de gând să caut cine a pictat reflectarea oraşului nocturn în oglinda ploii dar n-am reuşit nici asta. Aşa că am rămas mult  în noaptea de toamnă conştient de anonimatul meu în care acumulez ca un acumulator care nu va porni niciodată un vehicul, vibraţiile efemere ale lumii. Quasimodo cel născut în sudul arid  al Italiei spunea: „Nu e nici un lucru care moare fără ca el să rămână în mine” iar eu din Poemele Pierdute îmi amintesc versul: Ca-n oglinzi să te laşi dus în adânc de cele ce pier.

      Dana doarme demult, cu cearşaful înfăşurat în jurul capului, ca o caracatiţă. Oare cât de singur am rămas de fapt, pe lume? Serile fiecărui om sunt extraordinar, cumplit de deosebite de ale tuturor celorlalţi.

   Nu pot adormi. M-a tulburat atât de mult emisiunea? Răsfoiesc în sufragerie un album de artă dar nu găsesc autorul tabloului cu reflexii în apă. Era o stradă cu ploaie, noaptea, nu era vorba de o marină, ca a lui Monet (bărci reflectate în apă - Regate la Argenteuil), era un peisaj citadin. Chinul meu în a nu găsi ceea ce caut nu e un moft, e ceva grav, important. Avem cu toţii în noi memoria unor tablouri, desene, poeme, scene din romane, care fac parte din psihologia noastră, la care ne raportăm mereu pentru a ne convinge că am înţeles ceva din aventura vieţii. Din Tehnica schiţării notez câteva subtitluri care pot figura ca perfecte titluri de poeme: vederea prin secţiuni imaginare, elemente pentru trasarea umbrelor, reconstituirea realităţii dintr-o schiţă, iluziile optice şi utilizarea lor, proporţia justă, schiţa transparentă. În  subţirele şi elegantul Jurnal al lui Theodor Pallady, pe pagina de gardă se află o dedicaţie cu creionul, făcută Danei: Te iubesc tare, Puiu. N-o s-o întreb pe Dana cine e Puiu. Notez ceva despre o nimfă de fluture, despre egoism, natură, pradă:

   Sâmbătă. Coconul e tot acolo, agăţat de o muscă uscată. Din când în când se zbate.

    Luni. Azi dimineaţă am văzut zburând prin odaie un fluture.

   Luni, 10.XI.52, 0 º . Ninge.

                                              L’egoisme tout poussant

                                              C’est lui qui guide nos pas      

                                              L’amour dont la nature a crée sa loi

                                              Ou l’a poétisée pour mieux tenir la proi.

   În traducere liberă şi diletantă: Egoismul atotputernic ne conduce paşii / Natura a poetizat legea crudă a iubirii doar pentru a-şi putea ţine mai strâns prada în gheare.

   Câinii au început să latre ciobăneşte a miez de noapte dar eu n-am terminat de răsfoit. Oricum, nu s-a terminat încă meciul România – Franţa pe noul Stadion Naţional şi până nu se termină nu merită să încerc să adorm; s-ar putea să fie gălăgie dacă învingem.

CHIPUL DIN GEAM continuare

  

    

SEPTEMBRIE partea a doua

    Lumina gălbuie din seara asta, e concentrată  în galbenul cărnos al primei frunze galbene pe care am ridicat-o de dimineaţă de pe trotuar. Deşi e galbenă şi cerată nu are nimic din galbenul de ceară al morţilor. Căderea ei nu pare s-o fi devitalizat, pare mai mult un capriciu, ca şi galbenul luminii în care îşi menţine verdeaţa cam 95% din vegetaţie. Le hrănesc cu carne pe cele două carnivore ale familiei. Una a mâncat carne de viţel iar cealaltă porc afumat. Norii s-au îndurat de nefericirea lumii carnivore să ne acopere consolator. A dispărut canicula. Prind finalul unei sarabande pentru violoncel de Bach. Griul ceţos a cucerit Bercenii şi a înecat într-un anonimat păstos punctele care se încăpăţânau să creadă că există. Recompensa pentru această situaţie inacceptabilă se numeşte Festivalul Enescu. Am citit undeva despre o memorie stocată şi în altă parte decât în creier, memoria extracerebrală. De exemplu în inimă. Am urmărit povestea transplantului unei inimi de la un motociclist rocker căruia îi plăceau aripioarele de pui prăjite şi chiar purta în buzunar astfel de aripioare când a avut accidentul. Cel ce a primit transplantul a început să se dea în vânt după aripioare de pui şi să asculte în loc de simfonii melodii rock.

    Formule ridiculizate ca „inima îmi spune”, „din adâncul inimii”, „te - am păstrat în inima mea” sunt validate ştiinţific. Cerem totuşi prea mult de la ştiinţă. O imaginaţie mai zburdalnică  sare uşor în marşarier, de la memoria animală la cea vegetală, apoi la cea minerală. Putem suspecta de memorie munţii, apa, oceanele iar dacă şi comunică între ele, tabloul devine înfricoşător. Cum mai arată ceea ce numeam noi bietul nostru suflet? Nu e  decât alt nume al necunoscutului.

   A doua zi, la muzeu, o bătaie în uşă precisă, viguroasă, de om care ştie ce vrea sau vrea să pară aşa:

-         Intră!

   E Di Ana

-         Ce surpriză !

-         Plăcută sper! Am avut drum  şi am urcat să-ţi aduc nişte miere de toamnă.

Are o bluză de un alb feminin, intim, nu de laborator sau de spital. Câte feluri de alb există?  Are o piele bronzată şi ochelari de soare delicaţi, cu lentile senzitive care-i dau un aer intelectual dar sportiv. Bem o cafea şi o las să vorbească încercând să descopăr motivul vizitei deşi s-ar putea să nu fie decât singurul care ne chinuieşte pe toţi: singurătatea. Nu sunt foarte atent la ce spune admirându-i auriul părului şi bucurându-mă de adierea parfumului de garofiţe.

-         Îl ştii pe ATV istul de acum 3 ani?, ăla care te-a enervat că vorbea porcos la Sinay? A făcut accident vascular

-         Regret

-  Îmi spunea: îmbată-te şi tu cu mine ca să-ţi pot spune ce nu–ţi pot spune pe trezie.

-         Şi-ai băut?

-         Evident, nu!

-         Ce câinoşenie! Deşi câinii ne sunt superiori.

-         Prin ce? Sunt nişte  poligami depravaţi.

-         Poligami dar nu depravaţi. Asta e în capul nostru. Ei nu au moralitate dar au fidelitate. Ce crezi că ar fi vrut să-ţi spună ATV istul? Că eşti frumoasă, că te place, că are chimism cu tine, că te iubeşte. Sau poate, să-ţi povestească nefericirea lui ascunsă.

-         Poate

-         Oricât am fi de diferiţi noi bărbaţii de voi femeile, suntem din acelaşi aluat.

-         Eu vreau mai mult.

-         Cât de mult?

-         Infinit.

-         Imposibil!

-         De ce?

-         Pentru că există o luptă moştenită, nesentimentală, între sexe. Egoismul e în noi de la început, altruismul trebuie să-l învăţăm.

-         Iubirea romantică ce mai e? Că nu poţi s-o negi.

-         O morfină. Verzi istoria masculinităţii

-         Eu n-o văd.

-         Masculii au celule sexuale mici şi multe şi femelele mari şi puţine - ouăle pline cu hrană pentru embrion.

-         Toată lumea se ouă!

-    Masculul nu are altă misiune decât să-şi transporte repede genele până la ovul. Fabrică  milioanele de spermatozoizi  pe zi şi poate avea un număr infinit de copii. Femelele nu. Ele sunt cele care limitează numărul de copii. Aşa începe exploatarea femelelor de către masculi.

-         Cum de s-au lăsat păcălite?

-         Au căzut în capcana bunei intenţii.

-         Ştiu că perpetuarea se poate rezolva şi fără sex, de ce mai există?

-         Pentru agitarea genelor, ca să aibă evoluţia de unde alege. Animalele se mişcă de sute de mii de ori mai repede decât plantele datorită muşchiului coordonat de  nervi.

-         Repede sărişi de la sex la muşchi şi la nervi!

-         Plantele care-şi procură hrana stând pe loc, nu au nevoie de neuron dar celula nervoasă e prezentă la majoritatea animalelor. Noi avem zece mii de milioane de neuroni care ţin minte ce a fost bun sau rău. Ca şi sexul, memoria nu a fost decât un instrument util supravieţuirii. Ce parfum foloseşti?

-         De garofiţe. Îţi place?

-         Îhîm! Îmi aminteşte de Garofiţa Pietrei Craiului.

-         Mă mir că mai simţi mirosurile cu atâta tutun care-l inhalezi.

-         Ehei, creierul olfactiv are o istorie…

-         Mult mai complicată decât cred unii, vorba lui Matache Măcelaru

-         Am înţeles, te plictisesc dialogurile „inteligente”.

-         Nu şi faptele. Când vii pe la mine, că doar suntem vecini?

-         Nu ştiu, nu promit.

-         Te anunţ când fac langoşe ardeleneşti cu varză murată, că ştiu că la aşa ceva nu rezişti.

      Altă seară, ca un gât de sticlă întoarsă, a fostei zile pline, prin care gâlgâie spre clepsidra  noapţii întâmplările luminii. E zi liberă. Bocelli a bocit melodramatic încă de dimineaţă când, neavând ţigări nu mi-am putut bea nici cafeaua şi a trebuit să mă duc în piaţă.  Fatam şi-a permis toate mofturile cu noaptea-n cap, după ce ieri a dormit toată ziua în vizuina din nişa hainelor: s-a trezit la 3 şi şi-a început repertoriul: apă rece în căniţă, pipi-caca, miorlăiala fioroasă produsă de satisfacţia „golirii yoga” apoi am ieşit împreună în loggia nordică pentru ca eu să-mi potolesc nervii făcuţi de ea cu ultima ţigară în timp ce ea spiona mişcările de pe scările blocului, pe care le cunoaşte treaptă cu treaptă. În timp ce pregătesc Capuccino, omletă cu şuncă şi şpriţ pentru Dana, Dan,vecinul de palier mă roagă să-i schimb o bancnotă de 50 iar Fatam profită să-l urmeze în apartament pentru că ei doi se plac, sunt complici şi mă fraieresc. Nu o las acolo de teama de a nu cădea de la 5 pe o fereastră deschisă. O pisică are mai multe şanse de redresare dacă pică de la etajul 10 decât de la etaje mai mici.

CHIPUL DIN GEAM continuare

        SEPTEMBRIE

       Întâi septembrie. Cantonat în cantonul de vânătoare al singurătăţii, m-am trezit cu o percepţie tulbure, difuză a lumii, în care nimic nu pare să aibă trup şi formă. Pustnic cum sunt, neechipat cu altceva în afară de un pix, o hârtie şi o melodie întâmplătoare la radio, îmi trasez un cerc de cuvinte aşteptând ca ninsoarea clipelor în el să mă ajute să desluşesc urmele a ceea ce m-ar putea vizita: prădător sau pradă. Scriu 7 poeme cu ochii aproape închişi, aproape dormind, aşteptând să mă trezesc sau să adorm din nou. În fiecare om doarme un poet ca o statuie în marmură.

    La vi s’e drolă com iun famă // S’abondonă.. La radio se face  reclamă la ceva numit Iani sau Ani, nu ştiu ce înseamnă dar pretinde că atinge sufletul universului tău. Al naibi Iani! Fiind Joi, la gazetă, domnul cel vechi, scrie iar, cu talent, recunoscând că „ oarecari şubrezenii organice”  l-ar fi împiedicat să se viziteze cu prietenul său Radu B. care „a trăit adolescentin 91 de ani.” Pentru indolenţi neorganizaţi ca mine care nu au abonamente sau preumblări prin vaduri culturale, regret că nu se vând la chioşcuri şi alte reviste. Nu ştiu cum face, cum drege domnul cel vechi dar la finalul articolului strig:            Bravo! Bravo! râzând cu lacrimi şi cu emoţie pentru cultul prieteniei etalat duios şi somptuos.

   Tot la radio: azi, 1 septembrie, începe primăvara..în Australia. Mersi! La noi începe toamna. Dacă pleci din toamnă, pas cu pas, vâslă după vâslă, fără să te îndepărtezi de bulgărele nostru de tină, ajungi, teoretic şi practic, în primăvară, în acelaşi timp. Or există numai spaţiu or timpul e contradictoriu. Noi cum suntem? Pe la 18 trecute fix încep să ascult un cvartet. Blocul B1 nu e complet gri cum părea ieri ci are suprafeţe gălbui de mărimea pânzelor unor trireme care aruncă scântei: folii de mică măcinată. Cochetărie a arhitectului? O sclipire, una singură, palpită de parcă ar trece prin dreptul ei o pasăre sau e doar curentul făcut de uşa lăsată deschisă pentru Fatam? Ceea ce pare să se întâmple foarte departe, se întâmplă aproape. Umbra unui stol de  mare de porumbei zburătăceşte oblic în jos şi în sus, de o duzină de ori şi nu dă semne că se va opri. Nu ştiu nici de ce se adună în stoluri şi nici originea acestui manej. Nu vânează insecte crepusculare pentru că nu sunt insectivori, sunt granivori. Pe fundalul concertului interpretat de solişti cu cămăşi albe ca nuferii, în lacul întunecat al televizorului, am impresia că de pe pervazul fiecăreia din sutele de ferestre multiplicate de glasvand îşi ia zborul câte un porumbel. Se lasă seara.

 Muşcata, primula şi creasta cocoşului din balcon nu mai au timp să spună tot ce ar vrea, luminii. Nimeni nu va avea destul timp niciodată. Veioza deschide orizonturi îndepărtate, africane, în rama aurie a tabloului cu zebre pictat de Dana; ea mi-a spus că a vrut să redea doar ritmul dar pe mine zebrele mă trimit direct pe câmpiile arse de soare ale Africii. Am fost mai mult un călător al interiorului, decât un amator de fugi de acasă şi din cotidian. Ce ciudat, că după o seară atât de liniştită s-a pornit un vânt care tulbură umbra copacilor din grădină şi face Marele Plop să-şi scuture coama de cal nedomesticit pe câmpia de deasupra norilor. În loggia nordică mă bucur de răcoare şi mă las ciufulit împreună cu copacii de vântul proaspăt ca de munte. Departe, în geamul blocului cel mai îndepărtat, înecat sub linia de plutire a orizontului, clipeşte ochiul purpuriu, de dinozaur  al soarelui scufundat într-un cartier necunoscut.