CARNETUL ROMANCIERULUI RATAT

 CARTEA VISATĂ

                     ( Sentimentul oceanic)

Am visat o carte de dimensiuni medii. Filele din carton lucios, nu erau scrise ci reprezentau coperţi de cărţi nepublicate. Deci fiecare filă avea altă culoare, alte imagini şi alte titluri. Era un album de coperte. Nu înseamnă că dacă erau coperţi, numărul filelor era mai mic decât ale unei cărţi de aceeaşi grosime, pentru că erau dintr-un material fibroelastic şi la închidere el se comprima. Grafica îmi permitea ca de la o singură privire să am imediat în minte conţinutul fiecărei cărţi. Cartea avea propria ei copertă şi titlu, se numea Cartea visată. Era o editare modernă, nu se răsfoia, fiecare filă se schimba la o simplă clipire. De exemplu, Avis paradiseus – o expediţie în Indonezia dacă avea pe fond negru o pasăre mov, acţiunea se petrecea noaptea, într-o junglă, dacă avea fond galben cu dune, titlul se schimba în Vagabonzii nisipurilor şi  acţiunea se petrecea în deşert, ziua. Dacă reprezenta un munte de gheaţă, o fată cu ochelari de soare şi o pisică cu ochi verzi se numea Somnul Marmotelor, dacă era o pădure după ploaie, cu o picătură de rouă în prim plan se numea Lacrima în Râu iar dacă avea un bărbos încheiat la toţi nasturii tunicii şi un bumerang se numea Expediţiile îndepărtate. Pierdută pe undeva, în adâncul ei cameleonic se afla una cu adevărat tentantă dar greu de redat în imagini şi cuvinte, numită Sentimentul oceanic.

 DEVORARE

Sunt îndrăgostit de partea cea mai vioaie a naturii: animalele dintre care, ne place sau nu, facem şi noi parte. De aceea nu sunt rasist şi nici specist. Specismul este discriminarea şi ignorarea dreptului la viaţă al unei specii.

Ce urmează să spun vine de la faptul că doctoriţa Raluca, aflând că am început să gătesc şi mi-a dăruit o carte de bucate de Sanda Marin în care am privit cu mirare nişte schiţe în vedere laterală ale unor secţiuni prin porc, oaie şi vacă şi am aflat şi eu în sfârşit unde se află garful, vrăbioara şi fleica la bietele fiinţe pe care le creştem ca să le devorăm.

Am avut, ca toată lumea (?), sentimentul culpabilităţii în faţa fripturii în sânge, m-am blamat că fac parte din stirpea unor criminali şi a unor vampiri mai răi decât ei, pentru că gândim. Conştiinţa e ceva în plus, ceva deranjant, faţă de toate celelalte specii, nevinovate de acţiunile lor sângeroase.

Dacă devorarea e ceva universal, prezent şi în sistemele fizice, înseamnă că trebuie să existe undeva, nişte devoratori de conştiinţe. Oare în ce bibliotecă şi în ce editură se va fi aflând cartea de bucate cu schiţe laterale sau frontale ale noastre, unde să fie indicate diferite părţi, pe alese: trup, sex, suflet, cum să fim ucişi, partajaţi, frăgeziţi şi consumaţi, cu băuturi fine şi cu muzică.. dumnezeiască..?

                    

CARNETUL ROMANCIERULUI RATAT

Autodidact în onirologie, am aflat că poţi să te antrenezi în a ţine minte visele. După ce am scris Somnul marmotelor la Sinaia, încerc ca după nopţile în care visez, când mă trezesc să îmi amintesc mai cât mai bine ultimul vis şi de obicei, sub el descopăr încă unul. Alteori îmi amintesc mai multe dar numai ca fragmente.  Se spune că omul are 1462 de vise pe an.

 Cutia de vax şi mătura..

Eram în Veneţia pe străduţele înguste. Eram un tânăr atletic, cu părul castaniu numai inele. Iubeam viaţa cu disperare ştiind că îmbătrânirea şi  moartea nu puteau fi evitate. Dumnezeu nu numai că nu-mi dădea dovezi că există, ci dimpotrivă. Realitatea era o uşă de marchiză deschisă, lăsând să se vadă pe podeaua de scânduri murdară, două obiecte metaforice: o cutie de vax negru şi o mătură. Eram conştient în timp ce visam că aceste scene reprezentau începutul şi sfârşitul unui roman al cărui conţinut veridic, înfricoşător şi romantic, pe care acum îl ştiam precis, până la ultimul amănunt, neavând altceva de făcut decât să-l transcriu, lucru imposibil deoarece dormeam, îl voi uita la trezire. Ceea ce s-a şi întâmplat.  M-am trezit ameţit de emoţie şi invidie că am ratat şi acest roman care sunt sigur că ar fi avut valoare.

 2. Vieţuirea pe drumuri

Eram într-o cabană, într-o pădure  tropicală. Pe podea era o şopârlă  turtită ca un şniţel bătut, oasele picioarelor erau incluse în carne şi avea doi ochi mici şi negri ca nişte sâmburi de măr. Se numeşte matmata, îmi spune cineva, nu ştiu cine, că pe acolo nu erau decât păsări şi cicade.

 Apoi acţiunea se mută într-un microbuz de teren în care ne aflam de luni de zile într-o expediţie. Vieţuirea în microbuz, pe drumuri, era starea noastră normală. Unul dintre coechipieri, cu barba şi ţeasta rase dar atât de păros încât aproape tot capul era ascuns ca al beduinilor, într-un albastru metalic, doarme răsturnat pe o banchetă, cu faţa în sus şi sforăie sincopat, şuierat şi piuit. Şoferul, un tip hirsut şi el, cu un cap mare şi fălcos, se întoarce spre mine rânjind: Ce faci, iar scrii, nu-ţi dai seama că mă trezeşti şi atunci aţi îmbulinat-o ?

 În dormitorul de acasă televizorul clipeşte somnambulic undeva aproape de tavan, Dona doarme dusă, cu Fatam pe piept. Dona doarme atât de mult încât vede lumea prin ferestre din ce în ce mai înguste. Bolboroseşte ceva în somn din care înţeleg că nu se teme de cutremur.

Nu m-aş fi reapucat de scris dar ce să fac când toţi dorm ca drogaţii iar afară ninge cu fulgi rari. M-am reapucat pentru că în zilele cu atmosferă „murată”  scrisul e o necesitate fiziologică. Aş fi scris şi dacă n-aş fi citit nici o carte.

 Stau lângă veranda dinspre munte şi e frig. Fumez afară, beau bere şi  scriu. E o ninsoare deasă, primăvăratică, cu fulgi grei, apoşi peste crengile dese. Intru şi privesc pe geam, multă vreme ninsoarea pe fondul ceţii hivernale. Mă simt bine. Nu înţeleg de ce nu facem atât de multe lucruri care ne-ar aduce bucurie.

 Absurdul.

Îi spuneam lui Law, un amic de pe vremea când ne jucam de-a v-aţi ascunselea în Oraşul Pitit, devenit la adolescenţă un mare crai.: Dacă te vezi cu prima mea iubită dă-i cartea mea Peregrinări inutile. De ce ţinem la absurdităţi? Mă întreba Law. Pentru că sunt dincolo de bani, de succes de timp şi de iubire. E ceea ce ne rămâne şi care ne îngăduie.

Mă trezesc:  la TV, cârtiţa cu nasul multiplicat în rozetă atinge simultan 600 de puncte de pe gămălia unui ac.

Travestitul Naomi s- a ajuns. Şi-a făcut rost de mici şi neconvingătoare mamele.

Centrul nevăzut

Eram în Bucureştiul lui Eliade, pe Lipscani. Printre dărâmături circula un fel de trenuleţ de vacanţă. Eram în el, cu capul în jos şi cu un ochi scos. Se arunca cu bucăţi de moloz în noi de undeva de pe acoperiş. Sfidând eroic pericolul a apărut pe lângă vagonetul meu o evreică cu sâni voluptoşi. Nu ştiu cum am urmat-o prin ganguri descendente, tot mai luminoase, până am ajuns la o piscină unde se practica sexul liber. Pe pereţii de marmură albastră scria în arabă: cea mai mare libertate se află în locul cel mai secret, în centrul nevăzut al aparenţei.

O climă bântuită de francheţea exceselor: dimineaţa ninge, după amiaza ai nevoie de ochelari de soare. Pe trotuart îşi fac apariţia doi vulturi înalţi şi bătrâni: Beligan şi Albulescu: Îi ascult discutând între ei:Dacă cineva ar putea explica teoria relativităţii pe înţelesul copiilor ar merita premiul Nobel.

Sistemele vii sunt departe de echilibru. Dacă există mai mult de 3 corpuri nu se mai poate cunoaşte adevărul lor. Micile perturbaţii nu pot produce prognoze decât pe termen scurt, ca în meteorologie. Sistemul solar are o coerenţă predictibilă doar pentru 200 milioane de  ani după care nu putem şti ce asteroid ne poate lovi. Metafizica impredictibilului carte tradusă în româneşte cu 2 autori. Trebuie s-o caut. Trăim în iraţionalism. Oricât de micul poate avea o influenţă în final.

Suferinţa ca o zi de vară. Johny Kennedy un englez a cărui piele nu stătea pe carne a trăit 36 de ani cu boala lui. Un tip dur şi  inteligent ca toţi englezii. Trăia într-o suferinţă permanentă gândindu-se la o zi frumoasă de vară, la munte: cer albastru, cu nori albi pufoşi, un pârâu cristalin şi nişte copaci bătuţi de vânt. Era dominat de tentaţia irezistibilă a credinţei într-o veşnicie fără durere, în libertate şi frumuseţe. Viaţa pentru el a fost o lecţie a acceptării suferinţei.

Când beau un pahar cu apă înghit o moleculă din Assurbanipal iar când visez reiau visul cine ştie cui. Devorare, canibalism nedureros.

Făceam parte dintr-un clan de amatori de sporturi extreme pe care le practicam cu o voluptoasă modestie, practic în anonimat.

Într-un amfiteatru antic o femeie cu pielea albă mă plăcea şi m-a atras între două şiruri semicirculare de bănci de piatră. Printr-o privire sau atingere oricât de discretă, efemerul îşi pierde tragismul căci reverberează la infinit. Vezi lucrurile cu o uimire bucuroasă ca în copilărie sau în vis. Fericirea e la tot pasul ca o placentă, ca parfumul amărui al mugurilor lipicioşi.

N-am citit Flat Land. De Edwin A. Abbott, Editura Bastion, 2008, 29, 50 sau 22, 13 lei dar în ea e scris că un popor de triunghiuri locuieşte pe un disc plan ce rătăceşte la infinit. Apoi pe planeta Astria apar păduri şi triunghiurile devin oameni ce fac speculaţii politice, religioase, cosmice captivante. Hinton: când întâlnim infinitul intrăm în relaţie cu o realitate mai înaltă decât cea pentru care am fost adaptaţi.

CAMELEONUL.

 Dacă am avea alte simţuri sau un mecanism ocular perfecţionat, cu mişcări independente şi viteze diferite am putea revela o extindere a celei de-a 4 a dimensiuni.

SOMNUL PREDA.

 (Importanţa titlurilor).

Nimic, nici vârsta favorabilă nici banul nu te apără de neant. De aceea nebunia visului, evadarea în imaginaţie e un mare dar. Nimeni şi nimic nu-ţi poate lua acest delir. Putem fi cu toţii proprietarii unui delir numai al nostru. De aia-mi place Preda. Prin titluri ca Delirul sau Viaţa ca o pradă, arată că ţăranul a ajuns unde trebuie cu căruţa minţii lui. Putea să nu fi scris decât titlurile astea peste un teanc de file goale şi tot era mare. Asta arată importanţa titlurilor

Viaţa e un val, un fald, o cută, a marii mişcări. Ştie valul ceva? Nu. Şi e mai puţi n frumos din cauza asta? Nu. De ce pretindem atunci raţiune şi scop la ceea ce nu are.? Adică nouă?

De ce de multe ori libertatea e un sentiment dureros, pentru că s-a născut în închisoare şi ştie că va fi condamnată din nou. Pentru că nimic nu e liber. Viaţa nu poate evada din propria ei puşcărie. Vecina a devenit curvă. Eu nu mă pot lăsa de fumat. Altul nu poate trăi fără altul, pe care l-a făcut prizonier. Răpitorul e astfel prizonierul prăzii. Întregul e prizonierul părţilor din care nu poate lipsi nici cea mai neînsemnată după cum partea nu însemnă nimic fără tot. Ceea ce este, costă, preţul fiind libertatea.

În piaţă. Aia nu, aia nu, din ceva trebuie să ne ducem!

Uspensky: o linie separă 2 puncte, suprafaţa separă liniile, corpul cu 4 dimensiuni e limitat de corpuri tridimensionale. Suprafaţa leagă liniile într-un corp, solidul leagă suprafeţele

UN CIMITIR DE NECTAR ŞI PETALE

Ca să ajungem aici drumul a fost lung, cu tatonări şi cu sacrificii. Prin sacrificii nu înţeleg neapărat suferinţa fizică (deşi nu a lipsit nici ea) ci de părăsirea unor variante ce ar fi putut duce la salvare sau la succes. Drum înseamnă călătorie şi pentru asta e nevoie de un călător. Adică de o formă  suficient de bine delimitată ca să se poată deplasa. Mă gândesc însă la drumurile scurte (sau nu) care au fost necesare pentru ca acest călător să ajungă să fie el însuşi un capăt de drum: să aibă trup şi nume. Drumurile lui anterioare se numesc părinţi, bunici, străbunici şi alţi strămoşi, tot mai îndepărtaţi, până la parameci şi euglenă.

Acum suntem aici, în soarele clipei, ca nişte corali vii, săltaţi pe osul strămoşilor, în oceanul timpului şi al spaţiului. Mă atrag irezistibil acele variante pierdute în trecut sau nenăscute, acele calcule ajutătoare care au avut sau ar fi putut avea propriul cer, orizont şi parfum, păduri ce-ar fi putut să fie şi niciodată nu vor fi. În fiecare prezenţă e o istorie pierdută. Fructul este un cimitir de nectar şi petale.

CHIBIŢII ŞI METAFIZICA

 Jocul e generos nu numai cu jucătorii ci şi cu chibiţii. Jucătorii tranşează şi ucid sau sunt ucişi în cazul gladiatorilor, le crapă capul lovit de alt cap sau fac stop cardiac dacă mingia îi loveşte în inimă în vârful de sistolă, în cazul fotbaliştilor. De joc se bucură însă şi chibiţii, foşti jucători scoşi pe tuşă sau născuţi chibiţi. Trăiesc din plin, beau, urlă slogane, mănâncă seminţe şi scuipă cojile pe jos, fără scrupule, mai rup scaune sau le dau foc. Chiar dacă trăiesc într-o lume paralelă,  participă la fel de mult de joc. Stranie şi de neînţeles este această străpungere a oglinzii prin care este transmisă intactă toată fervoarea jocului cu care nu au nici o comunicare energetică. E o problemă pe care metafizica nu a rezolvat-o.

CERCURILE DIN NOI

                    (istoria naturală a interiorului)

În lumea lor foarte mică, invizibilă, moleculele au trăit timp de milenii singure, apoi în ţarcuri numite celule, care şi-au alcătuit familii, triburi şi popoare. Şi-au aflat locurile bune de trai şi-au făcut drumuri de aprovizionare, s-au ciocnit în războaie, mânate de foame şi de sete până când au ajuns să aibă fiecare propria lor ţară cu graniţe de animal mai mare, de dincolo de fiecare, numit meta fizic, Metazoar.

În aceste „state”, viaţa nu mai e de capul ei, celulele fiind grupate pe căprării (funcţii) într-un agregat celular care acţionează ca un tot unitar. Numărul foarte mare al locuitorilor necesită o bună coordonare, în acest caz dublă: una chimică (hormonală) şi una electrică (nervoasă). Viaţa în comun a modificat atât de profund existenţa încât nici măcar ceva atât de intim ca digestia nu mai e intracelulară ci a devenit cavitară. Micul dejun nu se mai consumă în bucătăria familiei ci în piaţă, a devenit publică. A mai apărut ceva incredibil. Înmulţirea nu se mai face prin simpla separarea a lui unu în câte două noi fiinţe (asexuat) ci prin ceva agitat, tulburător până la delir: sexul şi sexualitatea care au devenit obligatorii iar vechiul mod asexuat a rămas facultativ, pe ici pe colo.

Sfera hibridă rezultată din sexualitate suferă un proces de segmentare în care micile spaţii dintre sferele - pui confluează într-o cavitate centrală apărată de data asta nu de o simplă membrană ci de un zid mai solid, alcătuit din celule mici.

De aici începe povestea interiorizării cercului: invaginarea.  Parcă într-o dorinţă nostalgică de întoarcere la începuturi, te întorci spre tine, spre înăuntrul tău. Oricum am defini invaginarea, ea nu e decât un gol interior. Continui să apeşi fundul sacului intern şi apoi separi  marginile în două sfere interne. Îţi poţi crea astfel o armată bine organizată de noi sfere şi poţi manipula contra exteriorului o lume internă mai consistentă, mai eficientă şi mai greu de destrămat.

VARIAŢIUNILE GOLDBERG

  Un vas de Bohemia, o Tanagra, sau o diafană acuarelă, capturează inefabilul dar toate sunt întrecute în această vânătoare suavă, de vibraţia aerului în sunetul muzicii. Poate că şi poeţii cuvintelor au ajuns departe în sugestii şi atmosferă dar genii ca Bach au ştiut să se lase atrase la maximum de gravitaţia absolutului prin lirismul matematic al contrapunctului. E aceeaşi contrapunctică abisală a universurilor pe care fizicienii încearcă să o prindă în capcana formulelor şi să o palpeze cu penseta gigantică de sub munte (acceleratorul de particule).  

  Variaţiunile Goldberg repetă succesiv, de 30 de ori, aceeaşi temă într-o formulă de o uimitoare diversitate care nu plictiseşte ci vrăjeşte, ca frunzişul des al unui fag falnic sau coama unei păduri bogate, pentru că fiecare frunză din acelaşi copac şi fiecare copac din aceeaşi pădure nu sunt identice deşi par. Prin reluat înţeleg cântat, pentru că se pare că nu numai balenele cântă în ocean şi nu numai liliecii ţipă „colorat” în bezna nopţii ci tot ce există, animat sau neanimat cântă după legea sonicităţii universale intuită de un român, Gogu Constantinescu, mult înaintea celor care se cred înaintea noastră.

Variaţiunile interpretate de Evghenii Koroliov la Leipzig au fost uimitoare şi ireproşabile prin apropriere şi infatigabilitate. Se vedea că a repetat aceste repetări şi că a înţeles că trebuia să aibă un antrenament fizic serios care să-i permită levitaţia dincolo de fizica trupului. Nu ştiu cum au putut unii să considere că la Bach e vorba numai de tehnică rece, mecanicistă, lipsită de sentiment când atâta lume se îndrăgosteşte generaţie după generaţie tocmai de acele lucrări ritmice şi organizate ca o reţea perfectă în stare să captureze ceea ce e de neprins: minunea. În compoziţiile lui Bach tensiunea emoţională şi lirismul străbat radioactiv meditaţia asupra existenţei iar polifonismul grandios, nu eclipsează ci amplifică idealurile, cu o sobră sacralitate.  Când cantorul se află la orgă, inima lui zboară din ce în ce mai sus spre bolţile catedralei ca o ciocârlie în cerul deşertului, se dizolvă în iubire smerită care se transformă în lumină şi ne impresionează până la lacrimi deşi el rămâne admirabil, o lacrimă bărbăteşte neplânsă.

  Poate că era neadaptat şi dificil în viaţa terestră dar cum altfel poate fi o entitate rarisimă obligată să suporte trupul şi relaţiile îngrăditoare?

Izvorul lung şi bogat al celor 30 de variaţiuni, se află în altă lume, a transcendentului, de unde vine simţirea unică a oricărui creator, fie el poet de cuvinte, de culori, de forme sau întâmplări.

Koroliov a cântat de 30 de ori fără să lase la exterior nici o umbră de oboseală,  cu pleoapele strâns lipite, ca un orb din naştere, până a încheiat Aria da capo. Apoi, spre uimirea tuturor, a deschis ochii iar pe buzele lui a apărut abia ghicită, fisura unui zâmbet. Care numai de pe Pământ nu era.

 Ca să-ţi placă o floare nu trebuie să fii horticultor. Ba chiar e mai bine să nu fii. Fiecare om are dreptul şi şansa de a savura muzica, pictura şi poezia, având cu totul altă ocupaţie.

CONCERT  TRANSCRIS

(Anna Netrebko şi Rolando Villazon)

Plăcut ticăie lumea când roţile-i dinţate se potrivesc, plin în gol, până la ultimul dinte. Plăcut şi confortabil e somnul clipelor când tot ceea ce vine îşi găseşte sălaşul în cuibul aşteptării, până la ultimul puf şi până la ultima pană, perfect pieptănată cu ciocul cu care a străbătut neantul.

Plăcută e frumuseţea oglindită până la cea mai mică sclipire (chiar şi cea nenăscută), în zâmbetul armoniei. Plăcută şi veşnică pare clipa efemeră în găoacea căreia a făcut ochi minunea. Plăcută e frenezia în faţa căreia tăcerea îngenunchează din convingere, chiar dacă asta se întâmplă o singură dată, pentru scurt timp, pentru că preţul e mare cât tot restul.

Frumuseţea nu poate fi orfană, pentru că e legată ombilical de lumea nevăzută din spatele ei. Ca să se întâmple în acest punct şi loc, totul s-a împăcat atât de perfect cu el însuşi încât acum străluceşte în gura lui cea mai mare favoare ce se poate face unei raţiuni: unisonul. Putem oare trece peste durerea adusă de fericire, când ştim că e muritoare şi mai avem şi bănuiala atavică, că s-ar putea să nu fie nimic adevărat ci totul e doar o impresie, delir al receptorului?

El e din acel capăt de lume unde s-au născut cavalerii, conchistadorii, matadorii şi poeţii morilor de vânt, lume din care n-a mai rămas decât numele.

 Ea vine din lumea cealaltă, care nu reuşeşte să iasă din propriul ei neînţeles iar când reuşeşte, se autodizolvă instantaneu.

  Şi nu e bine totuşi aşa? Florile cele mai rare răsar în deşerturile cele mai aride sau pe piscuri de neatins.

 MISTERELE INUTILE

Ne-am dezlănţuit parcă mai furibund ca niciodată în istorie, în cercetarea cosmosului, a microcosmosului, arheologiilor, paleontologiilor, în descifrarea ideogramelor şi misterelor. De ce, dacă dimensiunile noastre spaţiale şi temporale sunt inadecvate? Suntem prea mici pentru macrocosmos şi prea mari pentru lumea particulelor iar formelor îndreptăţite, să gândească şi să ştie, cum ar fi planetele sau microbii, nu le pasă nici de ele, nici de noi, de nimic. Dacă privim (şi privim) în jurul nostru, vedem că Luna e acoperită de praf înecăcios (poţi face alergie la praful lunar dacă umbli pe acolo), Marte e un deşert rece, Venus un deşert fierbinte, spaţiul dintre corpuri e bântuit de vijelii prăfoase, de explozii, de exteriorizări şi interiorizări violente.

Şi totuşi, fiecare punct este un terminal al unor lungi drumuri, după cum este începutul altor călătorii. Dacă am racla tot ce începe de aici, de la marginea noastră, am constata că până la urmă ne eliminăm şi pe noi, care nu suntem decât un pistrui pe coaja lui.

Mi-a fost dat să ajung de câteva ori foarte departe de casă, în pădurile ecuatoriale, cu 100 de milioane de ani mai vechi decât cele amazoniene, în Indonezia şi la marginea Saharei, unde m-am simţit mai neînsemnat decât un fir de nisip. Am visat să ajung în miezul acelui îndepărtat „acolo” şi odată ajuns, ce-mi doream mai mult era să mă văd iar în bucătărioara mea din Berceni, bându-mi liniştit cafeaua de dimineaţă, în timp ce Fatam toarce şi mi  se freacă de gambe, pentru minuscule favoruri.

Nu ne putem resemna în liniştea unei stări, fiind legaţi de „aici” şi de „departe”, ca o minge la capătul unei corzi elastice iar marele secret nu poate fi prins în nimic static, el nefiind decât tensiunea din corzile care vibrează şi cântă. Sunt inutile (utile pentru ce?) ştiinţele şi academiile, legile şi execuţiile, vanităţile şi disperările, suntem inutile noi, punctele care ne închipuim că formăm o linie sau o suprafaţă; e inutilă chiar şi modestia celor ce se iluzionează că alcătuiesc sub coaja anonimatului o massă necesară.

Cu toate astea cred că ne putem permite măcar să privim jocul, chiar dacă e de neînţeles şi ne putem permite fascinaţia micilor noastre mitologii. Putem să ne delectăm cu noile descoperi uimitoare şi cu scenariile apocaliptice care ne inundă. Ne putem permite plăcerea nevinovată de a ne distra cu „realităţilor” de prin ziare, cum găsesc azi,  numele preşedintelui indonezian, - Susilo Bambang Yudhoyono, cum găsesc încercarea unui milionar de a-şi alunga plictiseala, domnul Richard Branson care vrea să ajungă cu preţul vieţii, într-un submarin foarte rezistent, în punctul cel mai adânc de pe Pământ, Groapa Marianelor.

Pentru mine ca biolog, nimic n-ar fi mai minunat ca descoperirea vieţii de sub gheaţa vreunei planete din ceruri dar urmăresc cu acelaşi interes decizia unor cercetători italieni de a elucida misterul zâmbetului Monei Lisa: sunt foarte decişi să dezgroape rămăşiţele Lisei Gherardini care se presupune că i-a pozat lui Da Vinci. Vor să extragă ADN din craniu, să reconstituie chipul şi să dea verdictul: A fost femeie sau bărbat?! Astfel vom rezolva misterul şi vom afla şi cancanul despre înclinaţiile sexuale ale lui Da Vinci. Pentru asta există omenirea, pentru asta face eforturi să supravieţuiască. Pentru descifrarea inutilă a  misterelor inutile.

PALER DON QUJOTE IN EST

               (Spicuiri)

Nu sănătatea ci boala, ne face să ne judecăm viaţa

Societatea e organizată ca să producă destine mediocre. Destinele de excepţie contravin regulii.

Există glorii pe care e imposibil să le explicăm prin înţelepciune

Nebunii izbândesc prin eşecuri

Nu cunosc, în afara înţelepciunii, altă virtute în care să fie cuibărite mai multe vicii .

Singura glorie care merită să fie râvnită e gloria de a iubi.

Păcatul de a rătăci îndelung pentru a descoperi o banalitate e un păcat masculin.

Lipsa de realism poate fi uneori purificatoare.

Românii n-au respect pentru sentimente. Don Quijote nu se joacă vreo clipă cu ceea ce simte.

Dacă Cervantes ar fi scris în limba română românii nu s-ar fi putut stăpâni să nu facă mişto de acest cavaler nebun în stare să dorească gloria doar pentru a cuceri inima unei femei

Numai în Spania iluziile pot fi mai importante decât realitatea şi joacă acelaşi rol pe care-l joacă stafiile în Scoţia.

Sfânta nebunie a idealului de care vorbea Papini definindu-l pe Don Quijote

Izbutim să luăm peste picior orice dezastru.

SFINŢII  CREATORI

Ortodoxia în familia mea a fost nativă ca la orice român. În plus, un şir de preoţi se pierde în trecutul originii mele pe cale maternă. Şirul a fost întrerupt de tatăl mamei care a fost învăţător şi a pierit ca ofiţer la Cotul Donului.  Bunicul patern era cel mai religios om din familie. Se închina înainte şi după fiecare masă. Nu ştiu de ce religiozitatea a devenit subiacentă în familia noastră, manifestându-se pregnant doar la sărbătorile care pentru noi copii însemnau un foarte scurt intermezzo liturgic şi un foarte lung prilej de bucurie gastronomică şi lumească: sarmale, şorici, cozonaci, ouă roşii, cadouri. Părinţii călcau rar în biserică şi în casă nu am avut măcar o biblie. Aşa că eu, născut în momentul de ocultare pe plan naţional a religiei, mi-am găsit eroii şi zeii în biblioteci, librării şi anticariate. Şi cine alţii puteau fi aceşti zei decât autorii cărţilor care mă fascinau?  Aşa se face că primul meu idoli au fost, Eminescu, Jules Vernes, Nicolae Labiş, Nansen şi Mikluho Maklai. Când am trecut de frageda vârstă de 21 de ani la care a murit Labiş am simţit că l-am trădat. Şi de Mikluho mi-a părut rău că s-a îmbolnăvit şi că şi-a încheiat cariera de explorator în degringoladă biologică. Şi de Nansen mi-a părut rău că a murit doar la 60 de ani, el care era sportiv de performanţă şi se călea mergând iarna în talie. Apoi au venit ceilalţi poeţi şi exploratori ai lumii şi ai viselor.

Mă impresiona la ei atât înălţimea de neatins a realizărilor cât şi propria lor viaţă jucată dramatic pe o singură carte. Dintre spanioli am fost aproape de Antonio Machado la care tristeţea din versuri nu putea fi decât identică cu a vieţii lui personale. La Rilke nu puteam separa lirismul de leucemia la fel de alienantă. Şi la Kafka sau Georg Trakl operele şi destinul se împletesc în acelaşi mister tragic. Aceste poteci sfinte aş putea spune, continuă şi se ramifică într-o reţea de importanţă majoră, poate absolută, pentru sufletul meu.

Am trăit şi am crezut cu fervoare evlavioasă în scriitori, muzicieni, pictori, sculptori. Mă închin şi acum la Borges, Paler, Cioran, Van Gogh, Bach, Shumann, Michelangelo, Brâncuşi. Am auzit o glumă frumoasă care spunea că dacă Dumnezeu ar fi fost negru, Luis Armstrong ar fi fost Sfântu Petru. Scriitorii şi artiştii au fost eroii, zeii şi Olimpul meu. În termeni ortodocşi ei sunt pentru mine nişte sfinţi care au aflat totul prin suferinţă şi l-au lăsat „scris” pentru noi, în opere nemuritoare şi pilduitoare. E oare exagerat ceea ce simt pentru ei?

                     BANALITATEA EXTRATEREŞTRILOR

În afara meseriei mele de zoolog, am şi eu, ca tot omul, meta curiozităţi, lecturi şi simţiri, care mă conduc la descoperiri şi perplexităţi personale. Se pare că în toate lumile, palpabile sau nu, nimic nu poate fi decât personal. Mă „spovedesc” aici, că de curând am suferit o recrudescenţă a unor dileme privind electronica şi livrescul.  Tocmai terminasem de conspectat savuroasa carte „Despre îngeri” a lui Pleşu (pe care spre ruşinea mea abia acum o citesc, dar măcar o fac cu creionul în mână), când.. explodează o bombă informaţională: americanii au recunoscut în sfârşit că La Roswell – New Mexico, în 1947, s-au prăbuşit 3 farfurii zburătoare cu trei fiinţe cu formă umană, de aprox. 1 m, îmbrăcate în haine metalizate, cu o textură foarte fină. Se dă şi o imagine: cap mare globulos, ochi mari, oblici, maxilare atrofiate, chip inteligent, uşor diabolic şi uşor trist, corp atletic, deşi gracil, cu sternul cam pe afară.

  Ca naturalist, mi-am însuşit cândva şi n-am abandonat-o, teoria sistemică a lumii şi tot ca naturalist oarecare, continui să cred că raţiunea este un produs al selecţiei naturale. Prin sita selecţiei sunt cernute şi alese nu numai fiinţele vii dar şi strămoşii şi urmaşii lor sistemici: celelalte lucruri, microscopice sau  mari, ca galaxiile care se devorează şi se restructurează în jocul echilibrului şi dezechilibrului universal.

Din acest unghi de vedere am oricând predispoziţia şi plăcerea de a afla noutăţi din fizică şi genetică dar nu neglijez sursele ascunse în poezie, ficţiune, mitologii sau religii. Nu pot rămâne rece la ceea ce ar putea exista dincolo de capetele diferitelor drumuri.

Repunerea pe tapet a extratereştrilor atât de asemănători nouă, cu nesemnificative diferenţe klingoniene, după atâtea decenii de căutare pătimaşă şi disperată a celor mai vagi semne de viaţă, e un lucru care mă tulbură.

Cultura e pentru mine ceva serios, vital. Am mereu la orizont câţiva aştri luminoşi, de magnetismul cărora mă las influenţat, chiar dacă şi numai temporar. Apoi ei pleacă şi sunt înlocuiţi de alţii. În clipa asta, bunăoară, mă aflu sub constelaţia Borges, Paler, Cioran, Pleşu.

La Borges, mitologiile şi religia sunt un pretext pentru ficţiunile care-l fac fericit şi cu care îşi fericeşte fanii, la Paler ele sunt o sursă cu care-şi încărcă bateriile iluzionării. Paler se îmbăta lucid cu aceste arome, conştient că pentru final s-ar putea să-şi piardă eficienţa. Şi aşa a şi fost. Deşi nu cred că cineva vreodată a stabilit vreo corelaţie între Pleşu şi Cioran eu îi văd ca două entităţi în oglindă. Pleşu e bonom şi tonic, echilibrat de  speranţa în nemurire a unui credincios, pe când Cioran are revelaţiile durerii, ale inconvenientului de a te fi născut şi e veşnic pe culmile disperării. Totuşi ce m-a mirat când am văzut singurul interviu acordat lui Liiceanu, de Cioran, e că, de multe ori după ce afirma ceva (abisal), chicotea, de parcă ar fi vrut să reducă la joc, dramatismul acestor  afirmaţii şi al propriei vieţi. Mi-e uşor să mi-l imaginez chicotind la fel, după ce termina de scris celebrele lui filipice contra sinelui şi a lumii.

Nimic nu e ceea ce pare. Chiar marele cosmos vizibil, nu e decât spuma din coama valurilor de materie şi energie neagră. Timpul e o palpitaţie locală iar Observatorul bine plasat, ca terţiu inclus, dacă are şi putere, nu numai clarviziune, poate fi echivalentul cibernetic al lui Dumnezeu. Dincolo de ultimul punct din centrul interiorului, începe alt exterior ca în lumea subpământeană a lui Jules Verne.

Acum, că au reapărut extratereştrii ca nişte Luciferi morţi şi trişti, nu-i pot vedea altfel decât ca pe elitrele cărăbuşilor de anul trecut, pierdute prin poienele materiei, aşa cum se pierde orice în infinit, de la particule şi vibraţii până la dumnezeu.

Reciclarea nu exclude moartea, nu mă consolează că avem în noi aurul din stelele moarte, pentru că odată cu aurul am  moştenit şi distrugerea, aşa cum simpla interferenţă a vehiculelor extratereştrilor cu undele radarelor militare din Roswell, a spulberat nu numai mitul unei tehnologii misterioase dar şi misterul îngerilor păzitori sau măcar a alungat şi mai departe, spre infinit, distanţa care ne separă de speranţa numită Dumnezeu.

CUVINTE NEECLOZATE

Sunt cuvinte care nu pot avea suficientă consistenţa sonoră ca să fie auzite.  E o barbarie să ceri unui cuvânt sfios să se exteriorizeze. E mai nud decât miezul unui bob de strugure fără coajă şi mai fragil decât un balon de săpun. Vibraţia aerului e prea puternică pentru trupul lui care nu poate fi manevrat decât cu sufletul sau cel mult cu sclipirea unei gene umezite de emoţie.

ARIPA DE ÎNGER

Terminând de citit „Despre îngeri” printr-o stranie coincidenţă, am găsit în cutia poştală un mic pliant elegant, pe fond negru (se poartă negrul editorial), dominat de o aripă de un alb noros, a unui Înger sau a unei Păsări a Paradisului, pe care scria: Acţionăm în toate sectoarele capitalei şi în zonele limitrofe, pentru a veni în ajutorul dumneavoastră. Prestăm servicii complete, grupate în câteva pachete. Fiecare „pachet” are un set comun de oferte de bază: sicriu complet echipat, toaletare, aşezare, doliu pentru uşă, alte manipulări la care se adaugă oferte suplimentare: colivă, pachete, vin cu ulei, cele mai bune servicii, cele mai mici preţuri, non stop! Distanţa infinită dintre sublimul tragic şi mercantilul jalnic, ca şi dintre inconştienţa noastră cotidiană şi Chipul Nevăzut, e salvată de aripa de înger, care promite un zbor lin deasupra lumii, către Prezenţa a tot consolatoare.

   LOTO

(Privind liniştit în jur)

Am dat cu piciorul iar, la 7 milioane de Euro când, întorcându-mă din piaţă am trecut din nebăgare de seamă pe lângă agenţia LOTO şi nu m-am mai întors din drum să cumpăr bilet. Comoditate, resemnare, indolenţă? In dolenţă adică lipsa dorinţei, anihilare a visului de îmbogăţire subită şi de recuperare a fericirii în ceasul al doisprezecelea. Având două sacoşe şi cheile pe fundul uneia, vecinul îmi deschide dar îmi spune că mă costă 5 lei. Ţi-i dau când câştig la LOTO, îl mint, pentru că el e jucător înrăit. Nu se poate, că de data asta sunt programat eu.

Continui să mă analizez de ce nu am luat totuşi bilet. Dacă chiar eram interesat, nu puteam uita şi nu mi-ar fi fost lene să mă întorc. De altfel pot face asta şi acum.

Am avut şi eu, ca tot omul, momente în care mi-am dorit exagerat e mult să câştig şi am crezut cu naivitate că s-ar putea întâmpla. E greu să accepţi că eşti prizonierul pe vecie al neşansei. De aceea am fost fericit când Gagarin a ieşit în Cosmos. Închisoarea planetară fusese spartă.

Se spune că dacă doreşti ceva foarte intens şi crezi sincer, ceva se va petrece undeva şi Golemul va reânvia ca să te ajute. Teoria probabilităţii spune că dacă ai la dispoziţie foarte mult timp, până la urmă vei câştiga. Evident că dacă acest timp e cât durata de viaţă a Universului n-ai făcut nimic. Totul e egal cu zero.

Dar hai să presupunem că ai câştiga: Am citit că 8 din 10 câştigători o iau razna şi chiar mor, din cauza exceselor sau pentru că pur şi simplu clachează psihic. Beţivul suferă că nu poate bea toate sticlele cu băutura preferată (sunt al naibii de multe pe lume!), masculii plini de testosteron suferă că nu pot avea toate femeile care le plac (şi sunt al naibii de multe şi de frumoase şi ele), poetul că nu are 7 vieţi pentru a-şi vizita toate plăsmuirile posibile. Bogăţia extremă e un punct aflat la o depărtare extremă, ce nu poate fi atins niciodată în timp util. Cu atât mai mult, drumul e cel care contează, şi el e alcătuit dintr-o succesiune de proximităţi posibile. Oare nu e mai bine aşa, nu e situaţia de necâştigător ideală? Ai în buzunar suficienţi bani pentru o bere, o cafea şi o carte, ai ce mânca pentru a avea energie să faci un pas după primul şi pe al treilea după al doilea. Timp în care te delectezi privind liniştit în jur.

„RAFAEL”

Deşi nu mi-au trebuit mai mult de un sfert de oră să notez rândurile despre loto, Dona aruncă ocheade curioase, amestecate cu reproş, pe jumătatea de pagină scrisă, aşa că o întreb dacă nu vrea să i-o citesc. Când o întreb cum i se pare, ridică din  umeri plictisită şi mă întreabă: Şi de ce trebuie să scrii asta? Aşa cum ţie îţi place să dezlegi cuvinte încrucişate, mie îmi place să le încrucişez. Mai bine mi-ai aduce pisica din balcon!

Fatam doarme dusă, pentru că trage a primăvară şi pentru că pisicile trebuie să doarmă mult, cum fac toate felinele. Da, dar eu o iubesc foarte mult şi nu pot trăi fără ea. Nu-nţelegi că asta e natura ei şi că dacă n-o laşi în pace îi scurtezi viaţa? Ai uitat ce ai făcut cu Rafael? Ce am făcut? L-ai omorât cu iubirea ta.

Povestea lui Rafael e tristă. Eram în Dobrogea într-o primăvară, cu colegii de la Antipa şi cu Dona. Prin curtea cu iarbă a cantonului din pădure unde eram cazaţi, treceau agale broaşte ţestoase de diferite vârste. Pentru că ţestoasele, pisicile, caii şi elefanţii sunt doar câteva dintre multele animale care-i plac Donei, erau mereu prezenţi prin preajmă nişte pui minusculi de ţestoasă, botezaţi toţi Rafael, nume din filmul Ţestoasele Ninja, adoptat pe loc şi pentru că Dona e pictoriţă.

Ne-am amuzat să numim alte exemplare Michelangelo sau Leonardo Da Vinci, după vârstă şi talie. Nu mică mi-a fost însă enervarea când în maşină, la întoarcere, zăpăcitul şi neseriosul de Mişu a scos o cutie de chibrituri unde era prizonier ..Rafael. Era prea târziu să ne întoarcem aşa că a fost adoptat de Dona. Partea proastă e că ea nu l-a lăsat să hiberneze sub chiuveta din baie unde se tot retrăgea spre toamnă. Am încercat să-i explic în fel şi chip că tulburarea hibernării e periculoasă, dar degeaba, A continuat să-l hrănească cu salată să-l ţină în pat şi chiar să-l încălzească, până ce a făcut hiper termie şi a murit. A fost îngropat cu jale mare la rădăcina unui copac unde am pus şi o plăcuţă pe care am scris: mormântul lui Rafael. Problemele iubirii ucigaşe, ale libertăţii de câine vagabond ale divorţatului şi ale sclaviei asumate, de câine în lanţ, a celui căsătorit, au rămas pe tapet. Şi noi, împreună, după cum e soarta tuturor lucrurilor şi fiinţelor acestei lumi.

ZOOLOGIA SCRISULUI

Devorarea, care e legea sistemului prădător – pradă, funcţionează şi în zoologia scrisului. Scriitorul e prădătorul iar omul din el e propria lui pradă. Pentru ca vânătoarea să fie reuşită, primul trebuie să nu se scape victima din ochi nici o clipă. Trebuie să-i ia urma, s-o hăituiască până la epuizare sau să-i întindă capcane bine camuflate.

Dacă ambuscada funcţionează, vânătorul trebuie să fie feroce şi eficient, să nu rămână din biata victimă a clipei decât fulgii sau chiar nimic, după metoda jderului sau a hienei. Altfel, circulaţia fluxului energetic, selecţia naturală şi evoluţia acestei zoologii ezoterice, e compromisă.

ÎNFRÂNŢI DE CERC

                            (Hagi şi Dobrin)

Nu sunt microbist şi nu mă laud cu asta. Aş fi preferat să fiu, pentru că am fost în copilărie în tribunele unor meciuri şi am simţit nebunia participării până când ţi se rupe filmul, cum se spune, nebunie pe care Hemingway de exemplu, a savurat-o din plin. Totuşi, meciurile cu miză naţională sau olimpiadele unde avem succes mă acaparează şi pe mine. Simbolul olimpic e o suprapunere de cercuri nu neapărat de la jocurile cu cercul ci de la cercurile temporare ale jocurilor. În interiorul cercului fiecare punct are multă libertate dar nu poate depăşi circumferinţa regulilor, între care e şi timpul.

Mi-a plăcut Hagi în perioada lui de glorie ca jucător, când avea nişte şuturi puternice, imprevizibile, direct în poartă. Mi-a plăcut şi în calitate de căpitan al atacurilor, când simţea tot ce se întâmplă şi ştia precis când şi unde să acţioneze şi el şi „soldaţii” sau luptătorii, dacă-l comparăm cu alt makedon, mult mai celebru. Şi-a meritat titlul de rege din fotbalul românesc şi turcesc (deşi titulaturile astea sunt la fel de exagerate şi de stupide ca şi acelea de rege sau împărat al ţiganilor).

Dar iată-l acum pe Hagi, învins de aceleaşi terenuri de vânătoare a micii şi nărăvaşei planete rotunde, pe care le cunoaşte atât de bine. Ca antrenor, nu a putut depăşi lumea din interiorul cercului nici măcar cât un chibiţ mai isteţ. Ce e mai ciudat e că nu a reuşit să renunţe. Înţeleg că mentalitatea lui de învingător nu poate accepta eşecul ca antrenor, că a luat aceste înfrângeri ca pe nişte provocări cărora nu e în stare să le reziste. Aici e marea lui limitare pentru care nu are scuze şi care mă enervează de ani de zile. E un înfrânt al cercului.

Vine o vreme când eşti obligat  să-ţi priveşti profesia şi chiar viaţa din exteriorul cercului şi atunci procedezi după cum te duce mintea: laşi sfera trecutului să se rotească în pacea ermetismului ei şi te înscrii cu seninătate pe circumferinţa altei preocupări sau devii prizonierul unei planete fosile. În prima variantă se instalează armonia unui alt univers. Lumina reflectată a gloriei apuse şi chiar inerţia ei implacabilă, geologică îţi poate folosi dacă ştii unde să te plasezi. E o tehnică a călătoriilor spaţiale care foloseşte de la distanţă gravitaţia unor corpuri, doar ca să te propulseze mai departe, evitând prăbuşirea în universul lor concentraţionar. Hagi a rămas un meseriaş şi un prizonier al interiorului, aşa cum pentru Dobrin, Germania nu însemna decât cel mult o bere blondă, cu guler de spumă.

DREPTUNGHIUL

(Îmblânzitorul de inorogi)

Dreptunghiul este o entitate riguroasă. Ca toate entităţile. Laturile de sus şi de jos sunt ţinute paralele, la distanţă sau apropiate, de contraforţii laturilor. Dacă presiunea creşte sau se rarefiază, laturile se contractă sau se subţiază dar nu se rup, nici măcar nu se fisurează, pentru că situaţia ar deveni periculoasă: ar putea pătrunde din exterior anarhia non geometrică sau s-ar putea produce o implozie, ceea ce ar avea efectul unei grenade în peisaj (nu ştiu unde am citit expresia dar mi-a plăcut).

Un cuvânt, o pagină sau chiar o carte, domesticesc fie un singur inorog fie o întreagă herghelie a nedeterminatului şi le închid în incinta unei semnificaţii, ca hieroglifele în vechile casete faraonice.

Asta fac scriitorii: creează o lume pe care o înţărcuiesc în perimetrul dreptunghiular al cărţilor, rafturilor, sau al ecranului unui monitor.

Şi totuşi, toate geometriile, chiar atinse de încăpăţânarea sublimă de a râmâne integre un timp indefinit, nu scapă de dispariţie într-un fel sau altul. Cine nu a privit cu melancolie un gramofon sau o antichitate intactă după secole şi totuşi inutilă? Ca şi hecatombele clipelor transparente care se adună invizibil undeva pe tavanul lumii şi apoi dispar, nu se ştie cum şi pe unde, şi aceste scrieri vor deveni vetuste chiar după mult timp de la dispariţia autorilor. Merită să te mai încrezi în lumea formelor, fenomenelor şi iluziilor, merită să te mai laşi mângâiat de vanitatea solitară de a fi îmblânzitor de inorogi chiar şi numai pentru sine? Dumnezeu spune că da. Altfel ar fi o plictiseală universală.

DON PALER DE LISA

EXISTENŢA TRAGICĂ

                                                a lui Octavian Paler

         Existenţa unei fiinţe umane hipersensibile şi hiperlucide în acelaşi timp, nu poate fi decât tragică dacă nu foloseşte un drog puternic care să anihileze acest sentiment. Nu mă refer la haşiş, alcool sau surogate fiziologice „sănătoase”, cum a fost pentru Octavian Paler marea, care îl scotea din „istoria” prezentului şi-i anihila toate întrebările. Mă refer la surogatele mintale, cum ar fi religia pentru cei norocoşi, deşertul pentru „bolnavii” de călătorii sau succesul pur şi simplu, pentru alţi norocoşi. Din păcate, vine o vreme când rând pe rând toate aceste generatoare de iluzii se descarcă.

        La 79 de ani, adică la sfârşitul vieţii lui de 81 de ani (ultimii ani fiind bolnav), O. Paler constată că nu-şi mai poate apăra iluziile iar prea multa lui luciditate îl face să afirme că nici succesul (care nu l-a ocolit)  „nu prea mai are importanţă”.

          Am citit aproape toate cărţile lui Paler, începând cu „Un muzeu in labirint” până la ultima, apărută postum, „Convorbiri cu Octavian Paler”, de Daniel Cristea Enache. Când a început să publice proză, Paler era tânăr şi a rămas multă vreme aşa; pe la 73 de ani încă alerga după tramvai, cum spune. La prima lectură a scrierilor lui am savurat mai mult partea poetică iar angoasle lui le tratatm ca pe o formulă de scriitor. Abia acum, în rândurile lui ultime, a reuşit să mă zguduie la fel de dur ca întâmplarea din „Condiţia umană” a lui Malraux, în care Katov care va fi executat prin aruncarea lui de viu în cuptorul locomotivei, zice că va considera că a murit într-un incendiu. La Paler m-a zguduit relatarea dispariţiei ineluctabile cu o precizie de raze Roentgen. Toate frumoasele lui cărţi au devenit prin comparaţie, doar poveşti chiar dacă tensionate, ale omului pentru care moartea era doar ceva imaginat. Ultima carte e chiar povestea adevărată a dispariţiei lui  biologice şi psihice prin consecinţă.

     După cum am bănuit demult, la sfârşit, nu ai cum să eviţi să nu te agăţi obsesiv de câteva imagini fericite din trecutul în care răul nu mai are acces. Paler se cantonează în Edenul copilăriei din satul Lisa unde nu mirosea numai a trandafiri ci şi a bălegar dar tot Eden era. Nu cunosc în literatura noastră o mai tragică introspecţie a muririi, făcută de un prozator. Alunecarea pe toboganul dispariţiei relatată de un prozator e mult mai dramatică decât reveriile morbide ale poeţilor la care e ceva frecvent, aproape banal ca temă ( de aceea e mai greu să fii poet mare decât prozator).

     După ce am citit rândurile finale ale lui Paler am rămas în plasa lui otrăvită ca o muscă înfăşurată fără şanse, în firele păianjenului veninos şi înfometat. Ştiu că în acelaşi timp cu Convorbirile a scris ultima lui proză, „Calomnii mitologice” pe care nu o am. Mă gândesc la ea cu speranţă şi cu frică. Poate voi găsi acolo soluţia împăcării cu perisabilitatea, cu pieirea. Până atunci mă văd obligat să revin la confesiuni până ce mă voi mai linişti. Cea mai tare metaforă (mi-e şi ruşine de frivolitatea cuvintelor, oricare ar fi ele, faţă de realitate) din toată cartea, e cea cu zidul. Iubitorul de deşerturi, de mare, de mitologii şi călătorii, se vede acum împins către un zid care nu poate fi ocolit, de care va fi strivit. E zidul absolutului. A fost o cădere orizontală care l-a adus aici unde orice speranţă va fi definitiv zdrobită. Chiar dacă ar putea trece prin acest zid tot n-ar exista o salvare, pentru că dincolo de el nu se află nimic. Se pare că asta e tot.

  DON PALER DE LISA

  După ce am recitit Convorbirile, nu-l voi mai putea considera niciodată pe Octavian Paler ca dispărut. Pentru mine va fi viu cât voi fi şi eu. Am citit primele lui cărţi apoi am uitat de el iar între timp, după expediţiile mele la marginea Saharei am devenit şi eu amator de deşerturi La mine fenomenul s-a instalat invers decât la Paler: de la realitate la imaginar. Pe el, aşa cum spune de trei ori în primele  50 de pagini din Convorbiri, l-a obsedat ideea de deşert dar (ca şi mine), nu dă deşertului un sens mortificant, ci unul vital iar „otrăvurile” deşertului acţionează în mintea lui ca un drog. El însuşi, cu umor secund şi caustic (dar tot umor) spune că în mod ciudat, este primul din  Lisa care visează deşerturi. Nu ştiu de ce i se pare ciudat că doar familia lui are diplomă nobiliară şi s-ar putea numi „de Lisa” ca şi Don Quijote de la Mancha.

    Pentru că am găsit acest element comun (al deşertofiliei), am vrut să recitesc „Deşertul pentru totdeauna” unde de la început spune că deşertul nu-i sugerează moartea ci, departe de fi funerar, exterminator, e vital, chiar senzual! „Deşertul, pe lângă senzaţia de sete şi pericol îţi dă un fior de viaţă de dincolo de viaţă, ce nu poate fi găsit nicăieri altundeva”. Acolo se pune la încercare (cu succes!) puterea de rezistenţă a iluziei. Am renunţat totuşi să recitesc Deşertul..obsedat de compararea operei cu finalul vieţii celui ce a produs opera.

     Mă întreb de ce a urmat trei facultăţi deodată (litere, drept, filozofie) şi de ce a fost atât de nemulţumit de el, de complexat, cu tot succesul. De fapt tot el spune, că a fost un neadaptat. Despre succes spune că nu-ţi poţi permite nici măcar vanitatea de a te considera un ratat: adică ai avut visuri atât de înalte şi ambiţii aşa de mari? Reproşul cel mai mare care şi-l face e că a pendulat între afectiv şi cerebral (trebuia adică să fie numai afectiv), că a mers cu frâna trasă. Şi totuşi, în eul lui profund, a pus mereu iluziile mai presus de realitate şi aici e cea mai mare reuşită a vieţii lui dar păcat că asta nu i-a fost suficient ca să fie fericit. A visat să fie explorator polar ca Nansen, a plâns când a „citit ultima frază din jurnalul lui Robert Scott, mort îngheţat, la întoarcere, după ce văzuse la Polul Sud steagul norvegian înfipt de Amundsen: E trist să trăieşti într-o lume în care numai cel dintâi contează” . Cu asta sunt de acord.

      Dar Paler a avut şi dorinţa romantică, de a reface ruta lui Don Quijote despre care a scris cartea Don Quijote în Est şi despre care spunea că „aerul lui belicos şi armura nu amăgesc decât pe superficiali. Ceilalţi îşi dau seama că se află în faţa unui om profund serios, hotărât să creadă în iluziile lui mai mult decât în realitate”. Paler chiar aşa a trăit. Într-una dintre cărţi îşi povesteşte sistematic visele, exploatând onirismul la maximum. Trezia, spune el, nu poate inventa pagini mai misterioase ca visul; aerul ireal din vise are o excelentă calitate literară.

Paler a dat dovadă de mare intuiţie şi de penetranţă intelectuală când şi-a propus încă de tânăr să reabiliteze Evul Mediu (idee de mare actualitate). Păcat că a pierdut manuscrisul în 1948. Ceea ce continuă să mă înfioreze este ataşamentul de livresc în care nu va înceta să caute deşi parcă tot mai neconvins, marele răspuns: „Mâine mă reinternez. Cum zicea Nietzsche, orice adevăr care nu mă doboară mă face mai puternic.” Scrie el apărându-se de neant cu citate sau păreri despre Petronius, Rivarol, d’Aquino, Wilde, Flaubert, Marc Aureliu, Homer, Shakespeare, Cervantes şi mulţi alţii. Parcă toţi. Nu e nici urmă de infatuare aici. Sunt instrumentele lui de lucru (în meseria de a trăi). Reiese că are în biblioteca ce i-a devenit mai dragă decât pădurea copilăriei, o mare parte din aceste cărţi cu care convieţuieşte intim şi permanent. Nu ştiu despre cine spunea că a vrut să demitizeze prestigiul înţelepciunii (Cioran?) prin vorbele „înţelept e cel ce nu poate fi nebun”. Se pare că şi lui Paler înţelepciunea i-a lăsat un gust amar dar totodată e singurul lucru pe care s-a sprijinit.

   Acest ghem de paradoxuri care e Paler are neşansa să nu-şi poate da seama cât a fost de fericit (sau poate nu e în stare să trăiască beneficiile acestui noroc) faţă de muritorii de rând. Orice om începe să moară chiar din momentul în care nu mai e copil dar foarte puţini se pot alina cu meditaţia atâtor celebrităţi şi îşi pot descrie murirea cu satisfacţia că acele ultime rânduri vor fi publicate (ceea ce se petrece într-o dureroasă cunoştinţă de cauză în cadrul dialogului cu Daniel Cristea Enache. Chiar dacă ştie şi el ca toţi cei ce ţin un condei în mână că sinceritatea absolută nu e posibilă fie şi dintr-o elementară pudoare (egoistă zice Paler), câtă răcorire îi aduce şansa acestor confesiuni şi câtă forţă, poate unică în scrisul românesc, imprimă disperarea acestor ultime zile şi pagini.

Aş vrea să ştii Don Paler de Lisa, că în acea Românie care poate nu a existat şi nu va exista decât în ficţiunea ta şi pe care totuşi ai iubit-o chiar şi când nu mai credeai în nimic, tragicul nu se termină totdeauna comic, cum zicea Paul Morand. Se semnaleză din ce în ce mai mulţi deşertofili, oceanofili şi inorogofili pentru care libertatea iluziilor nu poate fi stăvilită de nici un zid.

   OGLINDA ŞI PIATRA

  În Oraşul Pitit în copilărie, mă jucam cu un vecin cu o oglindă: el proiecta lumina pe pereţii casei părăsite de peste drum şi eu încercam, la rugămintea lui, să prind pata de lumină. Dacă aş fi ca lumina asta, nu m-ar mai putea prinde cei de la casa de nebuni să mă ducă înapoi, îmi spunea cu tristeţe. Deşi el stătea în plin soare, chipul lui îmi părea umbrit de lumea neînţeleasă a nebuniei lui de care nu mă îndoiam nici o clipă.

Borges, în prozele lui scurte numite de el însuşi ficţiuni sau în poeme, e obsedat de oglinzile care parcă ar voi să –i amintească mereu că nu suntem decât o reflectare involuntară şi indiferentă, a marelui tot inconştient. În „Oglinzile acoperite” există o parte reală – teama lui nativă de oglinzile veşnic pânditoare şi o parte sper doar imaginată, în care o fată pe care voia s-o impresioneze cu poveştile lui, a făcut  obsesia ca atunci când se privea în oglindă, chipul ei să fie uzurpat de chipul lui Borges. Până la urmă fata a înnebunit şi-şi ţinea toate oglinzile din casă acoperite.

Viaţa lui Paler şi a lui Borges par să reverbereze neliniştitor, în multe privinţe. Iertată-mi fie îndrăzneala de a mă compara cu ei dar sper să mă disculpe purul adevăr. Şi pentru mine, ca şi pentru ei, cărţile au avut o mai mare şi mai dramatică importanţă, decât pentru cei ce citesc doar de plictiseală. Am căzut ca şi ei, în capcana gândului că voi putea afla adevărul ultim, în ceea ce citesc; trebuie să adaug aici şi pictura şi muzica şi chiar şi ştiinţa de care am fost atras în mod inconştient şi intuitiv dar căreia am sfârşit prin a-i cere aceleaşi lămuriri ca şi artelor.

Deşertul, marea, labirintul (am fost speolog), mitul, misterul cuvintelor, miracolul ascuns în proximitate şi în banal, semnificaţia detaliilor, admiraţia faţă de Don Quijote, pe toate le am în comun cu aceşti sceptici fascinaţi de mituri şi religii. Ceea ce mă impresionează la ei, e luciditatea  sfârşitului. Borges spune într-o poezie (Celui ce nu mai e tânăr): „Te-nverşunezi războiul căutând // în bronz de hexametri neguros //când ai aici pământul argilos // şi sângele şi groapa de mormânt. ..Sfârşitul te-mpresoară: casa-n care // se scurge-ncet grăbita-ţi înserare // Şi-un colţ de stradă. E viaţa ta.” Iar Paler, se vede pus la zid de vârstă şi de boală – un condamnat nevinovat care nu poate fi salvat de nici o abrogare, exact ca în Kafka. Cine sunt cei ce spun acestea? Repet: apologeţii visării şi cultivatorii iluziilor.

  Am o bănuială că Paler, deşi nu pomeneşte de Borges îl ştie foarte bine. Poate e atât de contaminat de el încât numele lui nu poate fi pronunţat cum nu se pronunţă şi nu se zugrăveşte în unele religii numele şi chipul Atotputernicului. De altfel şi pe Cioran, Paler îl citează cu zgârcenie deşi au acelaşi scepticism.. De Paler mă apropie stilul de „lup singuratic”, brâncuşofilia (e singurul care citează des dihotomia făcută de Brâncuşi între inteligenţă şi deşteptăciune. „Pe inteligenţi îi ador, pe deştepţi îi detest, spunea Brâncuşi) şi mă mai apropie violenţa cu care urăşte prostia politicienilor care ne distrug cu micimea, meschinăria şi superficialitatea lor. De Borges mă apropie prevalenţa poeticului şi aruncarea în valurile umorului reconfortant.

Poate au dreptate psihologii care spun că fără conştiinţă materia e doar o probabilitate, poate au dreptate fizicienii care spun că timpul nu există fără să fie perceput de noi, poate că are dreptate teoria biocentristă care spune că noi cărăm spaţiul şi timpul cu noi la fel cum ţestoasa îşi cară carapacea. Şi facem asta fără să ne dăm seama.

Eu unul n-am putut privi niciodată un nebun fără să mă mir de asemănarea mea cu partea lui normală dar şi cu cea aiurită, n-am putut citi nici o scriere de calitate fără să mă mir de asemănarea cu propria mea banalitate, n-am putut citi nici o biografie dar mai ales autobiografie, fără să mă minunez de  conştiinţa zădărniciei şi de soluţia finală că oricum, viaţa merită trăită.

 Spuneam în altă parte că pentru mine exteriorul nu e decât reflectarea interiorului, pe care ne place să-l lăsăm în penumbra de dincolo de suprafaţă, de dragul misterului.

Pentru că strada noastră din Oraşul Pitit fiind în pantă acută, era pavată cu bolovani de râu albi, roz, gălbui, verde pal, pe care picăturile de ploaie desenau cele mai bizare, unice şi efemere arabescuri, am scăpat intenţionat oglinda cu care mă chinuia vecinul meu nebun pe pietre iar el a fost prins şi a stat multă vreme „acolo” unde se temea să revină. Eu am rămas singur cu pietrele drumului, lucioase şi grele, obsedat de cum arată interiorul lor. Răspunsul era simplu şi mi l-am dat într-unul din poemele pierdute: De vrei să ştii ce e în miezul pietrei // priveşete-o piatră spartă. Orice scriitor bun e în egală măsură şi normal şi alienat, când oglindă când piatră spartă.

                       

INOROGUL ŞI NARVALUL

                         INOROGUL  PIERDUT

                                                          

          Pentru că am scris nişte versuri sub titlul  În poiana Inorogului dar mai ales pentru că printre cetacee trăieşte adevăratul inorog – narvalul, despre care mi-am propus să aflu mai multe, redau pentru inorogo fili şi narvalo fili începători cum sunt şi eu, nişte însemnări, în speranţa că am putea galopa împreună.

           Nu se ştie de ce şi când s-a născut legenda inorogului dar e veche şi îndepărtată de Europa.

            Acum 5000 de ani, Împăratul Fu His, în timp ce medita pe malul Fluviului Galben cum să-şi transmită gândurile urmaşilor, un Ki Lin (inorog) a ieşit din apă, l-a lăsat să-i privească ciudatele semne în formă de peceţi sau sigilii de pe piele şi s-a pierdut în depărtare. Fu His a înţeles că acele sigilii magice erau de fapt cuvinte după care el a creat hieroglifele chinezeşti. Mongolii spun că de Gingis Han care înainta spre India pe care voia s-o cucerească, s-a  apropiat în goană un inorog care s-a aplecat de trei ori în faţa lui ceea ce el a tradus ca o reverenţă şi şi-a schimbat direcţia în sens invers.  Arabii povestesc că inorogii trăiesc în mijlocul deşertului şi le apar numai copiilor singuri, lângă care trag un pui de somn după care dispar. Altele legende spun că inorogii se nasc din spuma mării şi ies adesea pe plajele însorite, ca să se joace. Se spune chiar că, din cauza acestui obicei jucăuş, Noe i-ar fi uitat pe inorogii ocupaţi cu joaca şi ei apar acum din lumea de dinainte de lume.

                            Mitul acestui animal fabulos şi multiform (cal, măgar, peşte, dragon,                     scarabeu) al cărui corn divin neutralizează substanţele şi acţiunile malefice e

 consemnat prima dată în lucrarea numită Indica a medicului grec Ktesias, al împăratului persan Artaxerxes (sec. IV î. e. n.) unde este prezentat ca un măgar sălbatic, alb, mai mare decât un cal, cu cap roşu şi ochi albaştri, cu corn tricolor: alb la bază, negru la mijloc şi galben aprins la vârf. La perşi el era simbolul virilităţii epuizate spre deosebire de leu care avea forţa solară.

           Nu ştiu dacă mitul există la amerindieni sau aborigeni dar se pare că în Lumea Veche e omniprezent. Marco Polo susţine că l-ar fi văzut în Iava, că era destul de fioros şi nu semăna cu ceea ce credeau contemporanii lui, având picioare de elefant şi cap de mistreţ cu colţi fioroşi. A văzut probabil o un rinocer sau un Babyroussa, porc endemic cu doi colţi îndoiţi spre maxilarul superior. Se spune că Alexandru Macedon a fost cel mai mare cuceritor pentru că Bucefal, calul lui cu stea în frunte (şi se pare cu un ochi albastru), nu era altceva decât un inorog alb iar Ştefan cel Mare nu a pierdut decât 2 bătălii, doar atunci când nu era călare pe Catalan.

           Inorogul a intrat în cultura română prin epopeea eroicomică în proză, Istoria Ieroglifică a lui Dimitrie Cantemir scrisă între 1703 – 1705 la Constantinopol.. Nu numai prin frumoasa elegie Jelania Inorogului (Cantemir fiind Inorogul) dar toată cartea este o alegorie reuşită a luptelor politice dintre „jigănii” (mamifere din Moldova) şi „păsări” din Ţara Românească. Ea nu e mai prejos de Batrachiomahia lui Homer, sau de Ethiopicele lui Heliodor (grec din secolul IV), citită cu plăcere de Shakespeare şi Cervantes şi considerată baza romanului epic. Mai ciudat mi se pare că numele românesc al unicornului vine din iliricul gednorozecz.

            Inorogul este menţionat de 7 ori în Vechiul Testament iar la creştini e un simbol complex şi transcendental. Se pare că primul care a văzut un inorog a fost Adam, în grădina Raiului, fiind primul animal căruia el i-a dat nume atunci când Dumnezeu i-a spus să numească lucrurile.

Legenda a atins apogeul în Evul Mediu, în romanele cavalereşti. E vorba de un cal alb numit unicorn sau licorn după cornul lung subţire şi spiralat, în fâşii albe şi negre care trăieşte în pădure, într-o poiană unde e veşnic vară. El detectează tot ce e impur, nu numai toxicitatea din ape sau otrăvurile din orice licoare (cuvânt care poate proveni de la licorn) dar şi cea mai mică alterare a strălucirii unui diamant. Alchimiştii îl pun în legătură cu al treilea ochi – nirvana, fiind calea de reîntoarcere la Unitate, creştinii spun că simbolizează uniunea dintre Isus şi Dumnezeu, pătrunderea spiritualului în natură, o punte între lumi, transcenderea prin puritate, a carnalului. Sfios, enigmatic şi hermafrodit, el nu înglobează de fapt tensiunea ambelor sexe ci transcende sexualitatea. Astfel de fiinţe renunţă la dragoste din devotament pentru dragoste.

            După unii el reprezintă melancolia virilităţii inhibate în contextul cavaleresc în care cavalerii iubeau platonic şi declarat, o Dulcinee nu de  atins, ci doar de omagiat.  Unicornul nu poate fi prins viu şi nu se lasă îmblânzit decât de o fecioară probabil într-un ceremonial care se desfăşoară în pădure, printre megalite. Această fecioară medium, trebuie să fie născută în zodia Săgetătorului şi reprezintă capturarea unei forţe cosmice emanate de constelaţia leului şi reflectată de constelaţia săgetătorului. După mine, faptul că e reflectată, trimite la ideea reflectării totului, în spirit. Fecioara a devenit sufletul unui ordin cavaleresc şi este reprezentată în tapiserii din secolul XV cunoscute sub numele de La Dame à la Licorne.

            Îmi plac ipotezele naive care afirmă inorogii au existat cu adevărat iar numărul lor s-a redus treptat şi poate că au şi dispărut, dar nu e sigur. Unii susţin că la British Museum ar exista un corn de inorog pentru care oamenii de ştiinţă nu au permisiunea oficială de a-l studia. Îmi place speranţa unora că inorogii se vor întoarce atunci când lumea va evolua spiritual prin puritate şi iubire, dacă vom renunţa la orgoliul prostesc de a stăpâni natura. Dacă vom regăsi inorogul sacru, vom regăsi şi alte făpturi extraordinare din noi care abia aşteaptă să umble din nou printr-o lume mai bună, spun visătorii. Când Adam şi Eva au fost izgoniţi din rai, Inorogul i-a însoţit, ca ultima speranţă a purităţii ce va reînvia odată şi odată. Asta m-a făcut să-mi  amintesc ultimul vers dintr-unul din poemele mele pierdute: Puritate, nepărăsindu-ţi inima, nici în păcat.

                          

       NUMELE NARVALULUI

           Titlul pare să conţină şi explicaţia (ca frumosul titlu Numele trandafirului) dar vom vedea că dedesubtul cuvintelor se ascunde ceva adânc şi incredibil, ca partea nevăzută a aisbergului.      

           Barbarii extrem nordici (ca şi narvalii), vikingii, vânau narvali şi vindeau defensele negustorilor aflaţi ceva mai la sud. Aceştia comercializau fildeşii ca pe o marfă magică numită corn de inorog. Faptul că era un os nu putea fi contestat de nimeni. Era o dovadă palpabilă care a întreţinut veridicitatea existenţei Inorogului. Pe măsură ce marfa avansa spre sud, raritatea, misterul şi valoare cornului de inorog creştea până s-a ajuns la greutatea lui în aur. În secolul 16, regina Elisabeta Angliei a plătit pentru un corn 10.000 de lire, valoarea unui castel iar Regele Soare al Franţei a achitat cu doi corni o datorie publică. Mai aproape de noi, la Viena, Casa de Habsburg avea un sceptru din corn de narval împodobit cu diamante, rubine, safire şi smaralde. 

         Faptul că vikingii cunoşteau foarte bine narvalii pe care-i foloseau complet, ca şi inuiţii, se pierdea informaţional spre sud, în Europa.                                               Abia în 1638 zoologul danez Ole Wurm a desfiinţat parţial mitul, făcând publică originea cornului de inorog ca dinte de narval. Însă mitul, grefat pe o imagine atrăgătoare n-a murit uşor. Ce putea fi mai frumos decât un bidiviu alb ca neaua, musculos cu piele netedă cu o proeminenţă dură, suplă, spiralată, în mijlocul frunţii? Era contrastul expresiv ce lipsea acestui vehicul de vis care era calul. Îl salva de monotonie.

          Nar vhlar în limba norsă ( norvegiană veche) se traduce prin  nar  cadavru şi hvlar balenă. Asta pentru că narvalul matur are o culoare albicioasă şi are pete, peceţi sau sigilii, ca leopardul precum  şi  obiceiul de a pluti inactiv pe suprafaţa apei sau sub ea, cu un surâs ciudat şi permanent, din acelaşi motiv ca şi delfinii şi anume  poziţia gurii. Inuiţii numesc narvalul în limba lor (inuktitută), Qilalugaq sau Tugaalik. Din păcate nu ştiu cum se traduce.

          Narvalii sunt extrem arctici, trăind în mările veşnic acoperite de gheaţă pe sub care se deplasează uşor şi pentru că nu au înotătoare dorsală. Dintr-o singură inspiraţie pot avansa kilometri întregi pe sub gheaţă. Asta da inspiraţie! E drept că folosesc şi copcile focilor sau pot sparge gheaţa  cu capul sau cu spinarea.

Trăiesc în apele canadiene în golful Baffin sau între Insula Baffin şi Groenlanda, neajungând mai la sud pe de o parte că acolo se află prădătorul periculos orca dar şi pentru că nu sunt adaptaţi la condiţiile temperate. După unii ar exista câteva milioane de narvali, după alţi cel mult 30 – 50. 000, diferenţa fiind dată de faptul că migrează şi sunt număraţi de mai multe ori

         Narvalul Monodon monoceros care s-ar traduce liber prin „un dinte, un corn” face parte împreună cu balena albă sau beluga, din familia Monodontidae care cuprinde doar aceste două genuri, fiecare cu câte o specie. Narvalul mascul atinge 1600 kg, 4,7 m lungime  iar cornul stâng creşte până la 2 – 2, 5 rar 2,7 m, având o greutate de 10 kg.  Ei respiră odată la 7 – 20 minute şi trăiesc cca 50 de ani. Sunt maturi sexual la 8 - 9 ani, se acuplează primăvara pe banchiză iar gestaţia durează 15 luni, deci nasc în iulie anul următor. Puiul având 80 kg la naştere, este alăptat 4 luni.

         Culorile narvalului se schimbă cu vârsta: sunt bleo gri la naştere şi ca juvenili, sunt apoi negri ca adulţi iar pe măsură ce înaintează în vârstă se acoperă de pete albe, până devin albi aproape în întregime.

Trăiesc în grupuri de 4 – 20 de indivizi şi migrează sezonier ca să urmeze bancurile de peşti dar şi ca să evite îngheţarea canalelor. În afară de peşte vânează crevete, calmari caracatiţe, raci

 INOROGUL VULNERABIL

          În sălile vechiului muzeu Antipa, sub scheletul de balenă aveam un schelet de narval şi un mulaj în mărime naturală, cu ciudatul lui incisiv stâng, răsucit în sensul invers acelor de ceasornic.  Fără acest corn uimitor, narvalii n-ar fi depăşit interesul unei specii de cetaceu oarecare, chiar frumoasă, ca sora lui beluga sau balena albă. Cornul este elementul cel mai atrăgător şi plin de calităţi deosebite, unele de-a dreptul incredibile cu atât mai mult cu cât în afară de acest incisiv ciudat, narvalii nu au nici un alt dinte funcţional. Un mascul din 500 are doi dinţi dar dreptul e mai scurt. Ceea ce poate se ştie mai puţin, e că şi 10% dintre femele au un astfel de dinte care creşte şi el dar nu mai mult de 15 cm şi nu străpunge maxilarul.

          S-au emis tot felul de ipoteze privind utilitatea dintelui. Faptul că femelele nu-l au, deşi trăiesc în acelaşi mediu, dovedeşte că nu este strict necesar pentru supravieţuire cel puţin la prima vedere. Zic la prima vedere pentru că cele două sexe sunt mult mai dependente reciproc la nivel de grup şi de selecţie. Chiar dacă ulterior funcţiile lui s-au rafinat, originea lui trebuie să fie din categoria ornamentelor sexuale secundare ca şi coarnele cerbului sau coada păunului.  

          După diverse presupuneri cu acest corn narvalul străpunge peşti, râcâie fundul, sparge gheaţa, ghidează undele sonore ale vocalizelor submarine, e o sondă de detectare a prăzii şi a salinităţii, le-ar servi la socializare şi la scărpinatul reciproc pentru a se debarasa de paraziţi.

          Un cercetător al dinţilor de la Harvard, Martin Neweeia a întreprins 4 expediţii începând cu 2003  campând pe banchiza din nordul extrem al Insulei Baffin  împreună cu doctorul de origine inuită David Angnatsiak. Inuiţii au voie să vâneze narvali. Neweeia a constatat o legătură între defense şi creier. El a observat că dintele e acoperit cu depozite rugoase de alge şi plancton. După ce l-a curăţat prin scufundare în acid a fost şocat de ce a descoperit: contrar tuturor principiilor cunoscute în stomatologie, anatomia dentară era inversată. La exterior se afla pulpa şi la interior smalţul. Pulpa denudată e sensibilă şi dă durerea de dinţi atât de nesuferită la alte mamifere. Or narvalul are nu mai puţin de 10 milioane de tubuli deschişi la exterior, cu tot atâtea terminaţii nervoase care duc printr-un strat labirintic la nervii din canalul central.

          Chiar dacă nu se ştie sau nu ştiu eu, ce face narvalul cu dintele lui, cert e că la locul de unde porneşte, în maxilar, există o mare cavitate ce conţine o mare papilă care-i asigură creşterea continuă, deci se toceşte; dacă este ciobit se reface dar nu şi dacă s-a frânt. De mirare este că narvalul îşi expune partea sensibilă în mod deliberat aerului arctic, ceea ce duce la presupunerea că dintele este o un organ senzorial sofisticat, de o mare acuitate, o adevărată staţie meteo ce detectează variaţiile de presiune şi temperatură din aer, nu numai ale salinităţii. Asta pentru că e foarte important să poată afla din timp venirea unui îngheţ care-i poate bloca în canalele dintre gheţuri. Chiar dacă femelele nu au astfel de dinţi, să nu uităm că narvalii sunt sociali, trăiesc în grupuri şi sunt destule cazuri la mamifere în care masculului îi revine sarcina de a apăra grupul de toate relele.

         Schimbările climatice rapide din nordul extrem îi face pe narvali chiar mai vulnerabili decât urşii polari. O fi căldura bună ca şi cunoaşterea dar iată cum dispariţia unui rău (frigul) distruge un mit şi ne face să ne temem că destrămarea ne va atinge şi pe noi în curând. Sper ca dr. Heide Joergensen să nu aibă dreptate când afirmă că populaţiile de narvali sunt în scădere cu 10% pe an.

           Sper să nu rămână doar o frumoasă şi tristă amintire faptul că chinezii, grecii şi romanii credeau în licorn, că regii aveau pocale din dinte de narval pentru învingerea bolilor şi a otrăvurilor iar un medic indonezian recomanda pudra de dinte de narval pentru următoarele boli:  scorbut, ulcer, edeme, gută, epuizare, tuse, palpitaţii, leşin, rahitism şi ..melancolie.

PISICA ŞI ORNIT LOLOGUL

       NIŞTE CIACÂRI!

           

        În cofetărie, n-am găsit loc decât la măsuţa rotundă, unde doi băieţi mănâncă savarine proaspete. Unde cresc savarinele? Întreabă cu gura plină de frişcă, unul dintre băieţi. În Savarin! Răspunde logic celălalt, pentru că a fost întrebat unde cresc. Şi savarinii unde trăiesc? Cum unde? În Savarinia!

        Îi dau dreptate, încercând să-mi imaginez grădina de savarini înfloriţi, cu petale de frişcă şi  adieri de rom. O asemenea prăjitură deosebită, nu putea proveni decât din ţara unor minţi proaspete. Bănuiesc că nu erau la primul joc de acest fel şi poate tocmai de aceea erau prieteni, pentru că aveau gusturi comune. Am ureche muzicală pentru astfel de calambururi şi investiri de sensuri pe care le pun în mişcare ţâncii care abia şi-au făcut o sumară achiziţie de cuvinte.

       În lumea cuvintelor din jocul lor, în magia descântecelor şi în ghicitorile bunicii, există tărâmuri nesfârşite, dar independente, ca şi universurile cu care ne jucăm în secolul vastităţii exterioare şi a interiorizării infinite. Nu vreau să plictisesc oamenii serioşi care ar da din greşeală peste aceste rânduri dar voi transcrie pentru amatori, trei scurte ghicitori  ale bunicii:

      • Sus copaie, jos copaie, la mijloc carne de oaie (scoica).

    •  Vacă titiană,  zbiară noaptea pe poiană (luna).

      Iar acesta se pronunţă foarte repede şi fără să te bâlbâi:

     • Am o lamptică, plamtpică, chistovalnică. Dacă n-aş avea lamptica, plamptica chistovalnica,  n-aş putea lămptici, plămptici, chistovălnici (limba).

       Sunt adevărate poeme lirice şi fantastice în care, cuvintele ireale, îşi cad pradă nedureroasă, unul altuia, devorându-se şi renăscând tot mai molipsitor, precum focul luminii, prin poienele copilăriei, ori în tărâmurile tradiţiilor.

       Acolo, în labirinturile ascunse, unde-şi au sălaşul, cuvintele par a fi organizate ierarhic, în caste. Cele mai înţelepte, deţinătoare ale adevărului suprem, (de care fac cu nonşalanţă abstracţie), sunt cuvintele care nu trăiesc decât pentru joc. Muzica lor răsună în râsul copiilor şi în ciripitul  galaxiilor, insesizabilă de cei căzuţi din naivitate, în disperare. 

      Şi totuşi, sunt unii care  le aud şi se bucură fără reţinere: cei atinşi de maladia rară şi periculoasă, a inspiraţiei. Maladie şi periculoasă, pentru că sunt destui cei ce se grăbesc să-i eticheteze drept poeţi sau nebuni şi-i privesc chiondorâş, cu ochii lor ciacâri şi saşii. Nişte muţi!

      O METODĂ PERFECTĂ DE EXISTENŢĂ

      La Sinaia am scris primele rânduri nemotivate de nimic şi de atunci nu m-am mai putut opri. Acolo, în zilele în care ceaţa macerează totul în mojarul de granit al munţilor, nu gândesc, ci scriu în gând. Mii de pagini, fără oprire, atins de o secretă şi irepresibilă hiper grafie. În acele zile bizare, când totul trece prin tot ca o muzică prin ecrane neputincioase, aş prefera paraşutarea controlată, în lecturi transparente până la capăt dar nu mă pot agăţa de nimic. Plutesc pe o revărsare de proporţii, fără curiozitatea de a afla de unde vine, dezinteresat de locul prăbuşirii cascadei în gol. Mă simt o frunză în şuvoaie torenţiale, o boabă de grindină în ruperea de nori,  un corn  de inorog ce străpunge fruntea avalanşelor, desprinse de pe munţi nevăzuţi. Orice mirare e tardivă: urlu deja neauzit, cu preaplinul.

       Pentru că totul se petrece cu o viteză mai mare decât a gândului, lumea pare încremenită.  Ar fi inutil să încerc să ţin  cârma (a ce?), pe valurile unui destin bănuit şi aşteptat parcă, dintotdeauna.

        Dacă asta înseamnă să nu faci nimic, atunci sunt adeptul natural deci inconştient, al noii religii laice numită Dudeism. Dude este porecla fostului hippiot Oliver Benjamin, ziarist american care a fost lovit de revelaţie pe când stătea într-un bar din Thailanda şi viziona filmul „Marele Lebowsky”. Această religie a lenei sau a micilor bucurii suficiente, are biserică, texte sacre şi 100.000 de adepţi şi este considerată o metodă perfectă de existenţă.

       

       DELIMITAREA NECESARĂ

        E un bărbat voinic, cu cap de boxer, tuns perie, gât de taur, braţe musculoase. Are un chip jovial, privire limpede, mină sănătoasă.     Deşi..n-a fost mereu aşa. A suferit mult până a reuşit să scape de acea parte a piciorului stâng, începând cu 5 cm de sub genunchi, pe care o simţea străină de el şi pe care nici un medic nu voia să i-o amputeze. Fiind puternic şi hotărât, sau mai degrabă nemaiputând îndura cumplitul handicap de a fi întreg, a ţinut piciorul într-o găleată cu gheaţă, până i-a putrezit, şi a ajuns la liman.

       Înainte era introvertit, singuratic. Acum se distrează, înoată mult, e vesel şi sociabil. Ce mai!, şi-a găsit locul în lume şi se bucură de fiecare clipă. Seara, îşi scoate proteza şi se freacă mulţumit  pe ciotul păros, uşor amorţit de atâta activitate, dar frumos vindecat.

       Viaţa merită trăită

       Când eşti fericit!

       Cântă sufletul lui, prin toţi porii animalului satisfăcut.

       Deşi nu se observă, toţi avem ceva în plus, care strică totul.

        Dar numai unii, puţini, ce trec drept nebuni automutilanţi, ştiu să tragă linia extirpării, cu precizie chirurgicală, cum fac aceştia, cu carioca, între ei şi balast.

                            FANDANGO

       Înnegreşti iar filele şi nu mă bagi în seamă! Îmi reproşai în dimineaţa de vară, când caii clipelor zdrobeau sub copite de marmură, tăpşane turgescente. Unde o să ajungem noi, toate femeile din mine, care te iubim şi bărbaţii visaţi numai sub chipul tău? Te rog, nu te deroga de responsabilitate! Rămâi cu mine în cercul casei de vacanţă, apărat de suliţe de fier, netrecute de hoţi, de unde numai ţie îţi e atât de uşor să evadezi într-o clipă, la unicornii polari, or în hora orcilor ucigaşe. Pentru cine dansezi, acest fandango fatal? Uită-te la mine! Sunt aici pentru tine! Nu lăsa clipa să se stingă în neprivire. Iată-mă, cum ard - corabie beată - sub căldura pânzelor incendiate de zori. Nu mai fugi în deşert, hoţ nebun de tine şi de noi, că pierzi totul, când nu mă priveşti!

      CENTRUL

       În dimineaţa despărţirii ascultam Simfonia Fantastică şi nu puteam înţelege cum poate dispărea totul, definitiv, la un singur switch off.   Mă lăsam dus în adânc şi la fel de uşor, pluteam în tăriile de unde părea că în sfârşit, nu există întoarcere. De fapt nu ştiam dacă mai trăiesc sau sunt mort, în taifunul acestui inefabil sistem de comunicare.

        Acum, când mă simt iar proaspăt şi răcoros ca un pui în galantare, constat că e plină lumea de fericiri expirate, că nimic nu se întâmplă afară, că totul e-n mine,  dat o singură dată, că inima cercului e unica, secreta  şi inutila realitate.

                   

     AMINTIRE

     La 4 ani priveam singur, noaptea grinzile din tavan vopsite în gri şi nu-nţelegeam de ce a fost nevoie de acea culoare înfiorătoare. Nu se auzea nimic în bătătură, erau moarte toate: şi caii şi  găinile  şi porcul. Eram singur, toţi oamenii, lumea toată, era moartă. Târziu, către ziuă, un greier  mi-a confirmat din mărarul uscat că toţi sunt morţi demult, că eu sunt singurul care şi-i aminteşte şi că aşa se va întâmpla şi cu mine. În bătrâna ogradă nu mai e nimeni acum.

    Târziu, în octombrie, când se termină totul şi vara, aud din ce în ce mai stins greierul  solitar, sub gardul dinspre apus sau dinspre răsărit al infinitului.

    ŢÂŢÂNĂ DE SCOICĂ

    În peştera butaforică din pădure, boltită din calcare cu lamelibranhiate, eram poetul copil al scoicilor fosile. Realizam asta. Ştiam că piatra fusese val de mare încremenit minuţios, până la ultima dintre coastele ce porneau divergent din ţâţâna scoicilor, funcţională încă şi pietrificată, prin milenii

    La fel de minuţios, dar invers, în cavitatea numită amprentă, era imprimată fosta lor viaţă, alveolele acum goale, aveau tristeţea cuiburilor părăsite de păsări după ce şi-au crescut puii.

     Mi-am spus atunci că trebuie să descopăr neapărat strămoşii întâmplărilor care palpită sub coastele mele, divergente din ţâţâna inimii

                            CEASUL DIN UNGHII

                                                     Moto: Totul e minunat! Avem timp berechet!

       Peste 250 de milioane de ani Australia şi Noua Zeelendă vor strivi India şi Africa de Eurasia. Înainte de asta, Atlanicul va continua să se mărească iar Pacificul va dispărea, scurs pe marginea noii Pangeea.  Mai aproape în timp, New York, Paris, Tokio, vor fi compactate ca nişte tininichele la fier vechi.

       Nu şi New Orleans care, în doar câteva secole, va fi sub ape iar paleontologii şi arheologii de peste 250 M. a. vor găsi frumoase  betoane fosilizate şi chiar saxofoane. Nu se ştie dacă vor mai fi şi cum vor arăta aceşti cercetători, pentru că lumea va arăta cu totul altfel: vom avea un supercontinent, un singur ocean mort şi câteva uragane enorme. Plajele vor fi negre, populate de cianobactertii.

       Sunt forţe care acţionează discret, muteşte, dar puternic, cu viteza cu care cresc unghiile. Ar trebui să-mi fie frică de ceasul din unghií, care dă timpul înainte şi înapoi, implacabil.

        Deşi greşim când gândim în zeci de ani, în secole şi milenii şi nu  în sute de milioane de ani ştim şi că până atunci, avem timp berechet, să bem o bere, să ne creştem copiii, nepoţii, strănepoţii, să scriem şi să citim noi biblioteci, încât găsesc că totul e minunat. Mai ales că suntem scutiţi de căutarea obositoare a noi şi noi jocuri contra plictiselii. Suntem deja într-un joc, fără scăpare  şi fără supărare.

                       

                           PALEONTOLOGIA.

                           Multe schelete se găsesc în deşert dar paleontologia popularizată nu e o ştiinţă aridă. Dinozaurii au intrat cu toată prospeţimea la care ne invită copiii, în casele noastre. Copii mari sunt şi cercetătorii. Personal, am abandonat treptat crisparea unui unic şi măreţ obiectiv ştriinţific, la început cu jenă, de parcă aş fi comis o trădare (eu însumi i-m etichetat drept trădători pe cei care se apucau de altceva ce depăşea ultraspecializarea). Încet, încet, m-am luminat că acea fixare nu era pură eroare, fiecare potecă neurmată  oferind, de la prima intersecţie, o minune  ratată.

                            UŞUAIA.

                             Unul din capetele lumii noastre se află la Uşuaia care sună al naibii de româneşte. Nu e altceva decât o plajă cu pietricele la marginea unei ape limpezi, un cer şi nişte munţi în depărtare. Nu e de mirare: capătul unei lumi rotunde e în acelaşi timp începutul ei.

                      

                            MAGNETISM ŞI  STIL.

                            Am văzut un meteorit de pe Marte analizat de un cercetător. Nu ştiu cum erau vizualizate punctele de magnetism de pe el, dar prezenţa lor dovedea că Marte a avut magnetosferă care ţinea în plasa ei o atmosferă şi o hidrosferă. Tot aşa şi cuvintele au un magnetism propriu, ce te atrage în capcana universului unui stil propriu, răpindu-te în propriul necunoscut din tine.

                          Deci a avea stil înseamnă să fii prizonierul propriului inconştient, unde este neutralizat înţelesul raţional. Când ai ajuns să te exprimi prin stilul tău, n-a mai rămas nimic din tine. Eşti o poartă spre abis, în ambele sensuri, un gol. Mă întreb dacă stilul mai e atunci  ceva bun şi necesar sau ceva de care ar trebui să ţi se facă părul măciucă.

                            PISICA ŞI ORNIT LOLOGUL.

                          Vecinul Fan e groggy încă de dimineaţă, ca de obicei şi o lasă pe Fatam înăuntru, la papagali, pe care-i ţine liberi, în apartament. Se aud ciripeli şi veselie. Ei zboară de pe un dulap pe altul iar Fatam, ţopăie după ei. Vecinului nu-i e frică de ororile la care e predestinată Fatam, vizavi de peruşii lui nebuni. Spune că o să-şi ia notiţe într-un carnet şi o să se facă ornit lolog, cuvânt pe care-l pronunţă cu greutate, pentru că acetaldehida din votcă intoxică neuronii dar asta n-are nici o importanţă pentru el, dacă se simte bine.

                            Fan e un tip cumsecade. Nu vrea nimic altceva de la viaţă decât să-şi poată cumpăra cu noapte-n cap sticluţa de plastic cu „Scandia” sau alte băuturi scârboase şi artificiale şi să stea aşa, drogat, câte clipe şi zile o avea. Dacă timpul e ceva relativ şi personal, el găsit modalitatea ieftină şi la îndemână, de a  fi nemuritor.